O viață ce merită trăită. Calea către cele mai importante lucruri

Miroslav Volf este profesor de teologie la Yale Divinity School și director al Yale Center for Faith & Culture, și a primit în 2002 Grawemeyer Award in Religion pentru Exclusion and Embrace, care a fost numită una dintre cele mai influente o sută de cărți religioase ale secolului XX.

Matthew Croasmun este directorul programului Life Worth Living la Yale Center for Faith & Culture, lector în științe umaniste la Yale College și director la Grace Farms Foundation. El este autorul cărților The Emergence of Sin și Let Me Ask You a Question, precum și coautor cu Volf pentru For the Life of the World: Theology That Makes a Difference.

Ryan McAnnally-Linz este directorul asociat al Yale Center for Faith & Culture. Este coautor cu Volf al volumelor The Home of God și Public Faith in Action, considerată cea mai bună carte pe teme de religie din 2016 de către Publishers Weekly. A publicat de-a lungul timpului numeroase articole în Sojourners, The Christian Century și pe blogul The Washington Post Acts of Faith.
Ce face ca o viață să fie bună? - o întrebare inerentă condiției umane, adresată de oameni din generații, profesii și clase sociale diverse și de către toate școlile de filosofie și teologie. Aceasta este întrebarea cu care ne confruntăm toți, în timp ce încercăm să ne dăm seama cum trebuie să trăim ca să înțelegem sensul și scopul adevărat al vieții.

Miroslav Volf, Matthew Croasmun și Ryan McAnnally-Linz predau cel mai apreciat curs din programul de științe umaniste al Universității Yale: Life Worth Living. Pornind de la acest curs, cartea de față ne îndeamnă, însoțindu-ne pas cu pas cu sfaturi practice, să explorăm ce înseamnă să trăiești o viață plină. Bazându-se pe o selecție bogată de texte religioase, filosofice și seculare, O viață ce merită trăită oferă cititorilor puncte de plecare, hărți rutiere și reflecții, pentru ca fiecare să conștientizeze care sunt aspectele în care viața proprie are sens și unde este necesar ca lucrurile să se schimbe. Reflecția asupra vieții, așa cum susțin profesorii de la Yale Miroslav Volf, Matthew Croasmun și Ryan McAnnally-Linz, se află în centrul unei crize cu care se confruntă cultura occidentală, o criză care, arată ei, poate fi ameliorată dacă fiecare întreprinde propria căutare a sensului.

Inspirat din marile religii ale lumii și din figuri seculare impresionant de veridice și curajoase, O viață ce merită trăită este un ghid pentru cea mai presantă întrebare a vieții, cea care ne preocupă pe toți: Cum să trăim?

"O lectură necesară pentru orice vârstă." (Booklist)

"O viață ce merită trăită este (...) un compendiu de înțelepciune, punctat de întrebări de mare anvergură, singura carte de care ai nevoie pentru a-ți găsi drumul de la locul în care te afli până acolo unde ești chemat să fii." (Kelly Corrigan, autoare de bestsellere NYT, gazda emisiunilor Kelly Corrigan Wonders și Tell Me More de la PBS)

"Această carte, care a devenit instant bestseller New York Times, se bazează pe un curs extrem de popular de la Yale, care încearcă să răspundă la vechea întrebare despre sensul vieții... Studenții l-au mai numit cursul despre schimbarea vieții, iar cititorii care aprofundează înțelepciunea acestei cărți și noua perspectivă pe care ea o oferă ar trebui să simtă în același fel." (New York Post)

"Valoarea acestei cărți rezidă în felul în care comprimă înțelepciunea multor minți și culturi cu privire la întrebările esențiale despre sine, în special despre modul în care eul trebuie înțeles, disciplinat, despre cum poate găsi bucuria, descoperind acea integritate care să fie expresia unei vieți bune. Întrebările sunt vechi de când lumea, dar cartea este eminamente actuală." (Marilynne Robinson, câștigătoare a premiului Pulitzer)

"Autorii oferă momente de reflecție semnificative și, totodată, puncte de plecare pentru a înțelege mai bine aspectele care fac din viața ta o viață bună." (Reader's Digest, care a numit-o printre "26 cele mai bune cărți de inspirație care sigur îți vor schimba viața")


Judecând după normele obișnuite, înainte să fi devenit Buddha, Siddhartha Gautama ducea o viață foarte plăcută. Era prinț, la urma urmei, și se bucura de luxul și de privilegiile regalității. Trăia într-un palat grandios, se ospăta cu delicatese, purta veșminte din cele mai fine. Tatăl său îl iubea și-l pregătea să conducă regatul. Se însurase cu o prințesă. Erau în așteptarea primului lor copil.

