O viață ce merită trăită. Calea către cele mai importante lucruri (II)

Citiți prima parte a acestei introduceri aici.


Întâmplător, fiecare dintre autori are o fiică. Pe la șase ani, fetița lui Ryan învăța să citească și ajunsese în punctul în care încerca să dea de capăt cuvintelor complicate. Cuvinte precum incomprehensibil.

Ei bine, când fetița de șase anișori a dat cu ochii de incomprehensibil, i s-a arătat un șir de litere de necitit, de nepronunțat, efectiv interminabil. Toată ființa sa îi spunea să arunce prosopul. Numai că, dacă ești sora mai mare și îi citești frățiorului tău mai mic din Cartea fără poze, nu te poți da pur și simplu bătută și-i înmânezi cartea lui Tati. La urma urmei, este o treabă serioasă.

Așa cum învățase să citească literă cu literă cuvintele mici, s-a prins imediat că, șmecheria era să ia acel lung și înspăimântător șir de litere și să-l spargă în părți ușor de mânuit: in-com-pre-hen-si-bil. Acum, acela este un munte fonetic pe care îl poți escalada.

După cum spuneam, Întrebarea este descurajant de vastă. Este incomprehensibil de vastă. Este tipul de întrebare ce vă poate ispiti să aruncați prosopul. Numai că atunci când sunteți persoana matură, responsabilă de forma vieții voastre, nu puteți să renunțați și să vă încredințați viața altcuiva. Este o treabă cu adevărat serioasă.

Am dori să vă sugerăm aici aceeași scamatorie de care s-a folosit fetița lui Ryan cu termenul incomprehensibil: luați enorma și înfricoșătoarea Întrebare și spargeți-o în părți cel puțin întrucâtva mai ușor de abordat. La fel ca în fonetică, și reflecția despre ceea ce contează cel mai mult și care vă modelează viața suportă același procedeu - mai mult sau mai puțin. În acest caz, părțile mai ușor de mânuit nu sunt silabe. Sunt cumva niște subîntrebări mai restrânse și mai concentrate, care vizează aspecte individuale ale unicei mari Întrebări incomprehensibile.

Aceasta este abordarea cursului nostru despre viața ce merită trăită. Este eficientă. Studenții încep fără să știe cum să formuleze Întrebarea sau chiar neștiind realmente că există o Întrebare de pus. Cu siguranță, nu știu cum să-i răspundă. Termină cu un set de instrumente care îi ajută să revină la ea în repetate rânduri cu mai mare încredere și cu șanse sporite de a găsi unele răspunsuri bune.

Vom folosi aceeași abordare și aici. În fiecare capitol din carte ne ocupăm de una dintre subîntrebări. Prezentăm subîntrebarea particulară, vedem cine ridică mâna să-i dea un răspuns, după care expunem mizele diferitelor răspunsuri.

Ceea ce nu vor face aceste capitole este să răspundă la subîntrebări în locul vostru. Asta e sarcina voastră. În vreme ce este important să aveți prieteni alături în timpul căutării, până la urmă doar voi puteți răspunde la Întrebare sau chiar la subîntrebările ei mai ușor de pătruns.


Cât de liberi suntem să ne modelăm viața? Și câtă responsabilitate avem față de ea?

La începutul jocului de cărți numit war - "război" -, vi se distribuie un pachet de cărți amestecate aleatoriu. Nu știți ce cărți ați primit și nu le puteți vedea pe ale celorlalți. Fiecare jucător întoarce cu fața în sus prima carte din pachet. Cine întoarce cartea cea mai mare ia toate cărțile de pe masă și le pune la fundul propriului pachet. Dacă doi sau mai mulți jucători întorc niște cărți de valoare egală, continuă să întoarcă pe față altă carte... și încă una... și încă una... până când unul dintre ei întoarce cartea cea mai mare.

Jocul continuă - inexorabil, fără milă - până când un jucător strânge toate cărțile.

În acest joc nu există decizii. Există numai o procedură. Orice mașină care poate recunoaște care cărți sunt mai mari și care mai mici ar fi capabilă să joace tot atât de bine ca un om. Nimeni nu este responsabil pentru modul în care decurge și se termină jocul.

