Ora nevăzută

Alice Hoffman este autoarea a peste treizeci de opere de ficțiune, printre care The Book of Magic, Magic Lessons, The World That We Knew, Practical Magic, The Rules of Magic (apreciată de Clubul de Lectură al lui Reese Witherspoon), Here on Earth (selectată de Clubul de Lectură al lui Oprah), The Red Garden, The Dovekeepers, The Museum of Extraordinary Things, The Marriage of Opposites și Faithful. În prezent, locuiește lângă Boston.


O călătorie fantastică, în care descoperi puterea salvatoare a poveștilor și a cărților.

În ziua în care Mia Jacob nu mai vede nicio cale de a supraviețui, puterea miraculoasă a cuvintelor o salvează. Litera stacojie a fost scrisă cu aproape două sute de ani în urmă, însă pare să relateze povestea mamei Miei, Ivy, și a vieții lor în Comunitate - un cult opresiv din vestul statului Massachusetts, care interzice contactul cu lumea exterioară și consideră cărțile malefice. Dar cum a putut Nathaniel Hawthorne să surprindă atât de precis durerea și pierderea pe care Mia le poartă în ea?

Pe parcursul unei călătorii în timp marcate de dragoste și de inimi frânte, Mia trebuie să renunțe la regulile cu care a crescut în Comunitate. Pe măsură ce o face, își dă seama că lectura te poate transporta în alte lumi și că scriitorii și cititorii se influențează reciproc în moduri misterioase.

Nathaniel Hawthorne a scris: "Un singur vis este mai puternic decât o mie de realități". Aceasta este povestea visului unei femei.

"M-am cufundat imediat în Ora nevăzută. E o încântătoare poveste despre dragoste și maturizare, dar și un motor narativ de mare putere. Alice Hoffman se pricepe de minune la povești și la scris." (Stephen King)

"Ce emoție să-l descoperi pe Nathaniel Hawthorne în paginile splendidului roman recent al lui Alice Hoffman, Ora nevăzută! Și ce plăcere să observi cum se împletesc, peste secole, două imaginații americane extraordinare - a lui Hoffman și a lui Hawthorne - în această poveste eliberatoare despre fiice și mame și despre dragostea adevărată pentru un bărbat și cartea lui." (Megan Marshall, câștigătoare a Premiului Pulitzer)

"Captivantă, bogată în semnificații și plină de magie, Ora nevăzută dezvăluie poveștile pe care femeile și le spun reciproc, povești care adesea ne salvează, despre prețul și pericolele maternității, despre dificultățile cu care s-au confruntat femeile de-a lungul timpului în încercarea de a-și lua soarta în propriile mâini. Alice Hoffman, o adevărată maestră a realismului magic, își conduce cititorii într-o aventură fantastică, mistică, o călătorie fascinantă care celebrează bucuria și puterea lecturii și îndrăznește să creadă în imposibil." (Kristin Hannah, autoarea bestsellerului Cele patru vânturi)

"Firul poveștii lui Hoffman scoate în evidență cu claritate subjugarea femeilor de-a lungul timpului, iar felul în care o face cucerește cu siguranță o gamă largă de cititori de ficțiune." (Library Journal)


Ivy Jacob era din Boston și trăise toată viața în Beacon Hill, însă, de fiecare dată când era întrebată unde a crescut, răspundea: La vest de lună. Râdea când rostea cuvintele ce indicau acel loc de poveste care nu existase niciodată în această lume și nici într-o alta, dar i se putea citi în ochi cât de profund își dorea să fie adevărat. Întotdeauna se simțise o străină în Louisburg Square, o enclavă exclusivistă cu vile în stil neogrec, înconjurând un mic parc și o grădină, toate deținute de familiile de elită din oraș. Vecinii nu-și prea vorbeau, dar se respectau și respectau regulile. Celelalte fete din cartier purtau fuste plisate și bluze cu guler Peter Pan, făceau ce li se spunea, iar când absolveau Birch School, mergeau la Wellesley sau la Mount Holyoke. Ivy era diferită. Făcea ce voia. Părinților nu le plăcea felul în care se îmbufna sau în care se făcea de rușine cu fustele ei scurte, privindu-și frumusețea ca pe un blestem, tăindu-și părul într-un an și vopsindu-l albastru în următorul, ieșind grăbită din încăpere ori de câte ori părinții ei încercau să-i bage mințile în cap. Dar era o fată inteligentă și fusese mereu o cititoare desăvârșită, petrecând ore în șir la biblioteca Athenaeum din Boston. Totuși, în ciuda iubirii pentru cărți, își ignora temele și lua note mici la școală; lecțiile o plictiseau de moarte. Îi adora pe Thoreau pentru ideile lui rebele, pe surorile Brontë pentru poveștile de iubire întunecate și tragice și pe Toni Morrison, ale cărei romane o făceau să plângă și să se simtă de parcă n-ar fi știut nimic despre viață.

