Piatră și umbră

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioadă mai lungă în Marea Britanie.

În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 42 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul, iar din 2021 este președintele Pen International. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Labirint.
Aceasta este povestea lui Avdo, meșter făuritor de pietre de mormânt, a cărui existență traversează istoria modernă a Turciei. Călătoria vieții lui se împletește cu a multor personaje ce ilustrează diversitatea religioasă și culturală a Turciei: creștini, musulmani sunniți, alaviți, turci, kurzi, armeni. Istoria lui Avdo începe în orașul Mardin, unde micul orfan cântă pe străzi pentru a-și câștiga existența, și unde este adoptat de un meșter făuritor de pietre de mormânt, care-l învață meserie. Pietrarul-cântăreț va cunoaște dragostea, nefericirea, prietenia adevărată, moartea celor apropiați, traiul sub regim polițienesc, dar va învăța să-și păstreze umanitatea în solitudinea cimitirelor, acolo unde spiritele sunt prinse între piatră și umbră, între materie și istorie.

"Se va vorbi foarte mult despre acest roman, care va rămâne unul actual pentru ani și ani de acum înainte." (Yeni Yașam)

"Romanul Piatră și umbră este o istorie neoficială a Turciei... E un text cu multiple ferestre și cu foarte multe perspective, în care curgerea timpului este întreruptă de o structură dinamică, plină de zig-zaguri. Deși romanul urmează un traseu emoțional și se îndreaptă spre o finalitate romantică, autorul așază cu exactitate realitățile istorice pe harta narațiunii."(Gazete Duvar)

"Principalul scop al acestui roman este să scoată la lumină, cu puterea literaturii, toate traumele uitate și reprimate. Intriga meticulos întrețesută a romanului lui Sönmez dă naștere unei interpretări moderne a 1001 de nopți sau a Decameronului." (Birgün)

"Capacitatea de a rosti adevărul despre trecutul și prezentul Turciei face din Sönmez unul dintre cei mai redutabili autori kurzi ai momentului."(Harvard Review)

"Burhan Sönmez devine pentru Turcia ceea ce Gabriel García Márquez este pentru Columbia sau Naghib Mahfuz pentru Egipt." (T 24)


Mardin
Câmpia Mesopotamiană
1939

Când soarele se prăvălea spre orizont, mulțimile care hoinăriseră vesele pe străduțele pieței se risipeau și o pătură de frică se lăsa peste oraș. Din prima lui zi în Mardin, Avdo remarcase schimbarea: aceiași oameni care ziua îl priveau în ochi, noaptea îi evitau privirea. O mască tainică li se așternea peste chipuri, pașii li se iuțeau când se pregăteau de o noapte care ascundea lucruri neștiute de nimeni. De la bizantini la sasanizi, de la artuchizi la mongoli, oamenii din Mardin căzuseră sub stăpânirea a nenumărate seminții de-a lungul veacurilor, iar acum comunicau între ei în multe limbi diferite și, chiar dacă râdeau și glumeau, uneori își băga dracul coada și ajungeau să se bată, pătând vechile pământuri cu sânge. După ce trupurile erau îngropate și ura care izbucnise ca o molimă se risipea, începeau iarăși să trăiască împreună. Când acei călători care veneau din deșerturile din sud, pe cai înveșmântați și cu copite de fier, vedeau casele netencuite care de la distanță arătau ca niște cutiuțe, la capătul unei călătorii ce durase zile întregi, ei luau orașul drept un mare cimitir care găzduia morți de o mie de ani, însă odată ce se uitau în zori la oraș, după ce dormeau toată noaptea, și se minunau de modelele complexe de pe zidurile sale, de ușile sale elegante și de ferestrele luminoase ce dădeau spre cerurile ca niște oglinzi de argint, ei bine, atunci erau complet cuceriți de vraja orașului.

