Demon Copperhead

Barbara Kingsolver este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Unsheltered, Flight Behavior, The Lacuna, Prodigal Summer și The Poisonwood Bible (în curs de apariție la editura Trei), precum și a unor volume de poezie, eseuri și scriere nonficțională. Împreună cu soțul și fiicele sale a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit o mulțime de cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul Apalașilor.

Pulitzer Prize 2023 / Women's Prize for Fiction 2023 / Alegerea Oprah's Book Club 2022
Demon Copperhead este povestea unui băiat adus pe lume de o mamă adolescentă, dependentă de droguri, un băiat fără alte atuuri în afară de frumusețea și părul arămiu moștenite de la tatăl decedat, spiritul caustic și un talent extraordinar de a supraviețui. El se vede obligat să înfrunte singur pericolele pe care le implică asistența maternală, exploatarea prin muncă, abandonul școlar, succesul sportiv, dependența, iubirile dezastruoase și pierderile devastatoare.

Cu generații în urmă, Charles Dickens a scris David Copperfield pornind de la experiența lui de copil orfan de tată, supus unui regim de viață sever. Romanul de față este un omagiu adus lui Dickens și un protest față de o realitate care încă există. Cadrul victorian este substituit de Barbara Kingsolver cu o comunitate șocant de pauperă și cât se poate de reală din America zilelor noastre. Cu furie și compasiune, ea scrie o poveste răscolitor de frumoasă și creează unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura contemporană, care te va cuceri cu siguranță.

"Deopotrivă amuzant și dureros, romanul este povestea unui băiat imposibil de stăpânit, pe care nimeni nu-l vrea, dar pe care cititorii îl vor adora." (Washington Post)

"Barbara Kingsolver simte o plăcere aproape palpabilă de a scrie, creând imagini care nu-l mai părăsesc pe cititor." (New York Times Book Review)

"Barbara Kingsolver este o scriitoare care ne poate ajuta să înțelegem și să ne orientăm prin haosul acestor vremuri." (Minneapolis Star Tribune)

"După cum descoperă Demon, asumarea propriei povești - a fiecărei părți din ea - și găsirea unei modalități de a o spune reprezintă modul prin care poate să preia controlul asupra vieții. Și ce poveste! Intensă, pasională, sfâșietor de evocatoare, expusă de un narator care este produsul mai multor sisteme eșuate, într-adevăr, dar și al unui peisaj rural profund, cu propriile tradiții durabile." (The Guardian)

"[Narațiunea lui Demon] reprezintă o performanță vocală de mare virtuozitate... vocea acestui băiat pur și simplu te copleșește." (Richard Powers, câștigător al Premiului Pulitzer 2019)


Pentru început, am făcut cumva și m-am născut. O mână de oameni se afla prin preajmă, înghesuindu-se ca să vadă, și măcar de asta am avut mereu parte: ce a fost mai greu a căzut în seama mea, mama fiind, ca să zic așa, pe dinafară.

În orice altă zi vecinii ar fi văzut-o pe platforma casei ei pe roți, vecini buni cu ochii-n patru și gata să scurme oricând prin mizerie. În aerul stătut al verii târzii și al toamnei, era destul să arunci o privire spre munte și o vedeai imediat, micuța cu păr blond-platinat, fumându-și țigările Pall Mall, agățată de balustrada aia ca și cum ar fi fost căpitanul unui vas care stă să se scufunde. Vorbim aici despre o fată de optsprezece ani, singură cuc și cât se poate de însărcinată. În ziua în care nu și-a făcut apariția, Nance Peggot a picat la sorți să se ducă să bată la ușă, să dea buzna înăuntru și s-o găsească leșinată pe podeaua băii, cu droguri împrăștiate peste tot și cu mine ieșind deja. Un ostatic unsuros de culoarea peștelui, care își strângea degetele peste mizeria ce acoperea vinilinul de pe jos, zvârcolindu-se și împingându-se dintr-o parte în alta, fiindcă eram încă în sacul în care înoată bebelușii înainte să înceapă viața adevărată.

