Insule de pace

Helen Oyeyemi este autoarea volumului de povestiri What Is Not Yours Is Not Yours, câștigător al Premiului Pen Open Book, precum și a altor nouă romane. În 2010 a câștigat Premiul Somerset Maugham, iar în 2012, Premiul Hurston / Wright Legacy. Locuiește la Praga.

Oana Zamfirache este editoare și traducătoare. Are un doctorat în filosofie și a tradus atât ficțiune, cât și nonficțiune pentru mai multe edituri din România. Printre autorii traduși se numără Toni Morrison, Nicola Barker, Joyce Carol Oates și Olivia Laing.
Un cuplu primește cadou pentru luna de miere o călătorie la bordul unui tren neobișnuit. Și acesta este singurul lucru de care poți fi sigur atunci când pătrunzi în lumea creată de Oyeyemi, misterele acumulându-se cu fiecare pagină. Manguste pe post de animale de companie, bărbați alergând în clădiri în flăcări pentru a salva oameni care se dovedesc a nu fi acolo, tablouri care-și schimbă compoziția în funcție de privitor, artiști excentrici, un testament cu bucluc și, mai ales, prezența / absența unui personaj enigmatic, în legătură cu care personajele nu pot cădea de acord dacă există sau nu.
Helen Oyeyemi construiește un univers oniric unde totul este posibil, dar în care cititorul nu se rătăcește, ci dă nas în nas cu dorințe pe care nici nu știa că le are.

"Cartea este eliptică, bizară și amuzantă și, în ciuda decorului său gen Wes Anderson, este o poveste de avertizare foarte sumbră. Evocă faptul că eșecul în a înțelege sinele esențial al cuiva este pernicios și contagios. Această poveste cu trenuri devine o comedie de maniere construită în jurul celei mai grave încălcări posibile a etichetei: refuzul, la propriu, de a vedea pe cineva." (Vulture)

"Personaje surprinzătoare, evenimente stranii și mistere abundă în această delicios de trăsnită scriere a lui Oyeyemi. Este un roman captivant și plin de imaginație, care oferă la tot pasul perspective neobișnuite." (Publishers Weekly)

"Oyeyemi a creat încă o dată un basm modern stratificat, plin de povești interconectate și de legături neașteptate între personajele sale vibrante." (Booklist)


O bogătașă care‑și făcuse averea din lupe și ai cărei ochi erau ei înșiși niște lupe. Oare ce‑a fost în mintea mea când am acceptat s‑o hipnotizez? M‑a întrebat dacă pot s‑o ajut să doarmă atunci când voia.
- Un somn adânc, în urma căruia să fiu odihnită bine, OK?

Chiar avea nevoie de un astfel de somn. Când are câte un episod de insomnie, arată atât de obosită, încât nici nu‑ți dai seama că e bogată. Ochii spălăciți, cu cearcăne, fac ca hainele de pe ea să pară furate.
- Da, nicio problemă, i‑am spus.

