kyparissia

Citiți o invitație la lectura acestei cărți aici.


Alexandra Niculescu (n. 1980, București) a publicat două volume de proză, Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014). Scrie în mod frecvent proză scurtă în periodice și în antologii. Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și îi plac dulceața de caise, pinii, hamacele și după-amiezile de vară.

Proza scurtă a Alexandrei Niculescu construiește în primul rând senzații și stări. Atmosfera e urbană și de vacanță, cu personaje tinere care experimentează în interiorul relațiilor, călătoresc sau retrăiesc amintiri fermecătoare ale copilăriei. Pe parcursul povestirilor prinde contur Ava, un personaj-liant care se confesează cititorului într-un stil mai degrabă interiorizat, dar lejer și prietenos. Prin aglomerarea de detalii precis asamblate, povestirile compun în mod subtil, pe nesimțite, portretul câte unei stări - intens-pasionale sau, mai adesea, amestecate, de tranziție - privite cu luciditate și mereu cu umorul celui care zâmbește la propriile idealisme.

"Îmi plac cărțile care mă transformă din cititor în personaj. Așa mi s-a întâmplat cu povestirile Alexandrei Niculescu: am experimentat iubirea, suferința, bucuria filtrate prin stilul proaspăt al autoarei." (Marin Mălaicu-Hondrari)


Ne-am dat jos din telecabină și cineva a strigat: iete Santorini. A fost cea mai dogoritoare zi din august, toată lumea din grup se plângea, eu mă bucuram, poate și pentru că mă fofilasem și nu duceam niciun rucsac și nicio geantă dintre cele grele. În fond, cine v-a pus să luați atâtea chestii? gândeam. Doar din când în când mi se făcea milă și luam una dintre genți, deși îmi venea să scot tot ce era înăuntru și să spun: asta la ce ne trebuie acum? Cu asta ce facem aici?

Mai ales dale și ziduri, asta am văzut în goana noastră după peisaje și umbreluțe. N-am avut mult timp la dispoziție pentru că era doar o vizită de jumătate de zi, iar drumul cu vaporul lua câteva ore, cum nu era vreun catamaran sau ceva modern, era un vapor vechi, care scotea fum și lăsa dâre de ulei în mare și făcea mult zgomot, dar avea multe scaune de plastic, așa că n-aveai de ce să boscorodești: făcea și el ce putea.

Și atunci, la coborârea spre port, i-am văzut, l-am văzut, și asta pentru că ne-am hotărât să facem drumul pe jos, am zis: ce, niște trepte acolo, dar era un drum de-o oră pe pietre lucioase, și chiar nu-mi dau seama cum măgărușii sau măgarii nu alunecau niciodată, sau poate alunecau, dar eu n-am văzut niciunul să facă un pas greșit. Toți mergeau pe lângă ziduri, așa că noi trebuia s-o luăm pe partea cealaltă, ca să nu fim chiar lipiți de ei. La început nu-i priveam cu atenție, mai ales că trebuia să mă concentrez să nu zbor cu picioarele-n sus și mi se duceau tălpile prea mult în față, încât măturam cu degetele pe jos. Ei nu se plângeau că duc pe câte cineva durduliu în spinare, care se mai și mișca în toate felurile ca să arate că știe să stăpânească animalul. Erau totuși foarte puternici și se țineau unul după altul. Probabil făceau drumul în fiecare zi, chiar de mai multe ori, poate îl reținuseră, mă gândeam. Vedeam măgarul mereu ca pe ceva amuzant, până și sunetele pe care le scoate au fost transformate în ceva haios: i-ha, cum să nu râzi când auzi asta, dar acum niciunul nu scotea nici cel mai mic zgomot, se auzeau doar copitele și frânturi din conversațiile celor suiți pe ei. Mult timp am mers în paralel cu unul, măgar, da, ăsta era ritmul impus de omul care îi conducea, poate ca să aibă turistul timp să întindă mâna să mângâie o floare de pe ziduri sau ca să-l bată suficient soarele în cap, să se facă bacșișul mai mare.