Puținele comori pe care le avea erau strânse în caseta de bijuterii pe care o primise în copilărie. Când o deschidea, o balerină se rotea grațios. Înăuntru nu avea mari valori: brățări de argint, un bilet de la un concert la care mersese cu părinții în vacanță, cheia de la casa menajerei lor, Helen Connelly. Helen, care nu avea copii și care regretase mereu această decizie, cunoștea bine familia și știa cât de nefericită e Ivy. Lucra pentru ei de când Ivy avea câțiva anișori și o iubea ca pe propria fiică. Dacă ar fi fost fata ei, ar fi retras-o de la școala particulară la care era departe de a excela; Ivy ar fi știut că e iubită.
- Pentru urgențe. Dacă ai nevoie de mine vreodată, îi spusese Helen când îi dăduse cheia.

Ivy o strânsese în brațe, mulțumindu-i.
- Fiecare zi e o urgență, îi șoptise ea și, deși zâmbea, nu părea să glumească.
- Ține minte, sunt aici zi și noapte, adăugase Helen.

Ivy era cu adevărat frumoasă, cu părul negru și ochii cenușii, dar, pe măsură ce crescuse, devenise tot mai greu de stăpânit, cel puțin potrivit părerii părinților. Când a împlinit șaisprezece ani, mama ei o considera povara vieții sale. În ultimul an de liceu, avea note catastrofale, dormea adesea până la prânz și devenise vegetariană, o alegere pe care părinții erau convinși că o făcuse din dușmănie. Ivy fusese ridicată de poliție împreună cu un grup de tineri când vandalizaseră statuia lui John Harvard din Harvard Yard, vopsindu-i piciorul în roșu. Umblase cu tot felul de băieți și de curând fusese prinsă în camera ei în pat cu fiul vecinilor, un student la Harvard pe nume Noah Brinley, dintr-o familie foarte bună; dar faptele lor erau inacceptabile. Părinții lui Noah nu fuseseră înștiințați de această situație - până la urmă, băieții sunt băieți -, dar Ivy fusese pedepsită pentru câteva săptămâni, deși, dacă ar fi fost mai atenți, părinții ei ar fi observat urmele umede de pe covorul din hol, lăsate în diminețile reci în care Ivy se furișa înapoi în casă după nopțile petrecute în parc, în camera de cămin a lui Noah sau hoinărind pe Beacon Street.


Ivy n-a înțeles ce se petrece decât în septembrie, când deja trecuseră trei luni. Se mai întâmplase și înainte să-i întârzie menstruația, dar într-o zi a simțit ceva mișcându-se în corpul ei. Nimeni nu-i vorbise despre contracepție și crezuse că se poate baza pe Noah să aibă grijă, dar el nu fusese niciodată genul de băiat responsabil. Acum se simțea de parcă ar fi înghițit marea, simțea un val străbătând-o, o însuflețire, de parcă o altă inimă ar fi bătut lângă a ei. Ivy nu se gândise niciodată să aibă un copil, bebelușii n-o interesau, dar acum prioritățile ei erau altele.

Studenții se întorceau la Harvard și l-a găsit pe Noah în camera lui de cămin, desfăcându-și bagajele. Fusese plecat toată vara, călătorise cu părinții în Franța și, dintr-un motiv sau altul, n-o căutase pe Ivy după ce revenise în Statele Unite. Adevărul era că existau alte fete mai interesante pentru el, fete care nu aveau atâtea probleme, fete cu experiențe sexuale mai sofisticate. Noah era înalt și frumos, cu păr arămiu, bogat.
- Bună, i-a spus el șovăitor când a văzut-o în prag.