Eram mult prea încrezător. La urma urmelor, așa îmi câștigam pâinea în perioada aceea. Mă pricepeam să întăresc voința de a ține dietă, să înlătur frica de a vorbi în public și alte câteva fobii. Prietenei mele artiste Spera îi place să se ia de mine pentru că nu‑mi folosesc puterile în scopuri mai profunde. Conform lui Spera, Emily Dickinson ar fi dezamăgită de mine. Citează din scrisorile lui Dickinson: Prețuiește Puterea - dragă -, nu uita că în Biblie stă între Împărăție și Splendoare, pentru că e mai extraordinară decât oricare dintre ele. Această frază m‑a făcut să am cel mai serios și mai matur răspuns la care m‑aș fi putut gândi: o tăcere mormântală în timp ce‑i vâram o alună caju în decolteu. Lasă‑i pe alții să revoluționeze conștiința umană: eu am învățat să tratez puterea de concentrare ca pe un puls care are o regularitate evaluabilă la milisecundă. Fac câteva teste, urmăresc câteva semnale și apoi obosesc persoana cu pricina cu o conversație anodină, provocându‑i o ușoară amorțeală. Cu Do Yeon‑ssi am abordat subiectul schimbării orei, enumerând dățile când am ajuns la întâlniri prea târziu sau când am ajuns prea devreme, am hotărât să revin mai târziu și apoi am ratat întâlnirea cu totul. Am oferit și descrieri amănunțite ale vremii în fiecare dintre aceste ocazii și am invitat‑o să împărtășească experiențe similare. Când a refuzat să facă așa ceva, am inventat niște încurcături legate de schimbarea orei, niște scene lipsite de importanță pe care am jurat că le aflasem chiar de la ea. Îmi plăcea să observ felul în care se schimba expresia de pe fața ei în timp ce‑mi observa dăruirea față de aceste minciuni ciudat de plictisitoare. Pe fața ei se citea un amestec de confuzie, uimire și silă, care începea să se închege într‑o exasperare extremă. Și mă tot întrerupea întrebându‑mă când începe hipnoza. Evident, Do Yeon‑ssi putea să mă trimită la plimbare, dar nu o făcea din cauza poziției mele. Știam că faptul că o țin captivă în felul acela nu însemna că am o putere reală, dar părea că nici departe nu sunt. Această femeie care în orice alte circumstanțe nu mi‑ar fi acordat nici cea mai mică atenție îi promisese nepotului ei că mă va îndrăgi la fel de mult ca pe el. Ha! Xavier nu i‑ar fi vorbit niciodată în felul acela, deturnându‑i mereu și mereu orice încercare de schimbare a subiectului către ceva care să nu fie resimțit ca uciderea crudă a neuronilor. Mereu și mereu, pândind la capătul puterii ei de concentrare, cu cronometrul și cu niște foarfece minuscule în mână, ah, iată șansa mea, plictiseala a devenit aproape insuportabilă și apoi - un chicotit prostesc aici, o apăsare a mâinii dincolo și, dacă totul s‑ar fi desfășurat cum ar fi trebuit, lucrarea mea ar fi luat sfârșit în curând; i‑aș fi ciuntit simțul timpului până când s‑ar fi învârtit în jurul aceleiași clipe, incapabilă să conceapă o alta, până nu i s‑ar fi înfățișat următoarea. Energia unei asemenea transe este esențială. Cel puțin, așa am fost învățat, că pacientul se luptă cu toată puterea lui să pătrundă în clipa următoare sau să și‑o amintească pe cea precedentă. Și cu siguranță va izbuti, asta dacă nu cumva... Ei bine, aici intervine puterea minții hipnotizatorului. Noi, seducătorii obișnuiți, avem la dispoziție douăzeci, cel mult treizeci de secunde. Așa că lucrăm repede și cu tușe groase. Intenționam să inserez în calmul înfiorător al plictiselii lui Do Yeon‑ssi o replică fără sens, un pattern de sunete pe care să‑l poată repeta până când se netezește și devine un tobogan fin care se aruncă în marea dezintegrării sinelui. Am auzit cum Do Yeon‑ssi vorbește cu perna. Ceva despre niște presimțiri negre, râci și subiecte pe care trebuia să le caute pe Google de dimineață. Recită strofe din poezii pe care nu și le aduce aminte corect și fraze din limbi străine pe care nu putuse să le folosească vreodată în conversații normale și apoi ceartă perna pentru că doar se preface că înțelege.

Îndepărtându‑se de aceste gânduri de zi și de noapte, Do Yeon‑ssi va acumula somn cât pentru o mie și una de nopți în doar câteva ore, eu voi dovedi că sunt mai mult decât un furnizor de trucuri ieftine, iar Xavier nu va mai fi nevoit să monitorizeze dozajul din ce în ce mai mare de somnifere al lui Do Yeon‑ssi. Iată‑ne: trei iepurași fericiți, țopăind împreună.