Meșterul Iosif discuta pătimaș cu Avdo lângă foc, subiectul conversației lor schimbându-se cu fiecare nou pahar de vin.
- Știi cum oamenilor din casele alea de-acolo le e frică de morți, ei bine, mie nu mi-e frică de morți, mie mi-e frică de oamenii din casele alea. Uneori avem înmormântări de genul: un frate își împușcă fratele, o mireasă e omorâtă în bătaie de soț la doar trei luni după ce s-au căsătorit, un bebeluș e victima unei răzbunări în familie. Inima mea abia poate îndura. Apoi vin și-mi zic: "Meștere Iosif, de ce nu veniți niciodată la oraș, de ce vă țineți așa de departe de noi?". Eu am aici tot ce-mi trebuie, Avdo, și tu știi cum stau lucrurile astea la fel de bine ca mine, așa ai venit și tu pe lume și poți să fii sigur că e bine așa, o să înțelegi mai târziu. Seara fac focul și vorbesc cu flăcările. Am mereu vinul meu și pe câinele meu, Toteve, alături de mine, și acum ești și tu aici, ce mi-aș putea dori mai mult? Nu-ți face griji, o să existe mereu oameni care să ne viziteze. Ieri l-am condus pe İsa pe drumul lui spre Ierusalim, iar înainte de asta pe meșterul Dikran, care pleca la Urfa. O să vină alți musafiri care să le ia locul.
- Sunt recunoscător că m-ați primit...
- Nu-i ceva pentru care să fii recunoscător, e ceva pentru care să închinăm, ia, hai, ridică paharul.

Purtat de bucuria meșterului Iosif, Avdo a înălțat paharul și, încurajat de meșter, a luat o înghițitură mică. Căzuseră de acord că fiecare trebuie să bea pe măsură.
- Știi de ce aprindem focurile seara? a întrebat meșterul Iosif.
- Ca să ne încălzim.
- Și asta, desigur, răceala toamnei se simte în aer. Avdo, când ne uităm în foc și vorbim, nu mințim niciodată. Focul e casa adevărului. Știi, eu nu i-am zis asta lui İsa, dar el a simțit-o, iar când stăteam la foc într-o seară a început să vorbească singur, ca pentru sine. A spus cum a fost rănit, cum și-a pierdut memoria, cum a devenit soldat și apoi a evadat. Nu-și amintește de viața lui dinainte de asta, nu-și cunoaște numele adevărat. Dacă n-ar fi zis toate astea la foc, nu l-aș fi crezut, aș fi zis că-i nebun.
- Deci eu ce trebuie să fac aici? a întrebat Avdo.
- Eu nu-ți spun toate astea ca să te pun să faci ceva anume. E suficient să te obișnuiești să petreci timp lângă foc. Dacă nu vorbești tu cu focul, o să vorbească el cu tine. O să înveți asta cu vârsta. Îți mai amintești prima seară când ai ajuns aici și-am reaprins focul? M-am uitat în foc, m-am lăsat pierdut în flăcări și ți-am cerut să-mi devii ucenic după ce-am simțit că ești copil bun. Focul nu m-a înșelat, Avdo, ești bun.
- Credeți că İsa o să se întoarcă?
- Nebunul de İsa?
- Nu-l faceți nebun.

Meșterul Avdo a răspuns prin râs la emoția din glasul lui Avdo.
- Ce s-a întâmplat, puștiule, tu-l făceai nebun înainte, ți-ai schimbat părerea în această chestiune?
- İsa nu e nebun, e om bun.
- Bineînțeles, are o inimă curată, marele, sfântul nostru İsa, sau Isus cum îi zicem noi, pe limba noastră.