Ivy părea mai greoaie, avea o expresie stranie și visătoare, de parcă ar fi fost în transă.
- Ce cauți aici? a întrebat-o Noah după o pauză măsurată.

Venise să-i spună că viețile lor aveau să se schimbe, că sunt meniți să fie împreună, că o să fie fericiți, dar, când i-a zis că e însărcinată, Noah n-a răspuns nimic. Părea absent și confuz, așa cum arăta după ce bea prea mult. Ivy i-a mărturisit că vrea să fugă împreună cu el, dar, ca reacție, Noah a trântit ușa, în caz că se întorcea colegul lui de cameră.
- Vorbește mai încet, i-a spus el și, în acel moment, acolo, în acea cameră de cămin de la Harvard, vocea lui semăna cu a tatălui ei.

Ivy crezuse că sunt îndrăgostiți, asta își spuseseră, dar acum, văzând privirea întunecată și piezișă a lui Noah, s-a gândit că poate se înșelase. Mai observase acea privire, chiar la tatăl ei. Dezamăgire și răceală. Deși era încă în aceeași încăpere cu ea, Noah părea deja departe.
- Chiar îți imaginezi că m-aș gândi să fug cu tine? a spus el rece, cu o încruntătură pe chipul lui frumos. Sunt în anul doi, anul ăsta e foarte important. Nu poți să strici totul.

Ivy s-a simțit ca o fetiță abandonată într-o lume haotică. Adevărul era că, în ciuda atitudinii de fată rea, Noah era primul băiat cu care avusese relații intime. Nu se putea duce la medicul de familie s-o ajute cu anticoncepționale, acesta i-ar fi spus imediat mamei sale, iar singura dată când mersese la o clinică să ceară ajutor, erau protestatari la intrare și nu îndrăznise să treacă pe lângă ei.
- Credeam că vrei să fim împreună.

Noah se baza pe bunăvoința părinților lui, iar vestea lui Ivy i-ar fi înfuriat. Cine știe ce preț ar fi trebuit să plătească pentru asta? N-ar fi reușit niciodată să intre la Harvard fără ca tatăl lui să intervină.
- Oamenii se schimbă, i-a răspuns el autoritar și stăpân pe sine.

Îl auzise de atâtea ori pe tatăl lui rostind aceste cuvinte.

Noah nu mai știa ce simte pentru Ivy. Și oricum, ce însemna iubirea? Ivy era frumoasă, dar ceea ce i se păruse amuzant la început - să se scalde în râul Charles, deși era poluat și rece, să fure din magazinele de pe Charles Street, să facă sex noaptea târziu în parc - i se părea pueril acum. Ivy putea să întrerupă sarcina sau să păstreze copilul, decizia îi aparținea ei întru totul. Ce legătură avea el?
- Ce pot să spun? Fă ce vrei!
- Ce vreau eu? a întrebat Ivy, nevenindu-i să creadă. Nu asta faci tu? Ce vrei tu?

Noah s-a dat un pas în spate. Ochii cenușii ai lui Ivy erau ca de pisică. Nu știai niciodată cum ar putea reacționa o fată ca ea. Era atât de instabilă. Nu știai niciodată când avea să răbufnească. I-ar fi putut suna pe părinții lui sau ar fi putut să apară la ușa lor, cerându-le ajutorul. L-ar fi putut șantaja sau urmări, pândindu-l prin campus, așteptând să-l încolțească. Trebuia să se gândească la viitor, iar Ivy deja aparținea trecutului. Mai mult ca sigur, peste câțiva ani, abia dacă avea să și-o mai amintească.
- Uite care-i treaba, eu trebuie să mă duc la curs. Nu toată lumea are atât de mult timp liber, a spus el iritat, fără să-și dea seama cât de urât se poartă și fără să-i pese prea mult.

Noah s-a îndepărtat, resemnat cu ideea că nu toate relațiile se termină bine. Ivy nu era prima fată pe care o dezamăgea și, probabil, n-avea să fie nici ultima. Voise să-i spună E problema ta, nu a mea, dar era mai ușor să dispară pur și simplu. Când a cotit pe coridor, Ivy era deja dată uitării.


