Lacuna

Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior, Prodigal Summer și The Poisonwood Bible (în curs de apariție la Editura Trei), precum și a unor volume de poezie, eseuri și scriere nonficțională. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit o mulțime de cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei a fost publicat romanul Demon Copperhead, care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune și Women's Prize pentru Ficțiune (2023)
Un roman dramatic și provocator, în care Barbara Kingsolver, laureată a Premiului Pulitzer, ne poartă într-o călătorie epică prin Mexicul artiștilor Diego Rivera și Frida Kahlo și prin America din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, a lui F.D. Roosevelt și J. Edgar Hoover. Lacuna este povestea emoționantă a unui om pendulând între două națiuni aflate în căutarea unor identități moderne, dar și un portret de neuitat al artistului - și al artei în sine.

Născut în Statele Unite, dar crescut într-o serie de gospodării provizorii din Mexicul anilor 1930, Harrison Shepherd nu se simte nicăieri acasă. Viața lui se rezumă la ceea ce învață de la cei care lucrează în bucătărie sau făcând diverse comisioane prin oraș. Dar într-o zi fatidică, amestecând ghips pentru celebrul muralist mexican Diego Rivera, își descoperă o pasiune pentru istoria aztecă și pentru exotica și impetuoasa artistă Frida Kahlo, care îi va deveni prietenă pe viață. Iar când ajunge să lucreze pentru Lev Troțki, un lider politic exilat care se luptă pentru viața sa, Shepherd pătrunde fără să vrea în lumea artei și a revoluției, a scandalurilor și bârfelor alimentate de titlurile din ziare, asumându-și astfel riscul unei violențe teribile.

Ajuns în Statele Unite, țara sa natală, Shepherd crede că ar putea să se regăsească în imaginea plină de speranță a Americii și să-și facă auzită vocea. Însă în acei ani întunecați, vânturile politice vor continua să-l arunce între nord și sud, într-o intrigă marcată de multe ori de breșa cumplită, de lacuna dintre adevăr și suspiciunea publică.

"Magistral... Ultimele pagini încă mă bântuie." (San Francisco chronicle book review)

"O veritabilă magiciană a cuvintelor." (Time)

"Cel mai matur și mai ambițios roman al Barbarei Kingsolver... Un portret captivant al vieții americane... Un roman bogat, cu o țesătură amplă, viu colorată... Povestea tandră a unui om contemplativ." (The Washington Post)

"Impresionant... uluitor... Lacuna poate fi savurat pur și simplu pentru muzica pasajelor sale despre natură, arheologie, mâncare și prietenie; ori pentru portretele sale de oameni reali sau inventați... Dar marea lui valoare constă în chemarea sa la conștiință și conexiune." (The New York Times Book Review)

"Un amestec strălucit de adevăr și ficțiune, istorie și imaginație, prezentat ca o compilație a jurnalelor lui Harrison, împreună cu tăieturi din ziare și alte notițe, ceea ce face ca romanul să fie o lectură captivantă și absolut credibilă." (Book Page)

"O frescă amplă de delicii senzoriale și idei stimulatoare despre artă, politică, identitate și istorie... Cititorii vor simți durerea legăturii dintre trecut și prezent." (Seattle Times)


Isla Pixol, Mexic, 1929

A început cu urlătoarele. De fiecare dată se porneau să răcnească la prima geană a zorilor, chiar când începea să se lumineze muchia cerului. Mai întâi era doar una: un geamăt forțat, ritmic, ca de fierăstrău. Le trezea și pe altele din jur, îndemnându-le să urle și ele pe melodia ei monstruoasă. Nu trecea mult și răgetele din gâturi cafenii răsunau și din alți copaci, tot mai departe de-a lungul plajei, până se umplea toată jungla de copaci urlători. Cum a fost la început, la fel este în fiecare dimineață a lumii.

Băiatul și mama lui credeau că în copacii ăia țipă diavoli cu ochii cât farfuriuțele de ceai, disputându-și dreptul teritorial de a consuma carne de om. În primul an după ce veniseră în Mexic să locuiască în casa lui Enrique, la fiecare revărsat de zori se trezeau îngroziți din cauza urletelor. Uneori, femeia alerga pe holul acoperit cu gresie spre dormitorul fiului ei, apărea în ușă cu părul desfăcut și, urcându-se în pat cu picioarele ei ca niște pești înghețați, trăgea cuvertura croșetată ca pe un năvod în jurul amândurora și ascultau.