Exact ca în jocul război, la startul unei partide de poker primiți o mână de cărți amestecate la întâmplare. La fel, toată lumea de la masă. Nu puteți vedea cărțile celorlalți jucători. Dar în acest joc puteți să vă vedeți cărțile proprii. Pe măsură ce se desfășoară jocul, jucătorii mizează și se întorc pe față niște cărți pe care toți jucătorii le pot combina cu cărțile din mână. Sperați să faceți cea mai puternică formație de cinci cărți.

Există reguli care stabilesc care formații sunt cele mai tari. Și există reguli care precizează modul în care puteți să reacționați în fiecare moment al rundei. Ar putea să existe reguli care limitează cât sau de câte ori puteți să mizați. Desigur, nu puteți întoarce cărțile celorlalți jucători. Ori să amestecați cărțile. Și alte reguli de acest tip.

Când jucați poker, nu dețineți controlul total. Nu vă alegeți cărțile. Sau cărțile adversarilor. Ori cum mizează aceștia. Sau cum răspund ei la mizele voastre. Nici regulile jocului. În cea mai mare parte, nu îl puteți controla.

Cu toate astea, sunteți răspunzători pentru modul în care vă jucați mâna. Nu puteți determina rezultatul. Acesta depinde întotdeauna atât de șansă, cât și de cum acționează ceilalți jucători. Dar nu sunteți nici total neimplicați în rezultatul jocului. Cum se termină acesta depinde parțial de ceea ce faceți cu situațiile care vi se oferă. Sunteți participanți. Și răspunzători de felul în care participați.

Se pare că război și pokerul se află într-un contrast clar. În război, nu aveți opțiuni și nicio responsabilitate, pe când în poker aveți unele alegeri limitate și o oarecare responsabilitate reală. Dar iată cum stau lucrurile: chiar dacă jucați război, aveți un anume tip de responsabilitate. Nu sunteți nici măcar parțial responsabili de rezultatul jocului, desigur. Însă sunteți responsabili de felul în care jucați. Veți fi îngăduitor cu țâncul vostru care abia învață să meargă, în timp ce el se distrează de minune pe seama voastră, văzând că vă bate măr? Sau veți fi iritat pentru că v-a târât în acest iad determinist? Veți respecta regulile jocului? Sau veți schimba pe furiș locurile ca să aveți o mână mai bună în timp ce adversarul ia o gustare? (Unul dintre noi a încercat asta pe când avea patru ani. Nu a mers.)

Seamănă viața mai mult cu pokerul sau cu jocul război? Cât spațiu de manevră ne permit "regulile" vieții? Greu de spus. Există argumente serioase de ambele părți. Dar, indiferent unde cade adevărul în spectrul poker-război, două idei sunt importante. În primul rând, aveți o oarecare responsabilitate pentru forma vieții voastre. (Forma vieții voastre include atât câștigurile, cât și pierderile, precum și felul în care jucați.) În al doilea rând, responsabilitatea nu este nelimitată. Suferă constrângeri. Nu decideți unde v-ați născut. O lume enormă, stupefiant de complicată generează întotdeauna situațiile în care vă aflați. Și nu puteți să hotărâți rezultatele. (Efortul fără preget și îndrăzneala nu vă garantează succesul. Aceasta este o ficțiune americană. Și una dăunătoare, pe deasupra.)

Nici măcar cine sunteți nu depinde în totalitate de voi. Fiecare se confruntă cu lucruri care îi modelează viața în feluri pe care nu le-ar fi dorit dacă ar fi avut de ales. În moduri cu adevărat importante, pur și simplu ne trezim că suntem cei care suntem.

Nu sunteți niște dictatori omnipotenți. Nu decideți ce urmează să se întâmple. Asta e destul de clar.

Dar, ca să revenim la prima idee, nu sunteți nici o piatră. O piatră nu reacționează dacă cineva o ridică, o șlefuiește și o fixează în aleea din grădină. Reacționați, în feluri limitate, dar totuși foarte reale, față de ceea ce se întâmplă cu voi și în preajma voastră. Vă jucați cărțile din mână.

Nu sunteți nici un hamster. Un hamster reacționează dacă îl ridicați. Ar putea să existe un sens în care animalul decide cum să reacționeze. Dar un hamster nu poate să întrebe cum ar trebui să reacționeze. Voi puteți. Și pentru că puteți, sunteți răspunzători dacă reacționați sau dacă nu faceți nimic.