Ivy a așteptat o săptămână, dar așteptarea nu făcea lucrurile mai ușoare. Coșmarurile o trezeau în miez de noapte. Hainele nu-i mai veneau. Când, în cele din urmă, i-a mărturisit tatălui ei în ce situație se află, acesta a lovit-o, o reacție impulsivă pe care avea s-o regrete pentru totdeauna.

De obicei, nu era un bărbat violent, dar gestul fusese făcut, iar acum Ivy îl privea ca pe un străin.
- Ce-ai avut în cap? a răbufnit el enervat.

A întrebat-o pe Ivy dacă nu cumva încerca s-o omoare pe mama ei, lui să-i distrugă afacerea, iar ea să-și irosească viața.
- O să am un copil. Am crezut c-o să mă ajuți, i-a răspuns Ivy.

A trimis-o în camera ei ca pe o fetiță. Și-a auzit părinții certându-se în salon. A ieșit din dormitor în vârful picioarelor și s-a așezat pe scări să asculte ce plănuiau adulții. Deja îi hotărâseră soarta. Aveau s-o trimită la o școală din Utah, un loc despre care se spunea că e ca o închisoare, iar când avea să se nască, copilul urma să fie dat spre adopție. Discutau despre trupul ei și despre viitorul ei, care păreau să le aparțină, și intenționau să preia controlul asupra a ceea ce considerau a fi un dezastru.

Ivy și-a făcut bagajul și a așteptat ca părinții ei să meargă la culcare, apoi a coborât scările până la ușă. Ar fi putut să-i lase un bilet lui Helen, care fusese întotdeauna atât de bună cu ea, ar fi putut să ia cheia din caseta de bijuterii și să meargă cu trenul până în South Boston, unde locuia aceasta, dar nu gândea limpede. Nu voia decât să fugă cât mai repede, pentru ca părinții să nu-i mai poată controla viața. În niciun caz n-avea să le dea voie să-i ia copilul. Nu i-a păsat că a lăsat ușa larg deschisă în urmă. Părinții ei puneau mare preț pe bunurile lor și erau mereu atenți să încuie de două ori ușa de la intrare. N-aveau decât să vadă cum e când cineva nu-ți respectă dorințele și visurile. N-aveau decât să afle că ea nu intenționează să se întoarcă.

Când și-a dat seama că își ține destinul în propriile mâini, Ivy a început să tremure. Dar s-a dus în Harvard Square și s-a așezat picior peste picior pe cărămizile de lângă stație, unde se adunau tinerii să stea de vorbă și să-și cumpere droguri. Stătea așezată pe zid, cu geanta de voiaj sub picioare. Părul negru îi acoperea spatele. Era îmbrăcată în blugi și cu o jachetă prea subțire pentru acel anotimp. Nopțile de septembrie deveniseră răcoroase. Timpul trecea atât de repede.

Ivy spera să-l poată spiona pe Noah, dorindu-și din tot sufletul ca el să se răzgândească, dar Noah nu era acolo și, oricum, dacă ar fi văzut-o, ar fi trecut pe lângă ea. Deja plănuise ca, în caz că avea s-o mai întâlnească vreodată, să nu interacționeze cu ea în niciun fel, nici măcar pentru o scurtă conversație. Până la urmă, nu-i datora nimic. Avea să-și ferească privirea și să-și dorească să dispară. De fapt, deja o făcuse.

O fată cu un rucsac greu s-a așezat lângă Ivy.
- Salut, ce faci?
- Tu ce crezi? a răspuns Ivy, rușinată când și-a dat seama că are lacrimi în ochi.
- Cred că lumea poate fi crudă, a spus fata.

Ivy și-a șters lacrimile. Ce rost avea să plângă?
- Undeva trebuie să existe cineva fericit, a murmurat ea, deși n-o credea cu adevărat.
- Chiar există. Și chiar știu unde.

Noua tovarășă a lui Ivy se numea Kayla sau cel puțin așa își spunea acum. Avusese alt nume, cel pe care i-l dăduseră părinții, dar nu mai conta. Kayla se îndrepta spre Western Massachusetts. Auzise de o comunitate în care oamenii erau respectați pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce-și doreau familiile lor să fie. Nu erau judecați și împărțeau tot ce aveau. Venise în Harvard Square să facă chetă și să strângă bani pentru un bilet de autocar.