Aici trebuia să fie ca în povești. Așa îi promisese mama lui, pe vremuri, în dormitorul mic și rece din Virginia, America de Nord: dacă fug amândoi în Mexic cu Enrique, ea va fi mireasa unui om bogat, iar fiul ei va fi tânărul moștenitor, într-o hacienda înconjurată de culturi de ananas. Insula va fi împrejmuită de o fâșie lucitoare de mare, ca o verighetă cu piatra prețioasă pe continent: zăcămintele de țiței din care Enrique își făcuse averea.

Dar povestea lor era The Prisoner of Zenda. El nu era un tânăr moștenitor, iar mama lui, după mai multe luni, tot nu era mireasă. Enrique era temnicerul lor, care le urmărea teroarea cu o privire rece în timp ce lua micul-dejun.
- Ce se aude sunt aullaros, spunea el în timp ce trăgea șervetul alb din inelul de argint, cu degetele lui acoperite cu inele de argint, și-l așeza în poală, după care începea să-și porționeze micul-dejun cu furculița și cuțitul. Urlă unii la alții să-și stabilească teritoriile înainte să pornească la vânătoare.

Mâncarea lor s-ar putea să fim noi, se gândeau și mama, și fiul, cuibăriți unul într-altul sub pânza de păianjen a cuverturii, ascultând valul tot mai intens al răgetelor înfierbântate. Să scrii toate astea la tine în caiet, îi spunea ea, tot ce ni s-a întâmplat în Mexic. Așa, când n-or mai rămâne din noi decât oasele, va ști cineva unde am ajuns. Îi spunea să înceapă așa: La început au fost aullaros, care urlau cerându-ne sângele.

Enrique trăise toată viața în hacienda aceea, de când o construise tatăl lui și îi mânase pe indios cu biciul să-i cultive câmpurile de ananas. Fusese educat să înțeleagă cât de utilă este frica. Prin urmare a trecut aproape un an până să le spună adevărul: doar maimuțele urlă. Nici măcar nu s-a uitat la ei peste masă când a spus asta, acordând atenție doar ouălor importante din farfuria lui. Zâmbea disprețuitor pe sub mustață, care nu e o ascunzătoare prea bună.
- Orice indian ignorant din sat știe ce sunt. Ați ști și voi dacă ați ieși pe-afară dimineața, în loc să vă ascundeți în pat ca doi leneși.

Era adevărat: creaturile erau maimuțe cu coadă lungă, mâncătoare de frunze. Cum să vină un asemenea urlet de la o făptură, la drept vorbind, atât de banală? Dar așa era. Băiatul a început să se strecoare afară dimineața devreme și a învățat să le distingă în înaltul copacilor, prin vălul de crengi, profilate pe cerul alb. Corpuri ghemuite, blănoase, în echilibru pe niște membre legănate, cu cozile întinse să mângâie ramurile ca pe niște corzi de chitară. Uneori, maimuțele-mame țineau în brațe pui mici, născuți la altitudini precare, ce se agățau de ele pentru a-și salva viața.

Prin urmare nici vorbă de demoni ai copacilor. Iar Enrique nu era nici el vreun rege negru la suflet, doar un bărbat. Semăna cu omulețul din vârful unui tort de nuntă: același cap rotund cu părul lucios pieptănat cu cărare, aceeași mustăcioară. Însă mama băiatului nu era mireasa în miniatură și, firește, pe un astfel de tort nu e loc pentru un copil.

De atunci înainte, când voia să-l ridiculizeze, Enrique nici măcar nu amintea de diavoli - doar ridica ochii spre copaci.
- Aici diavolul e un băiat cu prea multă imaginație, obișnuia el să spună.

Era ca o problemă de matematică - îi dădea băiatului dureri de cap, pentru că nu pricepea care era partea greșită a ecuației: că era băiat sau că avea imaginație. Enrique considera că un bărbat de succes nu are câtuși de puțin nevoie de imaginație.

Iată un alt fel de a începe povestea, la fel de adevărat.

În lumea peștilor, ca și la oameni, regula e aceeași: dacă vine rechinul, fug toți și te lasă să te mănânce. Au cu toții o singură inimă sperioasă, care îi mână să se miște toți ca unul, să fugă de pericol chiar înainte să-i prindă. Cumva, știu ei cum stă treaba.