Credeam că toți au nuanța aia asfaltie sau cafenie, bine, știam din poze că există și unii albi sau vărgați, dar așa, în realitate, față-n față, nu văzusem decât măgarul comun. Așa erau și aici majoritatea, unii mai grăsuni, alții mai neastâmpărați, dar ăsta despre care o să fie vorba era nu roșcat, nu portocaliu, nu chiar auriu, era de culoarea părului lui Jane Fonda în Barbarella, și era greu, chiar greu să-mi văd de coborâtul meu pe partea opusă când tot ce-aș fi vrut era să-l ating: nu știu de ce îmi imaginam că, dacă are o culoare atât de frumoasă, trebuie să se și simtă cumva altfel. Poate mă uitam prea curioasă, pentru că omul care-i conducea a venit lângă mine și a arătat cu o nuia spre măgar: e Nick, hai, urcă, las la jumate de preț, dar eu am zâmbit și am fluturat o mână, n-aveam de gând să mă sui pe măgar, mai ales că de-acolo de sus, de pe el, nu l-aș mai fi văzut la fel. Haide că nu mușcă, doar când îi spun eu, a încercat bărbatul să glumească și să mă convingă, dar eu am întrebat: de ce arată altfel? Omul a râs și i-a dat cu nuiaua peste crupă, ușor, ce-i drept, dar tot m-a enervat gestul lui, ca și cum voia să arate cine e cine. Nu știu la ce s-a gândit deodată, ce asociere a făcut sau ce și-a amintit sau ce profit a crezut că ar putea să obțină, că mi-a spus: nu e bun pentru tine, îi știu eu pe toți, cel mai bun ar fi unul din față, uite, ăla cu șa roșie, ăla e perfect, hai cu mine. Dar eu n-aveam nicio treabă cu măgarul cu șa roșie, tot ce conta era chiar culoarea care-l diferenția, altfel m-aș fi uitat la el la fel ca la toți ceilalți. Nu fusesem niciodată mare iubitoare de animale, adică, bine, îmi plăceau unele, dar să am eu, nu, doar un câine odată, și-mi era chiar frică de el la început, deși era mic-mic, dar parcă simțea frica mea și numai după mine se ținea prin toată casa, încât ajunsesem să stau cocoțată pe birou mare parte din timp. Au mai fost niște canari și pești, dar nu-mi plăceau pentru că n-aveam ce să le fac, nu puteam să mă joc cu ei, așa că nu le acordam mare atenție.

Când aproape am ajuns în port, m-am trezit spunându-le celorlalți că eu iau următorul vapor, vreau să mă mai plimb pe străzile lucioase și să mai urc și cobor niște scări. Toți s-au mirat la început, au fost curioși, s-au enervat, de parcă erau identici și gândeau același lucru: doar nu vrei să rămâi pentru un măgar. Vrei să plimbi și tu niște turiști doar ca să ai animalul pe care nu l-ai avut? Nu poți să ne lași așa, avem planuri împreună, mai știi? Ce-are măgarul ăsta? Uită-te mai bine, pentru că și noi îl vedem: e la fel ca toți ceilalți, și nici măcar nu se uită la tine, habar n-are că exiști, poate dacă erai măgăriță, atunci te vedea.

Așa că am rămas, și nu doar în ziua aia, nici nu m-am dus să întreb când pleacă următorul vapor, nu mă interesa, m-am ținut după omul care conducea șirul de măgari toată ziua, și pe el nu l-a deranjat, poate nu prea-l băgau turiștii în seamă. Voiam să aflu despre viața lor și mai ales a lui Nick, cum se născuse, dacă mai avea părinți sau frați, dacă și ei erau diferiți sau cum ieșise el ca din altă specie, câți ani avea, dacă era fericit, pentru că un om care are grijă de animale atâta timp n-are cum să nu știe când sunt fericite sau nu. Dar omul o lua mereu pe arătură: nu se ocupa de mult de treaba asta, era doar o afacere, înainte vindea sandale din piele naturală, mai avea câteva acasă, dacă voiam să probez, cea mai moale piele, tot spunea și-și rotea capul de parcă sandalele alea se învârteau deasupra lui. Nevasta m-a lăsat, uite, mi-a apărut păr alb, de la nevastă e, am și pe piept dacă vrei să vezi. Toți măgarii sunt la fel, niciunul nu-i mai breaz, dar ăla de ți-am zis e mai blând, ăla e bun pentru tine și scoate un fel de râs, asta vă place vouă, fetelor. Ăsta de care m-ai întrebat e nu știu cum, nu prea-l interesează ce se întâmplă în jur, doar rumegatul lui e important pentru el, și a lovit un turist, nu foarte rău, nu s-a ajuns la reclamații și chestii d-astea, dar a dat așa, din senin. Tot din senin mi-a povestit omul: sor-mea are camere libere. Dacă rămâi pe insulă, e mai bine să stai la cineva de încredere decât în hotelurile astea care te jecmănesc. Și-așa-ți vezi oricând măgarul, ba poți să-i dai de mâncare, nu mușcă totuși niciunul din ei, știu ce pățesc dacă încearcă, proști nu sunt și au memoria nuielei. Și tot din senin am spus eu da, o cameră aici ar fi bună. Nu știam de ce vreau să mă uit întruna la măgarul ăsta sau ce puteam să aflu privindu-l, pentru că de comunicat nu prea putea fi vorba, oricât se zice că animalele au inteligență, era poate dovedit în cazul câinilor sau al pisicilor, dar nu știam nimic despre măgari. Așa că asta am făcut toată noaptea în camera surorii lui Aris, pentru că Aris îl chema pe omul care avea afacerea: am stat cu mobilul deschis și am tot citit pe internet despre măgari - rase și locuri și vârste și obiceiuri, dar tot n-am găsit vreunul care să semene cu Nick. Omul m-a lăsat să-i dau să mănânce măgarului, dar, în timp ce eu îi arătam paiele lui Nick, bărbatul mă păzea, n-avea încredere în mine sau îi plăcea să pălăvrăgească și să știe că cineva e obligat să-l asculte, pentru că sor-sa îi tăia macaroana imediat, am văzut că aproape nu deschidea gura în fața ei, deși era pe jumătatea lui și își prindea părul în două cozi ca o fetiță.