Bogăție, putere și o familie fericită, toate erau ale lui. Zi de zi, gusta fructul unei vieți bune. Până când totul s-a transformat într-o dureroasă dezamăgire.

Într-o zi, pe când călărea prin parcul regal, Siddhartha a zărit un bătrân neputincios și a fost șocat de tragica decădere a vârstei înaintate. A doua zi, în același parc, a dat peste un om bolnav. Și după încă o zi, i-a ieșit în cale un cadavru în putrefacție. Cu totul zguduit de suferința ce părea să inunde întreaga existență, a revenit în parc încă o dată, chiar în ziua în care i s-a născut fiul. De astă dată, a întâlnit un călugăr rătăcitor și a simțit imboldul de a lăsa în urmă viața lui regească.

Chiar în acea noapte, Siddhartha a renunțat la viața de până atunci, pornind în căutarea iluminării. Nu și-a luat rămas-bun de la soție și de la fiul abia născut, de teamă că își va pierde curajul. Viața sa era acum o căutare. Văzuse adevărul suferinței și nu avea să se mai oprească din căutarea lui până când nu va fi găsit calea înfrângerii durerii. A început să țină post și să-și disciplineze trupul, încercând să atingă eliberarea prin efort spiritual. Totul în zadar. Așa că a căutat în altă parte.

După mai mulți ani de când plecase de acasă, Siddhartha stătea nemișcat sub un smochin. Preț de șapte săptămâni a meditat până când a atins înțelepciunea pe care o căutase: suferința se naște din dorință, astfel încât cel eliberat de dorință va fi scăpat și de suferință. Și-a dedicat restul vieții comunicării acestei revelații, oferind darul iluminării oricui era gata să-l primească. După aproape 2.500 de ani, învățăturile lui călăuzesc viețile a milioane de budiști și a nenumărați alți oameni care au descoperit ceva de preț în modul lui de viață.

Înainte să fi fost cunoscut drept primul papă, Simon era un om ca oricare altul. Trăia într-o căsuță dintr-un orășel de pe malul unui lac nu foarte întins, dintr-un domeniu așezat la marginea unui mare imperiu. Se însurase cu o femeie din același orășel și locuia în apropiere de socrii lui. Ca mulți dintre vecinii săi, își câștiga traiul din pescuit. Petrecea numeroase nopți pe lac, împreună cu fratele său, Andrei, făcându-și meseria în așteptarea plaselor pline de pește. În cea de-a șaptea zi a săptămânii, după cum suna porunca lui Dumnezeu, se odihnea și asista la slujbele din sinagoga de prin partea locului.

O meserie, o familie, o comunitate statornică. Nu o viață orbitoare, ci un trai respectabil, plin de o bunătate firească. Până când două vorbe au întors totul pe dos.
- Urmează-mă.

Iisus, noul învățător din Nazaret, stătea pe țărm și i-a chemat pe Simon și pe Andrei. În mod normal, ar fi fost cuvinte fără noimă. Cine se îndreaptă spre doi oameni aflați la muncă și le spune să lase totul și să-l urmeze? Dar Iisus le-a vorbit cu surprinzătoare autoritate. Umbla vorba prin târg că predicile sale păreau sincere, că spusele lui aveau putere și că lucruri uimitoare se petreceau în prezența lui.