Domnul Peggot rămăsese afară, în camionul cu motorul oprit, în drum spre slujba de seară, gândindu-se probabil la cât din viață își petrecuse stând după femei. Soția lui îi spusese pesemne că treaba cu Iisus mai putea să aștepte puțin, ea trebuia mai întâi să se ducă să vadă dacă puștoaica însărcinată trăsese iar la măsea. Doamna Peggot fiind o doamnă care n-ar lua-o pe după piersic și, la nevoie, i-ar spune lui Iisus Hristos să stea liniștit și să aibă răbdare. A ieșit țipând la soțul ei, să sune la urgențe pentru că în baie e un biet copil care încearcă să iasă dintr-un sac.

Ca un mic pugilist albastru. Acestea sunt cuvintele pe care avea să le folosească mai târziu, nesfiindu-se deloc să discute despre cea mai proastă zi din viața mamei. Și dacă așa le-am apărut primilor oameni care m-au văzut la față, mi-o asum. Pentru mine asta înseamnă că aveam o șansă în luptă. Mică, da, știu. Când o mamă zace în propria urină și între flacoane cu medicamente în timp ce alții îi dau palme copilului pe care l-a expulzat și îi spun să se miște, probabil că nenorocitul e sortit pieirii. Copilul născut dintr-o drogată e un drogat. O să ajungă tot ce ți-ai dori să nu cunoști vreodată, oameni cu dinți stricați și ochi inexpresivi, care te vor sili să-ți încui uneltele în garaj ca să nu facă picioare, care vor sta în motelul cu camere închiriate cu săptămâna, pitit la o azvârlitură de băț de autostrada pitorească. Copilul ăsta, dacă voia să aibă parte de ceva mai bun, ar fi trebuit să se nască dintr-o mamă bogată sau deșteaptă ori creștină, care să nu se drogheze. Întrebați pe cine vreți voi, cei născuți în lumea asta sunt însemnați de la început, câștigători sau perdanți.

Mie, în schimb, mi-a plăcut totdeauna povestea cu salvarea venită de la un supererou. Oare slujba asta exista în universul rulotei noastre? Plecaseră cu toții din Smallville și se duseseră să caute ceva mai interesant? A salva sau a fi salvat, astea-s întrebările. Și îți dorești să nu se termine până la ultima pagină.

Era o zi de miercuri când s-au întâmplat toate astea și se zice că e o zi proastă. Plină de durere ș.a.m.d. Bașca ieșitul cu tot cu punga pentru fetuși. Dar... Doamna Peggot susținea că e ceva bun și cu nașterea asta, în pungă: e promisiunea de la Dumnezeu că nu o să te îneci niciodată. Asta și nu altceva. Poți în continuare foarte bine să iei o supradoză ori să rămâi lipit de volan și să te carbonizezi pe scaunul șoferului sau, apropo, să-ți zbori creierii, dar locul unde sigur nu-ți vei da ultima suflare este sub apă. Mulțumesc, Iisuse.

Nu știu dacă are vreo legătură, dar mereu m-a atras ceva la ocean. De obicei, copiilor li se pune pata să dea nume oricărui fel și model de dinozaur sau mai știu eu ce. În cazul meu a fost vorba despre balene și rechini. Chiar și acum mă gândesc probabil mai mult decât oamenii obișnuiți la apă, la plutit pe oglinda ei, la culoarea albastră pur și simplu și la cum pentru pești acest albastru e tot ce contează. Aerul și zgomotul, și oamenii, și atât de importanta noastră agitație fără rost nu sunt decât o sursă minoră de iritare și poate nici atât.