Tot mai zgârciți sunt, spunea, toți se tocmesc, sunt plini de bani, da' nu le vine să lase un bacșiș ca lumea, țin de bani de parcă i-aș cere doar pentru mine. Lucrurile costă, nu-i mai da atâta, ho, îl faci prea gras și o să se rostogolească pe scări cu vreo sclifosită pe el. Lasă-l, că e sătul, și prind gelozie ceilalți. Nu-i cunoști, dar sunt geloși și fac figuri, știu imediat când unul primește ceva mai mult și se răzvrătesc. Da' totuși ce-ai cu măgarul ăsta?

Mie nu mi se pare nimic special la el, poate nu te-ai uitat cu atenție la toți: la Tom, de exemplu, are niște ochi ca-n povești: unu' verde și celălalt bleu. Înțelegeam să ți se pună pata pe el, mai rămâne câte un turist și se uită fascinat la el, da' Nick e așa ursuz. Uneori cred că nici n-aude, nu reacționează la ce-i spun, e greoi și încet și-și vede de ale lui, aproape nu bagă-n seamă pe nimeni. Tu ești fată, voi sunteți cu pozele și fițe d-astea, hai că mi-a venit o idee, că tot îți plac măgarii.

M-am întors spre el pentru că am așa o atracție, ca un copil, când aud de-o idee, mereu mă gândesc că, cine știe, o să fie ideea aia pe care am așteptat-o sau măcar ceva înrudit cu ea sau, oricum, o idee e o idee, și înainte s-o aud îmi dau voie să-mi imaginez c-o să fie un lucru nemaiauzit, ceva care să mă facă să sar și s-aplaud și să-l îmbrățișez pe omul cu ideea. Așa că i-am acordat toată atenția când a început să spună sigur de el: deci ești fată, ai un telefon mișto care face poze, ai ceva cu măgarii, bine, poate cu unul în mod special, nu contează, și eu am nevoie de un fel de broșură nouă sau pliant, o cărțulie de prezentare, știi tu, ca s-atrag mai mult turiștii. Pun pe cineva în port să dea chestiile astea, și, dacă pozele sunt ca lumea, toți copiii o să se milogească de părinți să-i lase să se urce pe măgari. Ah, da, și, din când în când, ca să dea mai bine, apar și eu în poză cu câte unul. Am un costum popular, dacă vrei, și sunt arătos, ce zici?

Nu știu în ce moment ajunsesem să stau cu mâinile încrucișate, nu stau așa de obicei când vorbesc cu cineva. Cum ar veni, am răspuns, să fiu fotografă de măgari, nu? Păi da, dar am spus c-o să apar și eu. Cu coada ochiului îl vedeam pe Nick, care vedea doar ce-avea în față, dar voiam să-i fac o poză reușită, citisem așa ceva într-o carte: era un băiat sălbatic în deșert, și apare o femeie străină care-i face o poză, și nu mai știu cine spune că orice poză îți fură sufletul sau o parte din el sau ceva pe-acolo sau așa îmi aminteam eu acum, dar nu știam dacă Nick are suflet, puteam să vreau și să-mi imaginez că da, ori puteam să văd lucrurile cum erau în realitate, dar asta nu prea-mi stătea în fire, așa că m-am auzit spunând: OK, o să facem o ședință foto pentru măgari.