Din motive necunoscute, Simon l-a urmat. Trei ani a ascultat și a încercat să priceapă. Pătruns de venerație, a văzut cu ochii lui miracol după miracol. A învățat să-l numească pe acel om nu doar "învățător", ci "Domnul". Iar acest domn i-a dat, la rândul său, un nou nume: Petru, care înseamnă "stâncă". Însă de mai multe ori Petru nu s-a ridicat la înălțimea numelui său. A înțeles greșit, a devenit suprazelos și, când a contat cel mai mult, și-a pierdut curajul: când autoritățile l-au arestat pe Iisus, Petru a tăgăduit că l-ar fi cunoscut vreodată. A privit neputincios cum soldații imperiali l-au răstignit pe Domnul său. Numai că, după trei zile, uimitor, s-a întâlnit cu Domnul, ridicat din morți.

De atunci înainte, Petru și-a dedicat întreaga viață strădaniei de a trăi așa cum poruncise Iisus și răspândirii bunei sale vestiri. Mulți ani a condus comunitatea tot mai numeroasă de adepți. Puțini pescari se îndepărtaseră de casă mai mult decât o cerea pelerinajul de o sută de mile până la Ierusalim. Misiunea sa l-a purtat pe Simon Petru în Siria, în Grecia și chiar la Roma, capitala imperiului. În cele din urmă, l-a condus la moarte. Conform tradiției creștine, Petru a fost crucificat la Roma. Se spune că ar fi cerut să fie răstignit cu capul în jos, căci nu era demn de onoarea de a muri la fel ca Domnul său.

Înainte să fi devenit eroina mișcării contra linșajului și imaginea emblematică a eliberării negrilor și femeilor, Ida B. Wells era o tânără care își croia viața în condiții dificile. Născută sclavă în Mississippi și eliberată în copilărie odată cu Proclamația de Emancipare, la 16 ani Wells și-a pierdut părinții și fratele nou-născut în urma unei epidemii de friguri galbene. Ca să se întrețină pe ea și pe frații și surorile care supraviețuiseră, s-a angajat ca învățătoare. Trecută de 20 de ani, economisise destui bani ca să cumpere o treime dintr-un ziar recent lansat, Free Speech - "Cuvântul liber" - și a început o carieră jurnalistică. Lucrurile mergeau bine. Până când o nedreptate îngrozitoare, deși cât se poate de credibilă, a schimbat totul.

Pe 9 martie 1892, Thomas Moss, Calvin McDowell și William "Henry" Stewart au fost linșați undeva în afara orașului Memphis. Crima avea o semnificație personală pentru Wells: era nașa fiicei lui Moss, Maurine.

Experiența a făcut-o pe Wells să vadă că i se vârâse pe gât o minciună: "Ca multe alte persoane care citiseră despre linșajul din Sud, acceptasem ideea care îmi era transmisă - că, deși linșajul era clandestin și contrar legii, furia irațională stârnită de infracțiunea atroce de viol ducea la linșaj; că poate bruta merita oricum să moară și că gloata era îndreptățită să-i curme viața". Dar Wells îi cunoștea pe Moss, McDowell și Stewart. Ei "nu săvârșiseră nicio crimă împotriva femeilor albe". Brusc, a văzut că linșajul era realmente "o scuză de-a scăpa de negroteii care se îmbogățeau și dobândeau proprietăți, ținând astfel rasa sub teroare". Puțini alții din acele vremuri ar fi spus atât de limpede adevărul.

Când Wells a publicat fără ocolișuri acest adevăr, "un comitet de cetățeni de vază" (adică o gloată de justițiari albi) au devastat sediul ziarului Free Speech, unde au lăsat un bilet "în care au scris că oricine va mai încerca să publice ziarul va fi pedepsit cu moartea". Wells și-a pierdut gazeta, dar și-a păstrat cu fermitate vocația de a spune adevărul despre linșaj unei lumi care de multe ori nu voia să asculte. A studiat cu atenție linșajul de pe tot cuprinsul Statelor Unite și apoi a publicat constatările ei în pamflete de largă circulație. A ținut discursuri peste tot în Nordul Americii și în Britania. A influențat înființarea organizației National Association for the Advancement of Colored People (NAACP). Wells a activat fără odihnă pentru drepturile femeilor, contribuind la formarea organizațiilor Alpha Suffrage Club și National Association of Colored Women's Clubs (NACWC). În 2020, a fost distinsă postum cu o mențiune specială cu ocazia decernării Premiului Pulitzer. Milioane de oameni au beneficiat de munca ei neobosită și de statornicul ei devotament față de adevăr.