Așa cum am spus, ăsta era planul. Dar n‑am reușit deloc să evaluez puterea de concentrare a lui Do Yeon‑ssi. Am simțit cum își pierde interesul pentru discuția noastră. Ceea ce s‑a întâmplat destul de repede. Dar - și asta e partea groaznică a poveștii - și‑a pierdut interesul fără să‑și piardă concentrarea, continuând să‑mi răspundă la tâmpenii ca și cum ar fi existat o miză a discuției. Treaba stă așa: la un spectacol de păpuși există patru tipuri de spectatori - patru filosofii diferite de a te bucura de spectacol. Există cei care sunt atenți doar la acțiunile marionetei: așa e Árpád al XXX‑lea, care‑și dorește să creadă că silueta este vie într‑un fel sau altul. Apoi sunt cei care nu pot și nici nu vor să‑și ia ochii de la păpușar (sau să caute dovezile existenței păpușarului, dacă acesta este ascuns): așa e Xavier. Apoi sunt cei care privesc fețele celorlalți spectatori: opțiunea mea preferată, evident, din moment ce eu sunt cel care îi descrie pe ceilalți. Și apoi sunt cei care urmăresc sforile și doar pe ele. Așa e Do Yeon‑ssi. Poate că nu‑i pasă de ordinea sforilor - dacă se încâlcesc, asta e. Cu toate acestea, îi spun ceva, îi vorbesc despre natura iluziei din fața ei. E un motiv suficient să urmărească sforile până în punctul în care acestea nu se mai văd.

Nu, Xavier nu se contrazice niciodată cu Do Yeon‑ssi și nici eu n‑o fac. În timp ce vorbește despre ce e mai bine pentru Árpád, eu sunt cu mintea în altă parte. Îmi las gândurile să plutească prin acest paradis pedant care este biroul mătușii noastre. Praf de pergament, poleieli pătate, brocart decolorat. De fapt, probabil ăsta e iadul pentru un astmatic. Am continuat să fac gesturi cuminți, turnând ceai pentru noi trei și înfulecând sendvișurile și fondantele pe care ea le‑a ales și le‑a pus pe marginea farfuriei mele. Adevărul este că Do Yeon‑ssi se asigura de fiecare dată că eu am parte de cele mai arătoase gustări, uneori plesnindu‑l peste mână pe Xavier, când acesta stătea în calea obiectivului ei. L‑a lăudat pe Árpád al XXX‑lea până la cer, dar exact în același timp ne‑a cerut să recunoaștem că partea întunecată a unei manguste excepționale trebuie să fie excepțional de întunecată. S‑a vorbit despre o deteriorare peste noapte, despre astfel de cazuri documentate... Do Yeon‑ssi ne‑a citit povestea de la mijlocul anilor șaizeci a unei manguste din Bombay, care în ultimii ani de viață avea crize inexplicabile... această mangustă o lua razna complet, fără niciun motiv și singurul lucru care o făcea să‑și revină era consumarea unor cantități enorme de Pepsi. Am încercat să nu las să se vadă, dar eram un pic tulburat de cazul mangustei din Bombay. Nici măcar Coca‑Cola... Pepsi! Băutura preferată a sufletelor care nu mai pot fi salvate. M‑am trezit că aprob din cap în timp ce Do Yeon‑ssi își rostea concluziile: Noi trei, Árpád, Xavier și cu mine trebuie să facem o călătorie. Cât se poate de repede. O să‑i mulțumim mai târziu.

La început, a vrut să ne cumpere trenul cu totul. Povestea lui i se părea romantică. Ne‑a făcut o prezentare imposibil de lustruită, pregătită de una dintre secretarele ei: cu secole în urmă, când iubitorii de ceai s‑au confruntat cu o taxă de o sută nouăsprezece la sută la băutura lor preferată, acest tren fusese o verigă logistică într‑un lanț creat de traficanții de ceai și de smaralde. Dar, în prezent, trenul avea o rezidentă permanentă, care nu voia cu niciun preț să se despartă de casa ei încântătoare. Do Yeon‑ssi n‑a putut afla decât că o cheamă Ava Kapoor, că trenul aparținuse familiei sale de la început și că era un fel de pustnică. Dar se pare că nu‑i displăceau îndrăgostiții. Părea tânără, psihic, dacă nu fizic. Și părea a fi o femeie bună. Cel puțin la concluzia asta am ajuns după ce i‑am citit scrisoarea prin care răspundea cvasi-hărțuirii la care o supusese Do Yeon‑ssi. Pe scurt, doamna Kapoor scria (desenând mici semiluni deasupra literelor mici i și j) că Xavier, Árpád și cu mine suntem bineveniți să i ne alăturăm într‑o călătorie de‑a lungul unei rute pitorești preferate și că ne va lăsa la orice gară vrem noi, în limite rezonabile. Ne‑a spus că regretă că s‑ar putea să nu ne întâlnim față‑n față și că speră că nu o vom lua personal.