Meșterul Iosif și-a făcut semnul crucii.
- Atunci când m-a văzut pe stradă, İsa mi-a vorbit așa de frumos, c-am știut imediat că pot avea încredere în el.
- E un gavsono. Simte oamenii care-s ca el.
- Ce e un gavsono? a întrebat Avdo.
- E un cuvânt în siriacă.
- Nu l-am mai auzit înainte.
- Poate-i mai bine așa, a zis meșterul Iosif. Gavsono înseamnă migrant. E un om care a fost rupt de țara lui și aruncat în alta. Ca o frunză luată de vânt și dusă pe alte pământuri. Să-ți pierzi țara înseamnă să-ți pierzi memoria. Dar lui İsa i s-a întâmplat exact invers, el mai întâi și-a pierdut memoria și apoi și-a pierdut țara, a fost purtat de vânt și acum hoinărește încolo și-ncoace.
- Meștere, și eu sunt un gavsono?
- Ai fost până acum, dar sper că de-acum treaba asta se schimbă și că vei prinde rădăcini aici.
- Dacă un gavsono se poate schimba, atunci poate că și İsa se poate schimba și să se lege de un loc anume.
- Sigur, de ce nu? Adevărul e că meșterul Dikran zice că noi toți ne naștem gavsono și că ne întoarcem acasă doar atunci când murim. Pentru el, adevăratul pământ al țării e micul nostru mormânt.
- Poate că İsa n-o să găsească locul pe care-l caută, însă se va întoarce aici.
- İsa a ținut foarte mult la tine. L-am auzit odată vorbind lângă foc, slăvind numele tuturor profeților, rugându-se la Isus, Moise și Mahomed, rugându-i să îl protejeze pe copil, implorându-i să nu te lase să te transformi într-o umbră, ca el. Când rămâne fără nicio nădejde pe lume, omul se pierde pe sine, se transformă într-o umbră. İsa crede că el e o umbră. O umbră care nu mai are nimic, în afară de inimă. Care suferă, care speră, care tânjește. El nu voia să ajungi și tu așa. Rugându-se la foc, te-a încredințat mulților profeți și presupun că unul dintre ei o să aibă grijă de tine.
- Meștere, a zis Avdo cu glas abia auzit, eu în care profet să cred? Fiecare îl are pe-al lui, unii zic de Isus, alții de Mahomed, dar al meu care să fie?

Meșterul Iosif s-a întors dinspre foc și s-a uitat la Avdo, i-a mângâiat părul în tăcere, ca un tată.
- Uite, a zis, noi de aici putem vedea luminile Bisericii Mor Mihayel, aflată acolo jos, iar de sus, de la Moscheea Șeyh Zırrar, se aude sunetul chemării la rugăciune. Acum te afli exact între cele două. Nu-i nici grabă, o să afli tu cumva și o să-ți alegi profetul potrivit, sau poate că n-o vei face și vei trăi așa.
- Dar se poate trăi fără un profet?
- Sigur că da, nu-ți face griji pentru cei care au deja profetul lor, majoritatea nu cred decât în ei înșiși, dar ăsta-i secretul pe care ei nu-l zic nimănui. Stai să mai crești și atunci o să decizi tu singur. Doar două lucruri o să-ți cer eu, să fii bun și să muncești din greu. Așa-i șade bine unei ființe umane.
- Dumneavoastră credeți în sfântul Isus, dar faceți pietre funerare pentru morți care cred în alți profeți. Cum vine asta?
- Avdo, viii sunt buni uneori, însă morții sunt buni pentru o veșnicie, asta cred eu când fac pietre de mormânt. Asta o să se întâmple și cu tine în viitor, o să vină vremea când o să ți se ceară să faci morminte și pietre pentru oameni de-ale căror religii n-ai auzit niciodată înainte. De dragul morților, nu vei refuza.
- Nu înțeleg ce spuneți, a zis Avdo, oare sunt confuz din cauză că-s încă tânăr?
- Așa vorbesc eu, mai anapoda, dar cu timpul o să te obișnuiești. Uite cum te obișnuiești și cu vinul, cu focul și cu morții din morminte care ne ascultă pe noi noaptea.
- Și İsa vorbea anapoda, dar m-am obișnuit cu el fără nicio problemă.
- Dar el e nebun, de-asta cu mine o să-ți ia ceva mai mult timp să te obișnuiești.

Meșterul Iosif a râs cu atâta poftă, încât morții s-au ridicat în capul oaselor în morminte ca să-i asculte pe bătrânul și copilul care vorbeau acompaniați de trosnetul flăcărilor.