Asta am făcut un timp: el aducea măgarul în locul ales de mine, pentru că avea lumina potrivită, și eu mă uitam când la cum se vedea măgarul în telefon, când la cel real, din fața mea, și îi mai strigam lui Aris să-i aranjeze șaua sau să-i întoarcă puțin capul. Nu mă apropiam foarte mult, și erau toți la fel, oricât aveau urechile mai lungi sau botul mai rotund sau ochii mai mari sau picioarele mai scurte, nu eram atentă decât la Nick, eram curioasă dacă o să apară altfel decât îl vedeam eu. Totuși ceva se schimba în ei: fiecare știa că e despre el și parcă toți se umflau în pene, deși evident că pene n-aveau, credeam că doar oamenii au instinctul ăsta când văd un aparat foto sau un telefon îndreptat spre ei, acum nu zic eu că zâmbeau măgarii, pentru că poate nu știu s-o facă, dar erau țanțoși, simțeau că pentru un moment ei sunt centrul și nu mai era o corvoadă sau obligație, nu făceau ceva pentru că apărea Aris cu nuiaua lângă ei sau pentru că abia când terminau treaba primeau răsplata, ci era ceva ce le plăcea, și parcă, atunci când venea rândul următorului, încercau să se apropie de mine să știe cum au ieșit.

Din când în când Aris se posta lângă unul dintre măgari (nu știu cum îi alegea) și rânjea cât putea, stătea drept, puțin pe vârfuri, cu pieptul bombat și cu picioarele prea depărtate, iar eu spuneam doar: foarte bine, următorul, dar el nu era mulțumit, ajungea din doi pași lângă mine, își lungea gâtul, se uita în telefonul meu și dădea din cap: nu, nu, nu-i bine, sunt mai frumos în realitate, n-ai prins, mai fă una, așa că o luam de la început.

Când a venit rândul lui Nick, bărbatul s-a postat lângă el și asta m-a enervat, i-am făcut câteva poze și speram să fie mulțumit și să se dea la o parte, dar nu, iar avea de bombănit: stai, se vede c-am transpirat, merg să-mi pun altă cămașă, nu face nimic până nu vin. Atâta am așteptat: Nick era acolo, în fața mea, dar acum bombăneam eu, pentru că nicio culoare de pe ecran nu era bună, lipsea strălucirea pe care o vedeam eu în realitate.

Măgarul mi-a aruncat o privire plictisită, n-avea el timp sau chef de mine, dar, poate tot văzându-mă că mă uit ca la cel mai frumos tablou de Gauguin, și-a îndreptat botul spre telefonul meu. Era un star care arată puțină bunăvoință fanilor, așa aștepta poza.

Poate avea dreptate Aris și în afară de culoare nu era nimic deosebit la el, dar, când îți dai seama că altcineva are dreptate, și nu tu, parcă mai mult te afunzi și cauți argumente de partea ta, și cel mai bun argument era că se născuse cu aparența asta care-mi plăcea. Faptul că știi că e o prostie ce faci sau că ceilalți au dreptate - pentru că poți s-o recunoști așa, doar pentru tine, fără să afle nimeni - nu schimbă nimic, îți spui că trebuie să existe un dedesubt mult mai important pentru care tu ai făcut o alegere, și stai și te uiți la suprafață încercând să vezi și ce nu e, dar, dacă încerci suficient - și eu asta reușeam acum foarte bine -, chiar vezi și îți spui: știam eu că există acolo, dincolo de ce pare și de ce vede toată lumea, n-aveau cum să nu funcționeze intuiția mea, instinctul meu și experiența mea.

I-am făcut o grămadă de poze și am râs gândindu-mă ce-ar spune cineva dacă ar vedea telefonul meu plin de poze cu măgari. Aris a fost foarte mulțumit când le-a văzut, mai mult, când s-a găsit pe el, spunea întruna: a meritat, a meritat să-mi schimb cămașa, mă prinde mai bine asta cu flori, da.