Chiar și în această privință există constrângeri. Vechii mayași nu puteau să decidă dacă iluminarea, urmarea lui Iisus ori lupta pentru dreptate socială sunt adevăratele căi ale vieții, cele pe care ei ar trebui să le urmeze. Acestea nu erau nici măcar posibilități conceptibile pentru ei. Dar și în cazul lor responsabilitatea este cu toate astea reală. Pentru simplul fapt că există o cale normală de urmat nu înseamnă că nu sunteți responsabili pentru decizia de-a păși pe ea sau nu. Doar pentru că există o viziune standard despre viața bună pentru unii ca voi nu înseamnă că nu sunteți responsabili pentru decizia de-a o asimila sau nu.

Aceasta este forma cea mai elementară a acelei responsabilități limitate care vă caracterizează viața. Este responsabilitatea de a discerne, pe cât puteți de bine, ce fel de viață ar merita cu adevărat să fie ținta căutărilor voastre - responsabilitatea de a vedea Întrebarea și de a-i răspunde.


Fără nicio îndoială, în zilele noastre cea mai îndrăgită dintre spusele lui Iisus din Nazaret este "Nu judecați, ca să nu fiți judecați"^[ii], îndeosebi fiindcă unii creștini contemporani sunt enervant de grăbiți să-i judece pe alții. Ne ferim de judecată - mai ales de judecata privind întreaga noastră viață. Când cineva judecă o parte din viața noastră, cel mai mult ne temem că în realitate judecata vizează întregul nostru mod de viață.

Această carte susține că temerile noastre cele mai apăsătoare sunt întemeiate. Viața fiecăruia - nu doar un aspect sau altul, ci întregul ei - este supusă judecății. Cine judecă și după ce criterii - acestea sunt întrebări importante. Le vom atinge în paginile care urmează. Dar începem cu ideea că viețile noastre privite în întregul lor pot să reușească ori să eșueze. Unele lucruri pe care le facem ori le lăsăm nefăcute indică succese și eșecuri înregistrate nu doar într-un aspect al vieții sau în altul, ci neîmpliniri ale înseși umanității noastre.

Însă această carte mai susține totodată că prezența în viețile noastre a unor astfel de riscuri este un lucru bun. Sensul și bogăția vieții așa cum o cunoaștem și o trăim aici și acum rezultă parțial din gravitatea ei. Un meci de campionat înseamnă mai mult decât o partidă amicală între prieteni, fiindcă riscurile sunt mai mari. Și mai profund, greutatea vieților noastre rezultă din faptul că sunt de neînlocuit. Conform majorității, avem numai o singură viață. Majoritatea oamenilor cred că nimic nu este mai prețios decât viața. Să reușim ori să dăm greș în privința vieții noastre în întregul ei este cel mai greu lucru pe care îl putem face.


Albert Speer (1905-1981) era un tânăr inteligent și un arhitect strălucit. Când Hitler i-a oferit postul de arhitect-șef al Partidului Nazist încă nu împlinise 30 de ani. Oferta i s-a părut imposibil de refuzat. Era, după cum a spus el, "mai presus de toate, arhitect". Iar Hitler i-a oferit oportunitatea "de a proiecta edificii cum nu se mai văzuseră de două milenii. Ar fi trebuit să fii moralmente foarte stoic ca să respingi propunerea", a scris el după mulți ani. "Dar eu nu am fost câtuși de puțin un astfel de om."

Așa se face că a acceptat. După care a participat (mai mult decât a recunoscut vreodată) la una dintre cele mai atroce crime din istorie. A slujit efortul de război al Germaniei, a folosit munca sclavilor, a facilitat Holocaustul. Și, în același timp, este adevărat că a proiectat edificii spectaculoase.

Albert Speer nu a fost lipsit de o anumită măreție. Aceasta rezidă în faptul că era "mai presus de toate arhitect". Dăruirea neobișnuită față de propria carieră l-a făcut un arhitect excepțional de bun. Dar acea măreție conține monstruozitatea vieții sale fiindcă aceeași dăruire unică l-a făcut totodată o ființă umană excepțional de malefică.