Dar s-a dovedit că nu era nevoie să cerșească. Ivy avea la ea cardul de credit al tatălui său și, cum acesta nu-l blocase încă, cele două fete și-au luat cartofi prăjiți de la Charlie's Kitchen, apoi și-au cumpărat pantofi noi. După aceea, s-au dus în centru, iar Ivy a scos de pe card bani pentru două bilete de autocar înainte să arunce cardul American Express într-un coș de gunoi din autogara companiei Greyhound. Acolo, în stație, Ivy a încremenit pentru o clipă. Știa că totul e pe cale să se schimbe.
- Nu te teme, i-a spus Kayla.

Ivy tremura. Viața pe care o trăise până atunci părea atât de îndepărtată și deja regreta că n-o sunase pe Helen.
- Nu mă tem.
- O să găsim locul care să ne primească, a consolat-o Kayla.

Ivy era extenuată și a fost recunoscătoare că a reușit să adoarmă în autocar, unde era cald, confortabil și întunecat. Peste trei ore, când s-a trezit în Blackwell, Massachusetts, s-a uitat pe geam, a văzut cerul nopții fremătând de stele și s-a gândit că poate ajunsese în paradis.


Kenneth Jacob a coborât din dormitor puțin după ora șase dimineața și și-a dat seama că ceva lipsește. A înțeles mesajul transmis de fiica lui în momentul în care a văzut ușa pe care ea o lăsase larg deschisă. Vântul o trântise la perete și doi porumbei se plimbau pe podeaua din plăci de marmură albe și negre. Ivy dispăruse, dispăruse cu totul, de parcă ar fi înghițit-o pământul. Detectivul particular pe care Kenneth l-a angajat a găsit-o abia peste zece luni, într-o zonă rurală a statului Massachusetts, la marginea orașului Blackwell, la o fermă prăpădită, unde născuse deja o fetiță. Detectivul i-a adus tatălui ei, la biroul de pe Beacon Street, fotografiile pe care i le făcuse lui Ivy. Kenneth Jacob s-a uitat prin fotografii, în timp ce detectivul îi povestea cum Ivy intrase într-o comunitate sectară condusă de un drogat ale cărui reguli constituiau un cod ce îi obliga pe adepții cultului să rupă orice legătură cu familiile, să renunțe la orice formă de comunicare. După cum se dovedise, familia Jacob locuise cu multă vreme în urmă în ținutul Berkshire și rudele lor făcuseră avere din livezile de meri de lângă Blackwell, înainte să se reorienteze către afaceri imobiliare și bancare în Boston. Se spunea că o strămoașă a lor avusese un copil cu John Chapman, cunoscut ca Johnny Appleseed, așa că lui Ken Jacob îi plăcea să spună că avea merele în sânge.

În fotografiile neclare aduse de detectiv, Ivy culegea ceea ce păreau a fi mure. Avea părul împletit, acoperit cu o eșarfă, iar chipul ei frumos era senin. Purta o haină bărbătească ponosită și ținea în mână un coș din nuiele. Pe o păturică, un bebeluș stătea liniștit în timp ce Ivy era ocupată să adune fructele de pe ramurile joase. Soarele strălucea, iar în depărtare se vedea o pădure întunecată de pini. În apropiere era o livadă, iar dacă Ken ar știut câte ceva despre mere, și-ar fi dat seama că erau din soiul numit Look-No-Further, care se trăgea chiar din semințele plantate de Johnny Appleseed.
- E acolo cu iubitul ei din liceu? a întrebat Ken Jacob.

De când dispăruse Ivy, nu mai avusese nicio clipă de liniște; presupusese mereu că poate îndrepta orice merge prost și o asigurase pe soția lui că asta avea să facă, dar începea să aibă dubii.
- Noah Brinley? Nu. În niciun caz. El e la Harvard. Ea e cu acest Joel Davis. Șeful comunității. Susține că a studiat la Harvard, dar singurele informații pe care le-am găsit despre el au fost la Administrația Penitenciarelor din Massachusetts. A fost închis la penitenciarul Bay State pentru agresiune.
- Ei bine, n-o să mai rămână cu el mult timp.