N-am văzut toată treaba în realitate, doar poze și screen-saverul fascinant, cu valuri care se ridică și se sparg, la un computer dintr-o bibliotecă. Deci ce știu eu despre ocean, când încă nu am apucat să stau pe barba lui de nisip și să-l privesc în ochi? Încă aștept să întâlnesc singurul lucru mare despre care știu că nu mă va înghiți de viu.

În mijlocul localității Lee County, între zona minieră Ruelynn și o așezare căreia i se spunea Right Poor, la capătul unui drum între doi munți abrupți, se afla casa noastră mobilă. Am irosit ceasuri nesfârșite în pădurile de acolo, cu un băiat pe nume Maggot, bălăcindu-ne în pârâu, rostogolind pietre mari și dându-ne mari și tari. Aș fi putut să-mi aleg orice model, însă eroii Marvel mi se păreau fără discuție preferabili celor din seriile DC, iar Wolverine era favoritul meu. Maggot, în schimb, înclina spre Storm, care e fată. (Cu puteri excelente și mutantă, dar totuși). Maggot era prescurtarea de la Matt Peggot, înrudit evident cu doamna care a țipat la petrecerea de ziua mea, bunica lui. Datorită ei am ajuns eu și Maggot să fim o vreme băieții veseli din cartier, dar mai întâi el a trebuit să se nască, treabă la care mi-a luat-o un pic înainte, și să rămână în grija ei, cât timp maică-sa era plecată într-un concediu prelungit la închisoarea pentru femei din Goochland. Am strâns suficient material până aici ca să facem varză mai multe vieți fragede, dar deocamdată e în faza de proiect.

(...)

Una dintre alegerile greșite ale mamei, așa cum învățase să le spună la centrul de dezintoxicare și, credeți-mă pe cuvânt, au fost multe, a fost un tip pe nume Copperhead. Se pare că avea pielea închisă și ochii verzi-deschis ai celor din populația melungeon și un păr roșu de la care nu puteai să-ți iei privirea. Îl purta lung și lucios ca un ban nou-nouț, spunea mama, care evident era lulea. Un tatuaj cu un șarpe i se încolăcea pe brațul drept, de care fusese mușcat de două ori: prima dată la biserică, pe când era copil și se pregătea să devină unul dintre bărbații familiei care se ocupau de șerpi. A doua oară mai târziu, departe de privirea lui Dumnezeu. Mama spunea că nu avea nevoie de tatuaj ca să-și amintească, brațul acela îl chinuise toată viața. A murit în vara dinainte de nașterea mea. Jalnica mea zi de naștere a surprins suficient de multă lume încât să fie chemată ambulanța și apoi adunătura de monștri de la Protecția Copilului. Dar mă îndoiesc că s-a mirat cineva de ochii mei, de părul meu. Aș fi putut la fel de bine să mă nasc cu tatuajul pe mine.

Mama avea propria versiune legată de nașterea mea, pe care nu am crezut-o niciodată, ținând seama de faptul că era leșinată în momentul producerii evenimentului. Nu că aș fi eu vreun martor vrednic de crezare, doar abia mă născusem și, în plus, eram într-un sac. Dar știam povestea doamnei Peggot. Și era de ajuns să stai o zi în compania ei și a mamei mele ca să-ți dai seama care dintre ele trăsese lozul câștigător. Mama zicea așa: în ziua în care mă născusem, apăruse din senin mama tatălui copilașului ei. N-o văzuse până atunci și nici nu își dorise, după câte auzise despre familie. Nu doar că erau baptiști care umblau cu șerpi. Se spunea că indivizii ăștia se băteau precum chiorii, bărbații își altoiau nevestele cu cureaua, mamele își snopeau copiii cu ce le cădea în mână, chiar și cu Sfânta Scriptură. Am crezut-o pe cuvânt pe mama fiindcă mai auzi astfel de chestii, oameni așa de evlavioși încât se ocupă cu șerpi și se mai ocupă și cu învinețitul de ochi. Dacă e o noutate pentru voi, poate că mai credeți și că o "zonă uscată" e un loc unde nu se găsește macheală. Avem o grămadă de din astea în sud-vestul Virginiei.