O rută prin munți și pe la lacuri - așa scria pe biletul nostru, alături de numele noastre, numele trenului și numele vagonului. Atât. Destul de vag cât să‑mi stârnească interesul: nu mai fusesem niciodată într‑un tren în care vagoanele aveau nume, în loc de numere. Oare domnișoara Kapoor va conduce trenul, ca să fim doar noi patru? Mi‑am pus și problema rutei. Despre ce lacuri și munți era vorba? Și de unde? Elveția? Italia? Franța? Cât de departe se poate ajunge în cinci zile?

Xavier mi‑a spus că aș face bine să mă întreb de ce mătușa lui în vârstă de aproape optzeci de ani este așa de dornică să scape de noi. Era o diferență de la cer la pământ între motivul adevărat și cele pe care ni le‑a spus ea - el era sigur de asta. Do Yeon‑ssi nu ne‑a dat ocazia să medităm prea mult la această problemă: cât ne‑am gândit noi să scoatem valizele din debara, o echipă de profesioniști ni le umpluse deja cu cele necesare și ne împachetase hainele în niște cuburi transparente. Erau gata cutiile de plastic cu găuri minuscule și pline cu râme, cărăbuși și destul aer cât să‑i țină în viață, spre delectarea lui Árpád. Aveam impresia că Do Yeon‑ssi se ocupase de toate din timp ca să poată uita cu desăvârșire de noi. Până în acel moment, crezusem că ne consideră niște tovarăși plăcuți și serviabili, dat fiind că o ajutam cu totul felul de lucruri. Dar m‑am gândit mai bine, iar Do Yeon‑ssi locuise singură intenționat multă vreme înainte ca Xavier să aibă coșmaruri că va aluneca în baie și că nu va putea cere ajutor nimănui. Când m‑am pus în locul ei, versiunea credibilă era așa: ar fi fost bine dacă Xavier ar fi vizitat‑o des, dar să‑și împartă spațiul vital cu cel mai atent nepot posibil (și acum cu partenerul lui și cu mangusta acestuia) era, poate, un pic cam mult. Se pare că grija acordată celuilalt poate deveni o capcană și, în ciuda bunelor noastre intenții, asta era și situația noastră.

Biletele de tren erau modalitatea lui Do Yeon‑ssi de a ne cere câteva zile libere: așa i‑am spus lui Xavier. El a recunoscut că merită măcar atât, deși i‑a smuls alte promisiuni: da, își va lua vitaminele în fiecare dimineață, fără excepție. Nu, nu va bea mai mult de un singur milkshake cu soju pe zi. Da, va cere celui mai apropiat trecător s‑o ajute dacă e nevoită să se aplece sau să se întindă după vreun produs. Și da, va suna dacă va avea și cea mai mică neplăcere, caz în care ne vom întoarce imediat ce vom putea.

Mai târziu, într‑un vagon în care era întuneric beznă, ideea că noi trei am da fuga s‑o salvam pe Do Yeon‑ssi m‑a făcut să râd. Dacă n‑am reușit noi să găsim întrerupătorul, ce să mai vorbim de altceva!
- OK, nu există decât două laturi unde ar putea să fie, am spus, după ce trecuseră cel puțin zece ani în care ne‑am dat cap în cap, ne‑am înghiontit cu degetele și cu ghearele și am fost lins pe față de o ființă care respira greu - se pare că întunericul îl făcea pe Árpád (cel puțin așa speram, că este vorba de Árpád) să se poarte cum n‑ar fi făcut‑o niciodată pe lumină. Aici e fereastra și pe partea cealaltă am intrat. Deci eu mă ocup de partea asta, iar tu și cu Árpád vă ocupați de partea cealaltă. Nu te grăbi, fii minuțios... Pipăie peretele centimetru cu centimetru... Nu, de ce ai stins lanterna?