Mă sunau de pe insula de unde plecasem: ce faci, când vii? Ne întoarcem mâine în țară, ai uitat? Ce-ai de gând? Tot pentru măgarul ăla stai? Și am stat, pentru că am și eu ceva în mine, poate o trăsătură de-ale măgarului, ceva care te face să insiști cu mult după ce știi că trebuie să te oprești. Nick era frumos, ce să mai, avea culoarea care-mi plăcea mie dintotdeauna, poate mă născusem cu dependența de culoarea asta și n-aveam ce face, și așteptam ca într-o zi să aibă un gest, nu uman, la ce-mi trebuia? ci unul cum au unele animale când îl recunosc de departe pe cel sau cea cu care au stat ani de zile.

Între timp mă înțelegeam bine cu sora lui Aris - râdea că dau cu mopul în fiecare zi și aplauda ca un copil când veneam cu plasele de la piață - și cu Aris, care se rotunjise bine de când crescuse tarifele, avea mereu haine noi, n-o mai punea pe sor-sa să-l tundă în casă, mergea la frizeria din centru și nu se mulțumea să fie tuns și ras, cerea să i se facă și manichiura acum. Cumpărase alți doi măgari foarte tineri și se mândrea cu ei pentru că scoteau niște sunete care făceau turiștii să chicotească de nu mai puteau. Uneori, după cină, în timp ce-și mângâia tandru burta (era foarte mândru de ea și spunea că toată copilăria și adolescența fusese cel mai slăbănog dintre prietenii lui și visul lui era să aibă un burtoi la care toată lumea să se uite cu invidie și respect), mă întreba: ai văzut că îmbătrânește măgarul tău? A-nceput să albească și în curând o să fie un măgar bătrân și alb. Râdeam pentru că eram sigură că glumește și pe urmă, după ce spălam vasele, mă duceam repede la grajduri cu o lanternă mare, îmi plăcea s-o mișc în toate direcțiile, mă distra chestia asta, și o apropiam de Nick în timp ce vorbeam ca întotdeauna.

Eu: ce mai faci? El se uita în altă parte. Eu: ți-a plăcut mâncarea? El se dădea puțin mai încolo. Eu: ai văzut ce caraghios era îmbrăcat Aris azi? El se uita spre garduri. Eu: am citit o povestire nouă, ce crezi? Câte un membru al familiei dispărea, adică pleca pur și simplu pentru că nu mai suporta familia, așa se întâmpla - traiul în familie nu-i o treabă ușoară -, sau dispărea pentru că nu reușise să dezamorseze vreo bombă, și toți copiii găseau un iepure - nu știu de ce iepure, ce are așa special iepurele, fac scriitorii ăștia niște alegeri pe care nu le-nțelegi, totul trebuie să aibă o logică, nu pui la întâmplare un animal doar pentru că îți place ție să mângâi un iepurică, să zicem - și erau siguri că animalul e de fapt persoana care îi părăsise și acum n-o mai lăsau să plece. Eu, când aud despre dezamorsare, îmi amintesc imediat de The English Patient, acolo nu prea apar animale, ce-i drept, dar acolo l-am văzut prima dată pe Ralph Fiennes și pe urmă am văzut toate filmele cu el, dar era celălalt, indianul, cel care se ocupa cu dezamorsarea bombelor, știi?

El s-a încordat puțin, am simțit mirosul de balegă, și apoi și-a scuturat capul, cu botul lui mare și strălucitor.

Am apropiat lanterna și m-am uitat cu atenție să văd dacă există vreun fir alb, nu știam dacă și la măgari apar, dar nu le găseam și, mai târziu, singură în cameră, mă uitam în oglindă și-mi notam pe-o hârtiuță să nu uit să-mi iau vopsea de păr. Pe toate scria că rezistă până la opt săptămâni, însă eu vedeam fire albe după doar trei, aș fi vrut să spun cuiva despre asta, dar sora lui Aris nu se vopsise în viața ei, bine, ea nici nu se depila decât vara, de două ori, în rest mă chema în camera ei, îmi făcea semn să vin lângă ea și întreba: ce? Se vede prea urât? Și după fața ei știam ce trebuie să spun, așa că spuneam: nu, aproape deloc, doar dacă stai cu ochii lipiți de picioarele tale, e foarte bine așa, și știam că-i place mai mult de mine după răspunsul dat. Nu era doar ea, așa îmi venea întotdeauna să zic, și eu n-o clasificam drept ipocrizie sau bătaie de joc: de câte ori mă întreba vreo prietenă: cum îmi vin blugii? Așa-i că-s cât o balenă în ei? eu mă uitam serios, încruntată și cu capul dat puțin, foarte puțin pe spate, ca să am privirea de ansamblu corectă, și spuneam: nu, să știi că-ți stau chiar bine, nu e ca și cum ai avea fundul lui Jennifer López sau al lui Beyoncé, al tău aproape nu se vede, nu-ți mai face griji pentru o nimica toată. La început se întorcea neîncrezătoare spre mine: nu, așa spui tu mereu, zi pe bune. Eu ziceam același lucru, puțin mai convingătoare, și asta o liniștea, începea să zâmbească și să-și treacă lasciv mâinile peste șolduri: ai dreptate, nu-i rău, e doar mai apetisant, așa e.