Este posibil să reușim în cele mai înalte aspirații ale noastre și să eșuăm totuși ca ființe umane.

În parte, frumusețea umanității noastre constă în faptul că suntem capabili să răspundem la Întrebare și să legiferăm răspunsurile date ca reguli după care trăim. Această capacitate face posibile atât bunătatea, cât și corupția umanității noastre, atât adevărul, cât și falsitatea vieților noastre.

Poate că foarte puțini dintre noi se vor întâlni vreodată cu tipul de eșec catastrofal exemplificat de Speer. Poate că nu ne vom confrunta cu întrebarea dacă împlinirea ambițiilor noastre merită colaborarea cu cei care comit crime împotriva umanității. Și poate că, în consecință, vom scăpa de îngrozitorul răspuns afirmativ al lui Speer. Sau poate că nu vom fi la înălțimea umanității noastre pur și simplu, fiindcă nu aspirăm la nimic vrednic de atenție. Dar fiecare dintre noi trebuie să răspundă într-un fel sau altul pentru forma vieții sale. Este suficient să mizăm pe faptul că, dacă nu izbutim să ducem o viață demnă de umanitatea noastră, eșecul va fi măcar unul modest? Sau putem, în schimb, să întâmpinăm cu brațele deschise Întrebarea, să ne dedicăm pe cât ne stă în puteri aflării unui răspuns, căutând să devenim oameni care pot spune sincer nu că "Am fost mai presus de toate arhitect", ci "Am fost mai presus de toate o ființă umană"?


Sperăm să vă fi convins că merită să investiți din belșug timp și energie în lupta cu Întrebarea. Mize atât de mari pe cât este forma vieților noastre solicită o reflecție serioasă. Acestea fiind spuse, este important să facem o distincție: încleștarea serioasă cu Întrebarea este una și a face acest lucru prin lectură, scris și timp dedicat meditației este altceva. Recunoaștem că nu oricine are oportunitatea de a reflecta asupra Întrebării în modul specific pe care vi-l propunem vouă. Inegalitățile sistemice și condițiile existente pot să facă imposibil acest mod de abordare. De-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor s-au întrebat ce și de ce este important, ce înseamnă atingerea plenitudinii, ce fel de viață merită profund să fie trăită. Și cei mai mulți au făcut asta fără să se bizuie pe lectura cărților și fără să-și noteze gândurile pe hârtie. Mulți au făcut-o spetindu-se muncind și striviți de greutăți. Milioane încă o fac și astăzi.

Există de asemenea milioane de oameni incapabili să înfrunte cognitiv Întrebarea, din cauza unor dizabilități intelectuale și a altor limite. Într-adevăr, toți am fost incapabili să ducem această luptă când eram copii. Și mulți dintre noi vor vedea cum capacitatea noastră pentru acest tip de reflecție se transformă radical din cauza demenței. Nu există altă interogație umană mai importantă decât Întrebarea, dar asta nu înseamnă că ești o ființă umană doar dacă ești în stare să te iei la trântă cu ea.

Toate acestea arată că există un real privilegiu în faptul că citiți aceste pagini: în acest moment aveți competențe și oportunități pe care nu le au toți. Vă îndemnăm să luați în serios acest privilegiu și să-l folosiți bine. Iată câteva recomandări privind modul în care ați putea s-o faceți, citind această carte:

1. Citiți capitolele în ordine. Cele cinci părți ale volumului urmează o progresie și capitolele individuale se construiesc unul pe celălalt. Cel mai probabil veți extrage cel mai mare beneficiu din această experiență dacă urmați acest drum, în loc să faceți salturi înainte și înapoi, selectând acele întrebări care vă stârnesc cel mai mare interes. Am spart Întrebarea în părți oarecum mai ușor de abordat, dar asta nu înseamnă că este doar un sac din care scoatem diferite lucruri cu ochii închiși, la întâmplare.