Sub ocean e o lume fără oameni. Acoperișul mării ți se leagănă deasupra capului în timp ce plutești printre copacii purpurii ai pădurii de coral, înconjurat de un corp ceresc de lumină compus din pești strălucitori. Soarele coboară prin apă ca niște săgeți în flăcări, atinge trupurile solzoase și aprinde fiecare înotătoare. Bancul se compune dintr-o mie de pești, dar întotdeauna se mișcă împreună: o singură comunitate unită, mare, luminoasă, fragilă.

Acolo, dedesubt, e o lume perfectă, mai puțin pentru unul dintre ei, care nu poate să respire în apă. Se ține de nas, atârnat de tavanul de argint, ca o păpușă mare și urâtă. Brațele îi sunt acoperite de firicele de păr ca iarba. E palid, iluminat de o lumină apoasă pe piele de băiat făcută piele de găină, nu pe solzii lunecoși și argintii de om-pește, cum își dorește să fie. Peștii săgetează în jurul lui și se simte singur. Știe că e o prostie să se simtă singur pentru că nu e pește, dar așa se simte. Și totuși rămâne acolo, captiv în viața de dedesubt, dorindu-și să poată locui în cetatea lor, cu viața aceea luminoasă și lichidă curgând peste tot în jurul lui. Bancul scânteietor se retrage într-o parte și se bombează în alta - o multitudine de punctulețe se mișcă încolo și-ncoace ca o singură vietate care respiră. Când se apropie o umbră, masa de pești țâșnește pe loc spre propriul centru, face implozie într-un miez dens, sigur, lăsându-l pe băiat pe dinafară.

De unde știu să se salveze pe ei și să-l lase pe el să fie mâncat? Au Dumnezeul lor, un păpușar care manevrează mintea fiecărui pește în parte, cu câte-o sfoară prinsă de fiecare inimă din lumea lor aglomerată. De toate inimile, mai puțin una.

Băiatul a descoperit lumea peștilor după ce i-a dat Leandro o mască de scufundări. Lui Leandro, bucătarul, i-a fost milă de băiatul prizărit din America, deoarece nu avea altceva de făcut toată ziua decât să umble aiurea pe stâncile de pe plajă, prefăcându-se că vânează ceva.

Masca avea ochelari de sticlă și era făcută din cauciuc natural, iar mare parte din elementele ei erau luate de la o pereche de ochelari de aviator. Leandro spunea că o folosise fratele lui pe când trăia. I-a arătat cum să scuipe în ea înainte să și-o pună, ca să nu se aburească sticla.
- Ándele. Haide, intră în apă, a spus el. Vei fi surprins.

Băiatul cu piele palidă stătea tremurând în apă până la brâu, gândindu-se că acestea erau cele mai groaznice cuvinte, în orice limbă: Vei fi surprins. Clipa când totul se schimbă. Când mama îl părăsea pe tata (zgomotos, cu pahare izbite de perete) și îi spunea că ia copilul în Mexic, iar el nu avea ce să facă decât să stea în holul căsuței friguroase și să aștepte să i se spună. Schimbările nu erau niciodată bune: tren, tată, apoi fără tată. Don Enrique de la consulatul din Washington, apoi Enrique în dormitorul mamei. Totul se schimbă acum, în timp ce stai tremurând în hol și aștepți să aluneci dintr-o lume în următoarea.

Iar acum, la sfârșitul tuturor lucrurilor, asta: în apa oceanului până la brâu, având pe față masca de scufundări, sub privirile lui Leandro. Veniseră după ei și o gașcă de băieți din sat, legănându-și brațele bronzate în care țineau cuțitele lungi cu care adunau stridii. Pe marginile labelor picioarelor li se întărise nisipul alb, încât parc-ar fi purtat niște mocasini deschiși la culoare. S-au oprit să se uite și toate brațele acelea care se legănau au rămas nemișcate, în așteptare. Nu avea altceva de făcut decât să tragă adânc aer în piept și să plonjeze în locul acela albastru.