Gautama Buddha: prințul privilegiat care a devenit venerabilul întemeietor al uneia dintre marile tradiții ale lumii. Simon Petru: adeptul failibil al lui Iisus, devenit stânca pe care s-a clădit Biserica creștină. Ida B. Wells: învățătoarea fermă care, prin adevărurile rostite, a devenit figura emblematică a mișcărilor de eliberare a negrilor și femeilor. Trei persoane foarte deosebite, cu vieți foarte diferite. Elementul comun al acestor istorii este o experiență care a pus sub semnul întrebării modul lor de viață. Ceea ce fusese normal și asumat a devenit îndoielnic. Ceva - poate totul - trebuia să se schimbe.

În aceste experiențe era implicită o întrebare fundamentală, greu de formulat. Există nenumărate modalități de-a încerca exprimarea ei: Ce este de cea mai mare importanță? Ce este o viață bună? Care este forma unei vieți înfloritoare? Ce fel de viață este demnă de umanitatea noastră? Ce înseamnă viața adevărată? Ce este corect, adevărat și bun?

Niciuna dintre aceste formulări nu o cuprinde cu totul. Întrebarea pe care oamenii încearcă s-o plăsmuiască din cuvinte îi depășește întotdeauna. Ea scapă mereu unei definiții complete. Dar asta nu o face nicidecum mai puțin reală sau mai puțin importantă. Oricât de greu ar fi s-o definim exact, este Întrebarea vieții noastre. Ea se referă la ce-i vrednic de ținut minte, la bine, rău și malefic, la tâlc, intenție, scopuri și țeluri finale, frumusețe, adevăr, dreptate, la ceea ce ne datorăm unii altora, la ce este lumea, cine suntem și cum trăim. Se referă la succesul ori la eșecul vieții noastre.

Indiferent cum ajunge până la noi, când se înfiripă, Întrebarea amenință (sau promite?) să remodeleze totul. Nimic nu a mai fost vreodată la fel pentru Siddhartha după renunțarea lui, pentru Simon după ce a fost chemat sau pentru Wells după ce și-a ascultat vocația ca reacție față de uciderea prietenilor ei. Dintr-un punct de vedere, viețile le-au fost răscolite. Dar, văzute din noua lor perspectivă, viețile lor primiseră o nouă direcție. Ce-i drept, au renunțat la multe. (În cazul lui Wells, pierderea ei a fost dublă. Lucrurile la care a renunțat s-au suprapus peste ceea ce gloata îi răpise deja prin linșaj.) Însă ceea ce au câștigat - transformare, o radical nouă orientare față de lume și locul lor în sânul ei, un imbold călăuzitor al vieții lor - a fost calitativ mai important. Într-adevăr, pentru ei a fost mai important și decât propria viață.

Subiectul acestei cărți este Întrebarea.

Vom întocmi harta acelei Întrebări, vom fixa câteva borne, vom trasa câteva hotare. Și urmează să vă echipăm cu unele deprinderi de reflecție deosebit de potrivite pentru abordarea acestei interogații, cea mai importantă (și cea mai alunecoasă) dintre toate întrebările, în așa fel încât, ori de câte ori sunteți ținta ei, să aveți urechi cu care s-o auziți și resursele necesare pentru a-i răspunde cum se cuvine. Gândiți demersul nostru ca pe un atlas și o trusă de scule.

Ce-i drept, lectura acestei cărți nu va avea probabil efectul dramatic al unei experiențe de viață majore. Pierderea prietenilor uciși de violența adepților supremației albe, întâlnirea cu un învățător care pare să întruchipeze puterea și adevărul lui Dumnezeu, vederea bruscă a adâncurilor suferinței din lume - acestea sunt tipuri de șocuri sistemice care nu pot fi planificate, prezise ori fabricate de o carte.