Ken Jacob simțea că i-a ajuns. Nu mai era vorba doar de o toană adolescentină, Ivy își distrugea viața.
- Ken, a spus detectivul.

Era un tip afabil, care văzuse lucruri îngrozitoare în meseria lui. Li se adresa clienților pe numele mic doar când le dădea vești proaste.
- S-a căsătorit cu el.
- Bine, a răspuns Ken Jacob, plecând capul.

Părea calm, dar era cuprins de panică. În cariera lui de investitor, se obișnuise să aibă mereu un plan de rezervă, iar în copilărie mama și dădaca lui îl învățaseră să nu-și arate sentimentele. Ivy împlinise optsprezece ani, dar existau soluții.
- Putem să luăm noi copilul?

Când aflase că Ivy e însărcinată, fusese convins că bebelușul trebuia dat spre adopție, dar acum credea că puteau repara o parte din răul făcut. Aveau o nepoată. Un copil perfect. Puteau să o protejeze și să aibă grijă de ea. Așa cum nu o putuseră proteja pe Ivy, dar n-a îndrăznit să ducă gândul până la capăt.
- Puțin probabil, a răspuns detectivul ferm. Davis e trecut pe certificatul de naștere ca tată. Așa că ar fi o luptă, și chiar una urâtă. Din câte-am auzit, e un nenorocit.

O luptă însemna articole în Boston Globe. Însemna avocați și tribunale. Ken nu era sigur că soția lui ar fi suportat să treacă printr-o astfel de bătălie.
- L-am putea răpi, a spus Ken.

Câțiva bărbați s-ar fi putut strecura acolo în miez de noapte, lăsând camionul pornit la poarta fermei.
- Dacă vrei să iei copilul, cunosc eu persoanele potrivite. Te-ar costa 30.000 de dolari. Dar există riscul să iasă prost. Plătești, dar n-ai nicio garanție, l-a informat detectivul.

Nu banii îl îngrijorau pe Ken Jacobs, ci gândul de a-și lăsa soția singură, dacă ar fi fost prins și condamnat. Așa că, torturat de toate lucrurile pe care nu le putea face, a strâns fotografiile și le-a pus în sertarul biroului său. L-a plătit pe detectiv pentru serviciile prestate și nu i-a spus niciodată soției unde se află fiica lor, deși o auzea pe Catherine plângând în miez de noapte. S-a gândit că ceea ce i se întâmplase cu adevărat fiicei lor era mai rău decât ce și-ar fi putut închipui Catherine. Nu suporta gândul ca soția lui să vadă fotografiile minunatei lor fiice îmbrăcată în haine cenușii, austere, ca o puritană. În tinerețe, Ken mergea la schi și snow-board în acea regiune și se oprea uneori la Taverna Jack Straw. Mersese să vadă ceea ce localnicii numeau Copacul Vieții, plantat de însuși Johnny Appleseed. Într-o iarnă descoperise că legendele despre arborele respectiv erau adevărate, chiar înflorea iarna. Era o minune, un miracol, ceva ce putea face pe oricine să creadă în magie, măcar pentru o vreme.

Se întreba dacă Ivy se mai gândea vreodată la ei. Se întreba dacă fiica lui știa că, după ce plecase, aproape în fiecare noapte el stătuse în pragul ușii, așteptând-o să se întoarcă acasă. Acum înțelesese că n-avea s-o facă. Era căsătorită și nu mai era fetița lor. N-avea niciun motiv să-i spună lui Catherine, oricum n-ar fi contat. Odată făcute, anumite lucruri nu puteau fi desfăcute, iar Ken Jacob avea convingerea că fiica lor e un suflet pierdut. Dacă s-ar fi urcat în mașină și ar fi condus trei ore, poate că Ivy ar fi alergat spre el cu copilul în brațe, recunoscătoare peste măsură. Poate că ar fi plâns și i-ar fi mărturisit că făcuse o greșeală. Poate că l-ar fi iertat că o lovise și că refuzase s-o ajute atunci când contase cel mai mult. S-ar fi putut ierta unul pe celălalt, iar viitorul ar fi putut fi ceva împărtășit de amândoi. În loc de asta, Ken Jacob a intrat în biroul său, a încuiat ușa și nu i-a mai rostit niciodată numele.