Telefonul meu rămăsese fără baterie, ca de obicei, iar Xavier pretindea că și el trebuie să‑și economisească bateria. Am căutat și am găsit o fotografie de‑ale Avei Kapoor ca Xavier să confirme că pe ea o văzuse, apoi am hotărât că cea mai comodă modalitate de a afla ce se întâmplă era să o sunăm. Xavier a încercat să afle numărul de telefon al Avei Kapoor trimițându‑i un SMS lui Do Yeon‑ssi și apoi secretarei ei. Niciuna dintre ele nu i‑a răspuns. Mi‑am sprijinit bărbia pe umărul lui și m‑am scăldat în lumina ecranului lui în timp ce îi scria șefei de gară locală, asigurându‑se că o să aibă grijă de valiza mea până la întoarcere.
- Cum de‑i știi numărul de telefon? Ce? Ați mai vorbit înainte? De când a început asta?
- Sheila apreciază glumele cu trenuri. E Boughton, Otto. Toată lumea știe numărul de telefon al tuturor.
- Eu nu le știu!
- Păi, da, că tu ai atitudinea aia de londonez pretențios, nu‑i așa? Ai uitat că nu puteai să adormi fără sunetul sirenelor? Trebuie să recunosc că o vreme m‑am întrebat dacă viața în Kent ar putea să fie pe gustul tău...

Xavier i‑a mai dat un minut lui Do Yeon‑ssi ca să‑i răspundă la SMS, apoi a sunat‑o pe fix. Telefonul a sunat o veșnicie până să se audă mesajul de la mesageria vocală. Xavier a închis și a sunat din nou. Când a răspuns, Do Yeon‑ssi nu articula prea bine cuvintele. Din ce se auzea în fundal, ne‑am dat seama că avea loc o partidă de gin, unde se consuma din plin băutura cu același nume. Trecuseră aproape cinci ani de la ultima petrecere de acest fel, la care participase o parte însemnată din elita Europei. După petrecere, se întâmplaseră atât de multe lucruri tulburătoare (și nu mă refer neapărat la marea curățenie de după, ci la vizitatorii care au venit în săptămânile următoare, niște străini care i‑au sărutat mâinile lui Do Yeon‑ssi și care i‑au lăsat la picioare niște pisoi vărgați și minusculi, mulțumindu‑i că "le‑a salvat viața"), încât a hotărât că probabil e mai bine să nu se mai înhăiteze cu oamenii ăștia. Dar cred că le simțea lipsa. Jucaserăm whist cu ea de câte ori găseam un al patrulea jucător decent, dar asta nu e cine știe ce dacă preferi să joci cărți având ca miză imobile, opere de artă sau anularea datoriilor. Așa că pe o ușă au ieșit nepoții și pe alta au intrat cheflii.
- Oricum, să știi că prietenul vostru e aici cu noi, sunt sigură că o să vă dea raportul mai târziu, a spus Do Yeon‑ssi.
- Care prieten? am întrebat.

Xavier a întrebat:
- Un prieten de‑ai mei sau de‑ai lui Otto?

Ca și cum prietenii lui ar fi fost mai virtuoși.

Am auzit‑o pe Do Yeon‑ssi cum întreabă dacă poate să ne spună în sfârșit despre cine e vorba și apoi a anunțat:
- E Yuri!
- O... Yuri... am spus noi, schimbând priviri goale.
- Trebuie să spun că e plăcut să‑l am prin preajmă. E... relaxat, știi ce zic? Nu e genul tău deloc. Credeam că‑ți plac tipii anxioși.