Sora lui Aris avea și ea ideea ei fixă: nu-i plăceau măgarii și voia să scape de ei, acum că aveau destui bani, era momentul să înceapă altă afacere. Ea se gândea la o cafenea ca-n filmele americane, în care nu aduci direct o ceașcă de cafea sau espresso sau cappuccino, ci ai o cafetieră și treci tu pe la toți și torni, o fascina chestia asta, să toarne ea cui vrea și cât vrea.

Într-o zi coboram treptele, multele trepte, alături de șirul de măgari și de Aris, cum făceam de obicei: urcatul, coborâtul pe lângă ei și privitul copiilor care se agățau de gâtul unui măgar îmi făceau mare plăcere pentru că eram așa aproape de Nick, și el își vedea de-ale lui, și ce putea fi mai bine? În ziua despre care spun era foarte cald, zăpușeală chiar, dogoare, ce să mai, dar nu se vedea soarele, doar nor lângă nor lângă nor, și eu avansam în paralel cu șirul de măgari. Era prima coborâre a dimineții, care nu era chiar dimineață pentru că Aris se scula mai târziu în ultimul timp, de când câștiga mult mai bine: lasă-i s-aștepte dacă vor să se suie pe frumusețile astea. Să stea drepți la coadă în port, cuminți, cu broșurica în mână. Mă faci un om fericit, spunea și se mângâia lent pe burtă, câștigăm bine de când ești aici, și sor-mea e fericită.

Era caraghios Aris, și preferam să aștept afară până se ferchezuia. Stăteam, mă uitam la Nick, care nu știu dacă era treaz sau nu, pentru că uneori dormea în picioare, doar din când în când zvâcnea pentru că se punea vreo muscă pe el, și-i spuneam: l-ai auzit și tu? Asta e expresia cea mai tembelă din câte am auzit vreodată. Mă enerva la culme, pentru că o auzisem des într-o perioadă, de la altcineva: mă faci un om fericit. Pur și simplu nu e natural. E ceva copiat din filme, ca atâtea altele, dar asta e cea mai jalnică, și atunci îmi dădusem seama că e cazul să terminăm, pentru că, dacă iubești pe cineva, bănuiesc că nu te enervează așa rău că nu spune ceva gândit de el, inventat de el, ridicol, dar unic, nu o copie. Vezi, de asta e bine să stai pe lângă un măgar, unul frumos ca tine, adică, pentru că n-o să spui niciodată așa ceva. Bine, nu spui nimic și nici nu prea știi că exist și de cele mai multe ori te uiți parcă special în altă parte, dar, orișicât, asta înseamnă și că n-o să spui nimic care să mă scoată din sărite.

Mergeam, cum spuneam, paralel cu măgarii pe care-i cunoșteam bine acum și nu mi se mai păreau alunecoase dalele de pe jos, mă uitam atent, poate le schimbaseră sau le dăduseră cu ceva, se cobora ușor, și nu știam ce-o să fac atunci când ajungeam în port: putea să fie ziua când mă întorceam cu ei sus, luam banii turiștilor, le îndrugam câte ceva despre secretele insulei, mai mult născocite decât adevărate, și putea să fie ziua când mergeam mai departe, îmi luam un bilet și mă suiam pe vapor, ca în Castele de furie, cartea aia frumoasă a lui Baricco, unde femeia pleacă pentru că simte că e momentul, bine, ea cu trenul, pentru că era despre trenuri acolo, nu asta contează, ci gestul de a pleca. Știam că lui Nick n-o să-i pese, dar mie da, și în fiecare dimineață eram curioasă dacă o s-aleg vaporul sau o să mă întorc cu măgarii acasă.

Citiți Fuck off, o altă povestire din acest volum aici.
Citiți o invitație la lectura acestei cărți aici.