Satul Konak Görmez
Câmpia Haymana
1958

Astăzi, dimineața

Baki s-a trezit devreme. Când a venit vremea mulsului, a adunat oile, pe care le cunoștea foarte bine, și le-a înșirat în fața fetelor tinere care așteptau cu gălețile lor de aramă. După ce-a fost gata mulsul, a înșeuat măgarul tatălui său și a umplut desagii cu provizii. Apoi s-a dus la foc, să-și vadă tatăl. "O să înnoptăm pe pajiște", i-a zis tatăl, Heyran. "Lăsăm turma să pască pe săturate. O să ne întoarcem de dimineață. Ție-ți place să dormi pe pajiște, Baki, nu vii și tu cu noi?". Baki se înfrupta din pâinea cu unt pe care i-o pregătise mama. "Am treabă azi", i-a spus tatălui, "o să curăț grajdurile și-o să repar una dintre adăpătoare, care s-a stricat, și azi pleacă din sat meșterul Avdo, așa c-o să mă duc să-mi iau la revedere de la el." Tatăl lui a zis: "A, da, deci îți pleacă meșterul, transmite-i salutări, e un om onorabil care te-a învățat să citești și să scrii, îi urez călătorie lină". Uneori, ciobanul-șef al lui lui Kara Aga, Heyran, se ducea devreme la moschee și atunci auzea bârfe despre meșterul Avdo care-l făceau să se simtă prost, fiindcă Avdo îl învățase pe băiatul lui să citească și să scrie, deci avea să plece fără să spună o vorbă, întristat de minciunile pe care le răspândeau acești bărbați.

Ieri

În timp ce șlefuia piatra funerară, Avdo îi spunea lui Baki ceea ce-i tot spusese în ultimele două luni. "Baki, eu mâine plec. Nu uita ce ți-am zis, trebuie să-ți vezi mai departe de citit și de scris ca să avansezi, să împrumuți cărți de la prietenii tăi care merg la școală și să le citești. Cât despre cioplitul pietrei, nu ai nevoie decât de mai multă experiență, ia fiecare piatră pe care-o poți găsi și dăltuiește-o ca să-i dai formă. O marmură ca asta va fi prea dură pentru tine și oricum nu poți găsi așa ceva pe aici, noi le zicem ăstora pietre masculine, sunt dure. Ai văzut ce mult m-am chinuit cu asta în ultimele două luni, tot modelând-o cu pieptănul de oțel de sus în jos și dintr-o parte în alta. E mai ușor de lucrat cu pietrele din satul tău, câmpia asta-i plină de rocă sedimentară. Pietrele astea, cunoscute ca pietre feminine, sunt mai moi decât marmura. Trebuie să cunoști cu adevărat piatra pe care-o alegi, să o înțelegi din clipa în care ai pus ochii pe ea, să știi dacă-i potrivită pentru mâna ta. Când lucrezi o piatră feminină cu pieptănul, trebuie să lucrezi doar de sus în jos, exact ca și cum ai pieptăna un păr lung, niciodată dintr-o parte în alta, sau vei sfârși prin a o crăpa și apoi a o sparge în cel mai neașteptat loc. Ai văzut piatra aia de pe mormântul ăla părăginit, e argilit, alege așa ceva, sunt multe prin părțile astea și-i ușor de lucrat cu ele. Iar pietrei de deasupra îi zice gresie, și aia-i bună. Iubește-ți piatra și lucrează la ea cu răbdare, și cu cât faci mai mult, cu atât vei fi mai priceput. Un meșter priceput are nevoie de trei lucruri: răbdare, pasiune și imaginație. Și trebuie să aibă echipament bun. Eu am câte ceva în plus, uite, o să-ți las ție astea. Un pieptăne, care de obicei e făcut din fier, dar eu am ales să folosesc unul din oțel, un disc de șlefuire, un fir cu plumb, un stilet de gravat, o nivelă cu apă, o daltă și, bineînțeles, un ciocan de lemn. Ciocanul ăsta de lemn era cândva numit külüng de meșterii noștri de demult, cuvântul se referă la barosul care poate străpunge un munte, numele vine de la barosul acela pe care Ferhat - din legenda lui Ferhat și Șirin - l-a folosit ca să străpungă muntele și să ajungă la iubita lui. Și totuși, se pare că forța barosului meu de spart muntele n-a fost suficientă pentru inima lui Elif. Meșterul meu din Mardin, care m-a învățat meșteșugul - Mardin? Era orașul meșterului meu, Iosif. Iosif? Nume sirian. Sirian? Altă religie - în tot cazul, meșterul meu avea un prieten apropiat, pe meșterul Dikran, erau oameni buni pe atunci, iar când se reuneau se uitau ciudat la pietre, le atingeau ciudat și le lucrau ciudat. Știi ce făceau? Făceau o gaură într-o piatră uriașă și puneau mlădițe de plop înăuntru. Apoi, cu răbdare, lăsând timpul să treacă, așteptau. Plopul făcea rădăcini care se răspândeau și, în cele din urmă, piatra crăpa în bucăți. Meșterul Iosif numea asta legea vieții, în care cel mai tare e spart de cel mai moale. Eu am stat în satul tău două luni și dacă mai stăteam, probabil că puteam sădi o mlădiță în inima lui Elif, iar marea forță a unei mlădițe verzi ar fi putut s-o fisureze și eu aș fi avut șansa s-o văd deschizându-se. Însă nu s-a întâmplat așa, soarta nu mi-a oferit ocazia asta, astfel că am ajuns în ultima zi."