2. Găsiți un ritm care vă convine. Este posibil să aveți de câștigat dacă înaintați încet. Dar este posibil și să vă facă plăcere lectura, stârnindu-vă dorința de a citi un capitol după altul în succesiune rapidă. Ambele abordări pot să fie grozave! Singurul nostru avertisment ar fi că nu e mult de câștigat dacă citiți în goana mare de la început până la sfârșit, lăsând apoi totul în urmă. Întrebarea nu este un punct de bifat pe o listă de activități. Nu putem doar să-l tăiem de pe listă și să trecem mai departe. Așadar, oricare ar fi ritmul pe care îl preferați, luați-vă un răgaz să zăboviți asupra întrebărilor și afirmațiilor pe care le întâlniți. Nu este o rușine dacă citiți un paragraf, o pagină sau un capitol de două ori.

3. Gândiți-vă să scrieți pe măsură ce citiți. Va fi util să abordați activ întrebările și opiniile pe care le vom avea în vedere. Nu prea contează unde scrieți. Scrieți pe toată cartea dacă doriți (afară de cazul în care ați împrumutat-o de la bibliotecă, desigur.) Am fi onorați. Universitari fiind, suntem ahtiați după sublinieri, folosirea creioanelor colorate și notițele scrise pe marginea paginilor. Sau poate vă doriți un carnet de însemnări sau un jurnal, ca să aveți mai mult spațiu în care să vă exprimați gândurile.

4. V-am oferit la sfârșitul fiecărui capitol o secțiune intitulată "E rândul vostru". Veți găsi acolo sugestii și întrebări care vă pot ajuta să vă organizați reflecția. Ele vă dau prilejul să vă aprofundați propriile reacții, gânduri și convingeri. Dar ele pot fi, de asemenea, germenii îmbogățirii discuțiilor purtate cu ceilalți. Ceea ce ne duce spre o altă recomandare...

5. Discutați cu ceilalți despre ideile care vă trec prin minte în timp ce citiți. Întrebarea este cel mai bine atacată în dialog, atât cu oameni cu care sunteți de acord, cât și cu alții care susțin opinii diferite. Să fie clar: ideea nu este să discutați despre această carte. Ideea este să discutați despre întrebările și ideile (în ultimă instanță modul de viață) pe care le abordează cartea. Acestea fiind spuse, poate fi realmente minunat să faceți parte dintr-o comunitate stabilă de oameni care meditează asupra acelorași probleme o anumită perioadă de timp. Dacă vi se pare tentant, gândiți-vă să vă formați un grup cu care să purtați cu regularitate discuții (online sau față în față). Am creat câteva resurse pentru discuții în grup. Le puteți găsi pe lifeworthlivingbook.com.

6. În sfârșit, nu trebuie să vă străduiți peste măsură. Am subliniat mizele și greutatea Întrebării. Acestea sunt reale și adevărate și este important să le subliniem pentru că mult prea ușor putem rata Întrebarea cu totul. Dar este de asemenea important să nu punem prea mare presiune pe noi. Lectura unei cărți nu "va răspunde" la Întrebare pentru noi. Nu acesta este scopul lecturii (sau scrierii) sale. Urmărește, în schimb, să fie parte dintr-un proces continuat toată viața. (Ca autori, fiecare dintre noi a constatat că răspunsurile noastre la Întrebare au fost contestate și apoi îmbunătățite în procesul scrierii.) Sperăm că această carte vă oferă ceva mai durabil decât un răspuns. Sperăm că vă ajută să dobândiți pe parcurs o mai adâncă înțelegere a Întrebării și a subîntrebărilor. Dacă la capătul lecturii sunteți capabili să formulați și să vă luptați cu forme mai precise, mai bogate și mai profunde ale acestor întrebări e mai mult decât suficient. Spunem că este de ajuns fiindcă noi urmărim să formăm deprinderi de reflecție împreună, însoțite de competențe și aptitudini care fac mai realizabilă strădania de a vă măsura puterile cu Întrebarea. În sfârșit, sperăm să rămâneți cu ceva materie primă de bază pe care, cu timpul, s-o puteți prelucra articulând un răspuns mai robust și mai convingător la Întrebare. Lucrul cu adevărat important este să începeți. Să-i dăm drumul.


Vă invităm să începem acest proces văzând despre ce este vorba. Întrebările de mai jos vor servi drept inventar al vieții pe care o duceți în prezent - o privire fugară asupra modului în care răspundeți implicit la Întrebare în vreme ce vă trăiți viața. Exercițiile viitoare se vor referi retrospectiv la aceste răspunsuri, așa că zăboviți un timp asupra lor. (Nu vă temeți. Viitoarele exerciții vor fi mai scurte!)