Și oh, Doamne, iat-o, făgăduința îndeplinită, o lume. Pești înnebuniți de culoare, vărgați și bălțați, trupuri de aur, capete albastre. Societăți de pești, un public, suspendat în lumea lui acvatică, împungând coralul cu nasuri ascuțite. Au ciugulit cele două trunchiuri de copac păroase, picioarele lui, edificii care pentru ei erau doar parte din peisaj. Băiatul a avut puțină erecție, atât de speriat și de fericit se simțea. De acum înainte, gata cu legănatul pe mare cu capul pustiu. Gata cu credința într-un ocean care nu are în el decât apă albastră.

A refuzat să iasă din mare toată ziua, până când au început să se întunece culorile. Din fericire, mama lui și Enrique aveau destulă băutură, stăteau pe terasă cu bărbații din America și albăstreau aerul cu trabucurile lor, discutând despre asasinarea lui Obregón și întrebându-se cine va mai opri de-acum reformele funciare înainte să pună indios mâna pe tot. Dacă n-ar fi avut la dispoziție atâta mescal și suc de limetă, poate că mama lui s-ar fi plictisit de discuțiile de bărbați și i-ar fi trecut prin minte să se întrebe dacă nu cumva i s-a înecat fiul.

Numai Leandro se întreba. A doua zi de dimineață, când băiatul s-a dus în pavilionul bucătăriei, să vadă cum se pregătea micul-dejun, Leandro a spus:
- Pícaro, o să plătești. Omul trebuie să plătească pentru orice nelegiuire.

Leandro se temuse toată după-amiaza ca nu cumva masca de scufundări pe care o adusese în casa aceea să fi devenit un instrument al morții. Pedeapsa era că se trezise cu o arsură de soare cât o tortilla, fierbinte ca focul. Când infractorul și-a tras în sus cămașa de noapte ca să-i arate pielea prăjită de pe spate, Leandro a izbucnit în râs. El era cafeniu ca nucile-de-cocos, nu se gândise la arsuri de soare. Dar măcar de data asta nu a spus usted pagará, pe limba folosită de servitori când se adresau stăpânilor. A spus tú pagarás, o să plătești, pe limba prietenilor.

Infractorul nu se căia deloc:
- Tu mi-ai dat masca, deci e din vina ta.

Și a intrat din nou în mare, unde a rămas mai tot restul zilei, arzându-se pe spate până s-a făcut crocant ca șoriciul gras de porc în ceaun. În seara aceea, Leandro a trebuit să-l ungă cu untură, spunând:
- Pícaro, zvăpăiatule, de ce faci așa prostii?

No seas malo, a adăugat el, cu acel "tu" familiar, pe limba prietenilor sau a iubiților, sau a adulților către copii. Nu se știe care.

În seara sâmbetei dinainte de Săptămâna Mare, Salomé a vrut să meargă la oraș să asculte muzica. Trebuia să vină și fiul ei, deoarece avea nevoie s-o însoțească cineva în timp ce se plimba prin piața mare. Prefera să-i spună pe al doilea nume, William sau doar Will, ca la formarea viitorului: You will. Doar că pe buzele ei suna ca wheel, roată, un lucru folositor, însă doar când e în mișcare. Salomé Huerta era numele ei. Fugise la o vârstă fragedă să devină o Sally americană, apoi o Sally Shepherd, pentru o vreme, însă nimic nu dura prea mult. Americana Sally se dusese.

Acesta era anul îmbufnatei Salomé, ultimul ei an la hacienda de pe Isla Pixol, chiar dacă nimeni nu știa încă lucrul ăsta. În ziua aceea se bosumflase pentru că Enrique nu avea de gând să umble cu ea prin zócalo doar ca să-i vadă lumea rochia. Avea prea mult de lucru. "De lucru" însemna să stea în bibliotecă și să-și treacă amândouă mâinile prin părul dat cu briantină, să bea mescal și să transpire până i se uda gulerul cămășii, socotind coloane de cifre. Așa afla dacă pe săptămâna în curs se scălda în bani până la mustață sau doar până la boașe.

Salomé și-a pus rochia cea nouă, și-a conturat buzele arcuite și, luându-și fiul de braț, s-a îndreptat spre oraș. Mai întâi au simțit mirosul din zócalo: păstăi de vanilie prăjite, bomboane cu lapte de cocos, cafea fiartă. Piața era plină ochi de perechi care se plimbau îngemănate, cu brațele împletite unul de altul ca lianele care înăbușă trunchiuri de copaci. Fetele își purtau fustele vărgate de lână, bluzele dantelate și iubiții cu mijloc subțire. Atmosfera de fiesta era cuprinsă într-un pătrat perfect: patru șiruri lungi de becuri atârnate de stâlpii din colțuri, care împrejmuiau o bucată luminoasă de noapte chiar deasupra capetelor mulțimii.