Dar Întrebarea este imprevizibilă. Când discutăm despre adevăr și valoare, chiar și o carte poate să conducă la o schimbare profundă. Frederick Douglass (1818-1895) a citit The Columbian Orator [Oratorul columbian] pe când era un tânăr sclav și a găsit acolo nu doar un manual de retorică, ci și o viziune despre libertate și drepturile omului. Întrebarea poate să ni se arate când ne așteptăm mai puțin. Ea pândește îndărătul momentelor aparent banale din viața noastră, mereu gata să întoarcă lucrurile cu susul în jos, purtându-ne pe cărări surprinzător de noi.

Poate că toate acestea sună descurajant. Chiar copleșitor. Poate că simțiți un mic nod care vi se răsucește în adâncul stomacului. Este în regulă. De fapt, e bine. Dacă toate acestea vă dau senzația că vă depășesc puțin competența nu înseamnă altceva decât că înțelegeți miza pusă în joc. Vestea bună este că nu sunteți singuri.


Gânditorul și romancierul creștin C. S. Lewis (1898-1963) face deosebirea dintre simplii tovarăși și adevărații prieteni. Cu tovarășii noștri avem în comun o formă de activitate, fie ea o religie, o profesie, un domeniu de studiu sau doar o distracție preferată. Toate sunt bune și frumoase, dar nu reprezintă prietenia în sensul dat termenului de Lewis. Prietenia solicită ceva mai mult: o întrebare comună. Cel care "este de acord cu noi că o întrebare, prea puțin interesantă pentru alții, este de mare importanță", spune el, "ne poate fi Prieten. Nu trebuie să fie de acord cu noi în ceea ce privește răspunsul".

Pentru oricare dintre noi, Întrebarea este o sarcină prea dificilă ca s-o rezolvăm prin eforturi solitare. Avem nevoie de prieteni care să caute răspunsul împreună cu noi. Așadar, iată o invitație: pentru atingerea scopului urmărit de această carte, să fim prieteni. Întrebarea este de mare importanță pentru noi. Ne preocupă profund. Și vă invităm să faceți la fel. Nu trebuie să fim de acord asupra unui răspuns.

Acum, unul dintre lucrurile excelente legate de prieteni este că deseori vă fac cunoștință cu alți oameni - care încep prin a fi prietenii lor, dar, cu timpul, devin și prietenii voștri.

Începând din 2014, toți trei am ținut la Yale College un curs intitulat Life Worth Living - "O viață ce merită trăită". De-a lungul anilor, mai bine de zece colegi au predat cu noi și au participat sute de studenți. Ne reunim în grupuri restrânse de cam 15 studenți în jurul mesei de seminar și timpul petrecut împreună îl dedicăm Întrebării. Pentru fiecare oră de curs citim texte din operele câtorva reprezentanți ai unor religii și tradiții filosofice majore, care să ne dea o mână de ajutor în orientarea discuțiilor noastre. Am facilitat discuții asemănătoare cu grupuri de adulți aflați la mijloc sau la final de carieră și cu un grup de deținuți dintr-o închisoare federală. În fiecare context abordăm Life Worth Living ca pe o lungă discuție între prieteni de astăzi, cu ajutorul prietenilor deosebit de înzestrați din trecut.

Este ceea ce vom face în paginile următoare. Când se ivește prilejul, îi vom așeza la masă pe unii dintre oamenii de pe tot globul și din toată istoria, care au reflectat adânc asupra Întrebării. Îi vom lăsa să-și spună părerea și vom vedea ce ne pot învăța despre ceea ce contează cel mai mult și de ce.

Vom mai auzi de Buddha și de alte figuri majore ale tradițiilor religioase și filosofice (Avraam, Confucius, Iisus și alții), dar și de oameni mai puțin cunoscuți care au urmat una dintre aceste tradiții și chiar de unii dintre contemporanii noștri. Imaginați-vă această carte ca pe o masă de seminar care a încălcat regulile timpului și spațiului. Și cumva am primit cu toții un loc alături de mințile cele mai răsărite. După cum le zicem studenților noștri de la Yale, cu cât ascultați mai atent ceea ce spun prietenii voștri din jurul mesei, cu atât veți avea mai mult de câștigat din această experiență.