Cândva, Western Massachusetts fusese o regiune sălbatică și uneori încă părea să fie așa, mai ales în ianuarie, când zăpada era atât de înaltă, încât era imposibil să mergi pe drum, sau în octombrie, când munții scânteiau de parcă întreaga lume ar fi fost în flăcări. Comunitatea deținea 200 de acri de pământ chiar lângă Blackwell, oraș fondat în 1750. Locuitorii lui fuseseră nemulțumiți când, cu zece ani în urmă, în zonă începuseră să apară tot felul de străini. Primul grup își pusese corturile în apropiere de Band's Meadow, scăldându-se în râul Last Look și hrănindu-se cu muguri de ferigă și cu porumbul cultivat pentru animale. Era o adunătură de oameni fără căpătâi și îi întâmpinau pe toți nou-veniții cu iubire și cu blândețe, chiar dacă unii dintre ei n-aveau decât rucsacul aruncat pe-un umăr și ajunseseră în oraș cu autocarul Greyhound. Alții renunțaseră la viețile lor așezate pentru a deveni căutători ai frumuseții și ai adevărului și veniseră cu mașinile BMW sau Audi care, de vreme ce posesiunile individuale nu erau acceptate și averea aparținea tuturor, în scurt timp fuseseră vândute la târgul de mașini de lângă autostrada spre Lenox.

Comunitatea și-a petrecut prima iarnă grea într-o sărăcie lucie, cu luni întregi de muncă asiduă care le lăsase membrilor cearcăne adânci. În scurt timp, au fost construite cincisprezece căsuțe, apoi centrul comunitar și sala de mese, iar în cele din urmă dormitoarele copiilor, cu paturi albe de fier și firide ordonate pentru pantofi și haine. Toate hambarele au fost ridicate într-o singură zi de patruzeci de bărbați, majoritatea neștiind mare lucru despre viața la fermă și cu atât mai puțin despre construcții, astfel încât, în acea după-amiază, s-au produs numeroase accidente, printre care un picior rupt și o mână străpunsă de un cui.

După zece ani, localnicii au fost nevoiți să recunoască: oamenii din Comunitate munceau din greu, iar când primarul a trimis la fermă poliția din Blackwell - trei bărbați și o femeie - ca să găsească dovezi de activități ilicite, aceștia nu au găsit nimic. Chiar dacă nu aproba filosofia lui Joel Davis, orașul a trebuit să accepte că, probabil, Comunitatea avea să rămână acolo. Se spunea că Davis este viclean și dur, însă chiar și cei mai porniți împotriva Comunității erau cuceriți de el, măcar puțin, atunci când îl întâlneau în persoană la magazinul de feronerie sau la întrunirile de la primărie, la care participa ca să se asigure că pământul lui nu ajungea în posesia altora. Era un bărbat frumos, cu păr negru și ochi și mai negri, însă nu doar înfățișarea îl făcea atrăgător: când vorbea cu tine, aveai impresia că ești singura persoană din încăpere. Mereu concentrat, puternic. Pot să fiu sincer cu tine? spunea adesea cu vocea lui gravă, ceea ce te făcea să te oprești, să-l asculți și să-i dai o șansă, chiar dacă te opuneai întru totul practicilor sale de la fermă. Avea ochi impenetrabili, vigilenți și, atunci când vorbea, pledând împotriva pesticidelor sau a construirii unei noi autostrăzi, multe dintre femei îl priveau într-un fel care îi făcea pe soții lor să se simtă stânjeniți.

Joel proclama că fiecare om trebuie să se elibereze de păcatele strămoșilor și că singura formă de a vindeca răul provocat spiritului de rudele de sânge era să evadezi din relațiile tradiționale și să întemeiezi un nou tip de familie. Copiii nu locuiau cu părinții lor și nu mergeau la școala publică. Femeile erau obligate să aibă o înfățișare modestă, oricât de frumoase ar fi fost, să poarte părul împletit, bocanci de lucru și jachete care iarna nu păreau îndeajuns de călduroase. Trebuie să fii judecat după ceea ce ai înăuntru, nu după felul în care arăți, proclama Joel. Acum o iei de la capăt. Lași în urmă o lume pentru bunătatea alteia.