Dacă Yuri a avut vreo reacție, ea a fost înghițită de ceea ce părea să fie o orchestră cu coarde care cânta "I Can't Give You Anything but Love".

Am dat să‑i spun că nu cunosc niciun Yuri, dar pe ecran a apărut un mesaj și Xavier mi‑a luat telefonul din mână înainte să apuc să‑l citesc. N‑am văzut decât că nu era de la un număr cunoscut: era afișat numărul întreg. Xavier a citit mesajul și apoi a întrebat:
- Păi, și cum de v‑ați cunoscut?

Un obiect (sau poate un om beat) s‑a prăbușit pe podea, în apropierea lui Do Yeon‑ssi se auzea gălăgie, iar ea a spus:
- Poftim? Nu aud ce spui.
- Întrebam cum v‑ați cunoscut tu și cu Yuri.
- A fost cât pe‑aci să fiu scăldată în tocăniță fierbinte și tu mă întrebi cum ți‑am întâlnit prietenul? Ce crezi că se întâmplă aici? Crezi că ne‑am întâlnit prin intermediul unei agenții matrimoniale care face lipeala dintre băieți tineri și femei în vârstă? N‑ai decât să crezi așa ceva...

Xavier s‑a uitat la mine pentru confirmare și apoi a spus:
- Doar că noi nu știm...

A primit un alt mesaj. L‑a citit și apoi a terminat:
-... ce ne‑am face fără Yuri.

Era clar că acum avea habar cine e Yuri. Dar cu toate astea, s‑a încruntat când Do Yeon‑ssi a spus că petrecerea fusese ideea lui Yuri. Ca s‑o ajute să se relaxeze. Și când s‑a dovedit că îl întrebase pe acest Yuri de idei pentru luna de miere și că o pusese în legătură cu Ava Kapoor, Xavier s‑a schimbat la față.
- Da, Yuri este un petrecăreț neobosit, am spus la telefon. De aceea îl iubim. Putem să vorbim puțin cu el la telefon?

Și ca să vezi surpriză: Yuri fusese lângă ea acum o secundă, dar cineva îl răpise. Ce putea să facă ea dacă Yuri era așa de popular? Îi va spune să ne sune.
- Și nu uitați să‑i mulțumiți pentru ideea cu trenul. Gata, trebuie să vă las. Ce voiați de fapt de la mine? Ah, da, un număr de telefon. Vi‑l trimit prin SMS în...

Xavier a rămas fără semnal la telefon. Am ieșit din compartiment ca să verific fereastra de pe coridor: treceam printr‑un tunel. Odată ce am ieșit din el, m‑a urmat pe coridor, închizând și deschizând telefonul.
- Tot n‑ai telefon?
- Așteaptă... nu. Ce noroc pe capul lui Yuri!
- Dragul de Yuri! Muncește din greu să se asigure că toată lumea e relaxată și se distrează.

Și‑a lovit telefonul de dinți, meditând.
- Faza e că e posibil să se fi băgat fără vreo intenție negativă. Poate chiar ar trebui să‑i mulțumim. Dar e ca dracu' să aștepți să vezi ce iese înainte de a reacționa.

Am luat de sute de ori trenul care ducea spre sud și ne imaginaserăm că o să fie aceeași rută, măcar până ajungem la Ashford. Dar iată‑ne hoinărind printre două cercuri formate din pietre bătute de vreme. Nu se comparau cu cele de la Stonehenge - aceste cercuri erau într‑un câmp de iarbă murdară de noroi, aproape la fel de înaltă ca ele - de fapt, erau de înălțimea unor pietre de mormânt obișnuite. Nu, chiar erau pietre de mormânt. Trecând pe lângă ele, am observat că aceste cercuri erau concentrice și că erau bine înfipte în pământ.
- Știai că locuim atât de aproape de așa ceva? l‑am întrebat pe Xavier.

A dat din cap, și‑a mai verificat o dată telefonul - tot nu primise niciun mesaj și tot nu avea semnal - și apoi a arătat spre capătul trenului.
- Păi, mă duc s‑o caut pe Ava în direcția aia. Ne vedem aici în curând?