Luminate de jos, hotelul și alte clădiri din jurul pieței aruncau umbre în formă de sprâncene deasupra balcoanelor de fier. Micuța catedrală părea mai înaltă decât era de fapt și amenințătoare, ca un om care intră în dormitor ținând în mână o lumânare. Muzicanții stăteau în picioare în micul foișor rotund, cu acoperișul țuguiat și balustrada de fier forjat proaspăt vopsite în alb odată cu toate celelalte lucruri din jur, chiar și smochinii bătrâni și uriași din jurul pieței. Trunchiurile lor străluceau în întuneric, dar numai până la o anumită înălțime, ca și cum o inundație recentă de var ar fi măturat orașul și ar fi lăsat un semn al trecerii sale.


Toate articolele și citatele din The New York Times folosite în acest text apar sub forma în care au fost publicate inițial, fiind autorizată reproducerea lor.
Diego Rivera, "Rivera Still Admires Trotsky; Regrets Their Views Clashed", 15 aprilie 1939.
"US Forbids Entry of Trotsky's Body; Soviet Calls Him Traitor", 25 august 1940.
"2,541 Axis Aliens Now in Custody", 13 decembrie 1941.
Samuel A. Tower, "79 in Hollywood Found Subversive, Inquiry Head Says", 23 octombrie 1947.
"Truman Is Linked By Scott to Reds", 26 septembrie 1948.

A fost autorizată și reproducerea următoarelor fragmente de articole.
Anthony Standen, "Japanese Beetle: Voracious, Libidinous, Prolific, He Is Eating His Way across the US", Life, 17 iulie 1944.
"Peekskill Battle Lines", Life, 18 septembrie 1949.
Frank Desmond, "M'Carthy Charges Reds Hold US Jobs", Wheeling Intelligencer, 10 februarie 1950.

Toate celelalte articole de presă din roman sunt fictive. Personajele istorice sunt descrise și citate conform documentelor istorice, dar conversațiile lor cu personajul Harrison Shepherd sunt inventate întru totul. Acesta este un text de ficțiune.
Autoarea consemnează cu recunoștință utilitatea următoarelor lucrări: Alain Dugrand, Trotsky in Mexico, 1937-1940 (Manchester, UK: Carcanet, 1992); Leon Trotsky, My Life: An Attempt at an Autobiography (New York: Pathfinder Press, 1970); The Diary of Frida Kahlo: An Intimate Self-Portrait (New York: Harry N. Abrams, 2005); Malka Drucker, Frida Kahlo: Torment and Triumph (Albuquerque: University of New Mexico Press, 1995); Hayden Herrera, Frida: A Biography of Frida Kahlo (New York: Harper & Row, 1983); Walter Bernstein, Inside Out: A Memoir of the Blacklist (Da Capo, 2000); William Manchester, The Glory and the Dream (Boston: Little, Brown, 1973); Martha Norburn Mead, Asheville: In Land of the Sky (Richmond, Vancouver: Dietz Press, 1942); și Hernando Cortés, Five Letters of Cortés to the Emperor, trad. J. Bayard Morris (New York: Norton, 1969), și le mulțumește deținătorilor patrimoniilor lui Lev Troțki, Dolores Olmedo, Frida Kahlo și Diego Rivera, care i-au permis accesul la locuințele și arhivele acestora. Gracias Instituto Nacional de Antropología e Historia (INAH) pentru grija meticuloasă cu care se îngrijește de comorile istorice ale Mexicului (în special frescele lui Rivera) și devotamentul său continuu față de asigurarea accesului publicului la acestea. De asemenea, mulțumiri deosebite Mariei Cristina Fontes, lui Judy Carmichael, Terry Karten, Montserrat Fontes, Sam Stoloff, Ellen Geiger, Frances Goldin, Matt McGowan, Sonyei Norman, lui Jim Malusa, Fenton Johnson, Steven Hopp, Lily Kingsolver și Cameliei Kingsolver.