Cică pe când își făcuse apariția doamna cu pricina, mama avea deja dureri destul de mari. Durerile facerii o apucaseră din senin. Ca să le mai domolească, începuse de dimineață sticla de gin și luase suficiente pastile de benzedrină cât să rămână trează ca să mai poată bea și niște Vicodin când i se păruse că exagerase nițel. A ridicat ochii și a văzut o față necunoscută lipită de geamul de la baie în așa hal încât gura părea o crăpătură de cur. (Așa a spus mama, nu vă obligă nimeni să vizualizați.) Femeia a dat buzna pe ușă și a luat-o pe mama cu iadul și pucioasa. Ce îi face acestui miel nevinovat pe care Atotputernicul Dumnezeu i l-a pus în pântec? A venit să-l smulgă pe unicul copil al fiului ei mort din această văgăună a păcatului și să-l crească așa cum se cuvine.

Mama a jurat mereu că fusesem la un pas să fiu luat de un neam de pocăiți sălbatici care să mă crească în Cur Deschis, Tennessee. Numele localității e contribuția mea. Mama nu voia cu niciun chip să vorbească despre familia tatei sau despre cauza morții lui. Spunea doar că fusese un accident cumplit într-un loc unde eu nu trebuia să mă duc niciodată, numit Copaia Dracului. Lucrurile pe care le ascunzi de urechile tinere nu fac decât să planteze semințe, iar acestea au încolțit în căpșorul meu și s-au transformat în morți mai sinistre decât cele pe care aș fi avut voie să le văd la televizor la vârsta mea. Așa că ajunsesem să fiu îngrozit de căzi, dar, din fericire, nu aveam așa ceva. Familia Peggot avea una, iar eu mă țineam departe de ea. Dar mama nu ceda. Nu spunea despre Mama Copperhead decât că era o hârcă bătrână cu părul cărunt, pe nume Betsy. Chestia asta mă cam dezamăgea, fiindcă mi-aș fi dorit cel puțin un cap de Black Widow cu păr roșu trăsnet. Asta fiindcă era singura rudă a tatei pe care aveam șanse să o vedem vreodată. Când un părinte iese din scenă înainte ca tu să intri, riști să-ți petreci o parte prea mare din viață holbându-te în acea gaură neagră.

Dar mama văzuse destule. Trăia cu teama că ar putea pierde tutela și a făcut toate eforturile posibile la dezintoxicare. Eu am ieșit, mama a intrat și s-a implicat sută la sută. S-a implicat iar și iar în decursul anilor, de ajunsese expertă în dezintoxicare, cum se spune. Pentru că fusese de atâtea ori.

Vă dați seama că povestea mamei nu a făcut decât să agite apele. O femeie a venit (sau nu), mi-a oferit un cămin mai bun (sau nu), apoi a plecat după o ploaie de înjurături care (cunoscând-o pe mama) i-au strepezit urechile. Oare mama inventase povestea ca să mă ducă de nas? Oare era adevărată în mintea ei făcută terci? În tot cazul, spunea limpede că doamna venise să salveze o fetiță. Nu pe mine. Dacă mama ticluise totul, de ce vorbea despre o fată? Oare asta își dorise cu adevărat, un pachețel roz care să o motiveze să se adune? Ca și cum eu nu aș fi fost fragil?

Alt lucru, mărunt, este că în povestea asta mama nu rostea niciodată numele tatei. Femeia este "zgripțuroaica Woodall", numele de familie al tatei, dar nu se pomenește despre bărbatul care o băgase în treaba cu bebelușul. Spunea o mulțime de lucruri despre el în alte momente, când ajungea la iubire și alte asemenea chestii, după vreo douășpe beri. Aventurile ei cu el. Dar în povestea legată de existența mea, el nu este decât alegerea greșită.