În timp ce răspundeți la întrebări, notați (dar nu judecați) ce răspunsuri vă vin imediat în minte și ce gânduri ies la suprafață după mai multe minute de reflecție. Scrieți-vă observațiile, ideal într-un carnețel sau într-un jurnal. Pot să ia forma de notițe, cuvinte-cheie și expresii, fraze întregi sau reflecții mai lungi - orice vi se pare util.

Pentru început, să vedem cum o duceți. Ce se petrece cu voi chiar acum? Puneți-vă aceste întrebări:
În ce stare este corpul meu?
Care sunt emoțiile mele dominante?
Ce gânduri mi-au ocupat mintea?

În continuare, inventariați câteva aspecte esențiale din viața voastră: cum vă investiți timpul, banii și atenția. Poate mergeți direct la surse - frunzăriți-vă agenda, verificați cheltuielile recente sau treceți în revistă canalele voastre de știri. Analizați următoarele aspecte din viața voastră:

1. Timpul
Cum arată agenda voastră zilnică?
Ce evenimente se petrec cu regularitate săptămânal, lunar și anual?
Cât timp nu este programat? Cât timp vă acordați pentru odihnă? Pentru relații sociale? Pentru practică spirituală?

2. Banii
Care sunt cele mai mari cheltuieli pe care le faceți cu regularitate?
Pentru cine cheltuiți banii?
Ce cheltuieli extravagante vă îngăduiți?
Căror tipuri de organizații le faceți donații?

3. Atenția
Care este primul lucru pe care îl ascultați, îl citiți sau îl aveți în vedere când vă treziți? Ce website-uri frecventați?
Ce aplicații de pe telefonul vostru utilizați cel mai frecvent?
Cui aparțin opiniile cele mai proaspete în mintea voastră? (Aveți în vedere editorialiști din presa scrisă; realizatori de emisiuni TV, radio sau podcasturi; persoanele pe care le urmăriți în social media.) Ce spun ei?
Care este ultimul lucru pe care l-ați ascultat, citit sau analizat înainte de culcare?

Pentru fiecare dintre acestea, notați fără să judecați ceea ce vă trece prin minte. Scrieți observațiile voastre, ample sau scurte, importante sau aparent minore. Pur și simplu, rețineți faptele.

Acum faceți același lucru cu emoțiile care vă călăuzesc (cum vă simțiți nu doar în clipa de față, ci de la o zi la alta în decursul regulat al vieții voastre).
Care sunt cele mai mari speranțe legate de propria persoană? De comunitatea voastră? De întreaga lume?
De ce vă temeți cel mai tare?
Ce vă bucură?
Care sunt sursele voastre de pace sufletească?
Ce amintiri declanșează reacții de regret sau dezamăgire? Ce amintiri declanșează reacții de satisfacție sau încântare?
Ce tinde să vă inducă un sentiment de jenă?

OK, acum luați-vă un moment de răgaz. Dacă cineva s-ar uita peste acest inventar (nu că trebuie să se întâmple acest lucru, afară de cazul în care o doriți) și ar încerca să vă rezume viața, cum ar putea persoana respectivă să încheie propoziția "Mai presus de toate, el/ea (adică voi) este _______"?

Ce sentiment v-ar stârni acel răspuns? Cum ați dori voi ca persoana respectivă să încheie propoziția?

Dacă există aici o discrepanță, nu vă faceți griji. Suntem la începutul periplului nostru și, în vreme ce ar putea să fie incomod, acceptarea unui anumit grad de "ipocrizie" poate fi realmente utilă în acest moment. Cea mai lesnicioasă cale de a nu fi ipocrit este să vă coborâți standardele astfel încât să corespundă vieții voastre. Ne trebuie curaj moral ca să ne raportăm la niște criterii și în același timp să recunoaștem că nu ne ridicăm la înălțimea lor.

Dacă citiți această carte împreună cu un bun prieten sau într-un grup de nădejde (în opinia noastră toate problemele pe care le abordăm sunt cel mai bine deslușite în sânul unor comunități căutătoare de adevăr), gândiți-vă să împărtășiți ceea ce vi s-a dezvăluit.