Bărbații din Comunitate erau serioși și întrucâtva mohorâți, cu trupuri puternice, clădite prin muncă grea, cu capetele rase în semn de penitență pentru o greșeală sau alta. În ceea ce-i privește pe copii, erau crescuți să-i respecte pe cei mai în vârstă decât ei și nu îndrăzneau să vorbească neîntrebați. Erau educați la fermă, ajutând la îngrijirea oilor și a grădinii mari de legume. Ce luăm din pământ trebuie să dăm înapoi, le spunea Joel acelor mici ființe solemne, care se adunau în jurul lui în timp ce îi învăța nu doar să smulgă buruieni și să sape, ci și să fie oameni responsabili. Deși nu prea vorbea despre trecutul său, lecțiile lui erau singurele care contau. Iubirea stă la baza tuturor lucrurilor, le spunea el. Să nu stăpânești nimic, să nu râvnești la nimic, să nu uiți nicio nedreptate.

Terenul Comunității fusese deținut de Carrie Oldenfield Starr, decedată cu mai bine de zece ani în urmă, o tânără frumoasă, dintr-o familie locală, care își folosise moștenirea pentru a susține visul soțului ei. Joel Davis jurase să întemeieze un tărâm care să-i întâmpine cu brațele deschise pe toți cei în nevoie și dornici să muncească pentru a crea o lume mai bună. Familia lui Carrie n-o iertase niciodată pentru că-i dăruise terenul unui străin și, deși mulți dintre membrii familiei Starr locuiau încă în ținutul Berkshire, niciunul dintre ei nu venise vreodată la mormântul lui Carrie din micul cimitir de la poalele muntelui. Unele femei din Comunitate o credeau un înger care veghează asupra lor, iar altele spuneau că-i aud spiritul plângând când bate vântul și își acopereau urechile, sperând că greșiseră când avuseseră îndoieli. Pentru a rămâne în Comunitate, trebuia să accepți cu toată ființa filosofia lui Joel. Poate că era ambițios, poate că era neînduplecat, când venea vorba să obțină ce-și dorea, dar toți ceilalți trebuiau să reziste impulsului de a-și dori mai mult. Viața la fermă era austeră și împovărată de reguli pentru fiecare acțiune și fiecare oră din zi. Toți cei care nu se supuneau erau pedepsiți și toți cei care se îndoiau erau alungați. Regulile trebuiau memorate și recitate de copii de două ori pe zi, la răsărit și la apus.

Fără acte de ticăloșie. Fără comportament anarhic sau antisocial. Fără contact cu rudele de sânge. Fără contact cu lumea exterioară și judecățile ei. Fără romane și școală publică. Fără trădare și lipsă de loialitate. Fără lăcomie. Fără posesiuni personale. Fără vanitate. Fără comportamente egoiste. Fără lenevie. Fără imoralitate. Fără întreruperi de sarcină.
Copiii le aparțin tuturor. Iubirea e pretutindeni. Există o singură familie și aceea suntem noi.

Dacă cineva încălca regulile, neajunsurile sale erau scrise cu cretă pe tablă și lăsate la vedere săptămâni în șir. Era silit să poarte la gât o pancartă pe care erau scrise primele litere ale greșelilor sale, ca să fie văzute de toată lumea. E de la egoism. Î de la prea multe întrebări. R pentru cei care râvneau la bunurile vecinilor. G de la gelozie. A de la anarhie și acte ticăloase.

Pentru femeile care încălcau principiile comunității - dacă purtau haine colorate, de exemplu, sau dacă erau găsite cu vreo carte - la aceste pedepse se adăuga și izolarea, iar literele le erau însemnate pe braț cu fierul roșu. Să nu faceți ca Eva și să ne duceți la pierzanie, le spunea Davis blând. Copiii și adolescenții erau biciuiți în câmp, câte o lovitură pentru fiecare regulă încălcată. O făcea din iubire, le explica Joel. Dacă nu erai învățat, cum puteai înțelege? Dacă nu știai, cum îți puteai învăța propriii copii? Iubirea era totul, spunea el, iar un rebel era încuiat în hambar fără mâncare și apă. Iubirea era tot ce aveau în lumea pe care o clădeau și tot ce o să rămână după ce lumea exterioară o să se prăbușească.