Înainte de a merge mai departe, câteva avertismente rapide. Altminteri, abordarea de tipul mesei de seminar ar putea să conducă spre unele neînțelegeri destul de serioase.

1. De cele mai multe ori, vom descrie ceea ce gândesc alții. Când o vom face, ne vom strădui să o facem bine. Vom încerca să creionăm acele perspective pe cât de convingător ne stă în puteri. Dar ele nu sunt perspectivele noastre. Nu tot ceea ce spunem aici sunt idei în care credem și noi. În timp ce citiți, fiți atenți dacă ne expunem propriile concepții ori descriem ceea ce gândește altcineva. Procedând astfel, nu veți elimina doar neînțelegerile; veți fi totodată ajutați să prețuiți discuția dinamică dintre diverse perspective, pe care noi încercăm s-o facilităm. Acestea fiind spuse, este important să știți că noi nu suntem un soi de călăuze neutre spre o viață bună. Nimeni nu abordează Întrebarea venind de niciunde. Toți avem o poziție și propriile angajări. Prin urmare, așa cum facem la începutul cursurilor noastre, îngăduiți-ne să vă spunem pe scurt de unde venim. Toți trei suntem creștini. Mai precis, suntem teologi creștini (ceea ce înseamnă că ocupația noastră este să reflectăm asupra credinței creștine), trăim și lucrăm în Statele Unite. Ne-am străduit pe cât ne-a stat în puteri (din motive specific creștine) să fim imparțiali în tratarea tuturor glasurilor din jurul mesei. Am încercat să nu măsluim cărțile de joc. Însă ar fi necinstit să nu vă spunem cel puțin dincotro venim, lăsându-vă să folosiți după cum vă este voia această informație.

2. Când reunim diverși oameni în jurul mesei, nu presupunem că ei pot vorbi în numele unor întregi religii sau școli filosofice. Este imposibil să rezumi ori să condensezi în câteva pagini ceea ce de multe ori înseamnă mii de ani de frumoasă tradiție. Sau măcar în câteva cărți. Intenția noastră nu este ca după lectura acestei cărți să credeți că acum înțelegeți confucianismul, utilitarismul sau iudaismul. În schimb, sperăm să rămâneți cu ideea că v-ați întâlnit cu câteva lucruri esențiale pe care le-au spus și le-au săvârșit anumiți oameni din acele tradiții. Iar dacă unul sau mai mulți prieteni din jurul mesei vă stârnesc realmente interesul, căutați să aflați mai multe despre ei. (Le spunem același lucru studenților noștri de la Yale în prima zi de curs.)

3. Nu presupuneți că toți cei pe care i-am invitat la masă sunt fundamental de acord între ei în privința chestiunilor cu adevărat importante. Poate fi tentant să gândim astfel, mai ales pentru aceia dintre noi care își fac griji din pricina faptului că dezacordurile religioase și ideologice generează conflictele sociale, culturale și politice din zilele noastre. Un nucleu universal cu care toți suntem de acord pare să ofere o soluție. Dar nu există așa ceva. Aici metafora mesei de seminar este utilă. Profesorii de discipline umaniste nu intră la curs presupunând că toți studenții gândesc deja în același fel. Ori că, la drept vorbind, vor gândi la fel după curs. Acceptarea dezacordului este inerentă modelului de seminar.

4. De asemenea inerent modelului de seminar este că inevitabil cineva trebuie să emită ultimul comentariu într-o anumită discuție - dar asta nu înseamnă că acela a închis discuția, rezolvând problema. Înseamnă doar că ora de seminar s-a încheiat. La fel și la masa noastră imaginară de seminar. Cineva trebuie să se pronunțe la urmă, dar asta nu înseamnă că a dat soluția cea mai bună sau răspunsul final. Doar fiindcă încheiem un capitol cu o anumită concepție particulară nu înseamnă că aceea este viziunea corectă și nici măcar aceea despre care noi credem că este valabilă.

OK. Ne-am clătit gâtul suficient. Să începem.

Citiți continuarea acestei introduceri aici.