Astăzi, după-amiază

Cu privirea încețoșată, Baki îl urmărea pe Avdo cum pleacă din sat, înaintând lent pe calul său arab pe care toată lumea îl admira așa mult și întorcându-se din când în când ca să se uite înapoi peste umăr, în timp ce lua cu el, purtând-o pe șa, o întreagă lume magică. Baki s-a ridicat pe vârfuri și, în cele din urmă, când meșterul lui a dispărut de tot, a căzut în genunchi și a plâns. Era singur de tot, satul lui și uriașa lume dimprejur păreau complet pustii. Fetele trecuseră deja pe la fântână după apă, lăsând-o părăsită în arșița după-amiezii, bărbații se duseseră la moschee să se roage. Nu mai era nimeni aici ca să-l petreacă pe meșterul lui, nimeni care să fluture prietenos din mână de la revedere. De ce era satul așa? Ce fel de oameni erau? Nu cunoșteau nici urmă de bunătate? Pe Baki nu l-au dat la școală. Pe taică-său l-au bătut chiar sub ochii lui. În fiecare zi îl bârfeau pe meșter pe la spate. Baki și-a băgat mâinile în buzunar și a scos de acolo moneda fină de aur bătută de stat. A frecat-o cu un pic de scuipat și a ridicat-o în soare. A frecat-o în palmă, i-a simțit căldura, a frecat-o din nou. Se întreba dacă nu cumva, dacă s-ar strădui un pic mai tare, din bucata aia de aur ce strălucea ca o lampă fermecată din basme n-o să iasă un duh uriaș care să-i dea tot ce dorește, care să-l salveze din satul ăsta.

Astăzi, noaptea

În ultimele două luni, sătenii se obișnuiseră să viseze și-n cele din urmă să adoarmă pe cântecele lui Avdo, care te atingeau la rană. Dar cum de puteau ei să lase toate astea pur și simplu în urmă și să revină acum la dormitul de dinainte, ca și cum absolut nimic nu s-ar fi schimbat? Adulții erau greu de înțeles, agii erau greu de înțeles, femeile erau greu de înțeles. Pentru că nu putea să doarmă, Baki a ieșit pe ușă și, în timp ce se uita la casele care semănau cu mormintele satului, s-a gândit la faptul că, dintre toți, el pe femei le înțelegea cel mai puțin. De ce nu-l iubea Elif Abla pe meșterul Avdo? Poate că avea să afle motivul când o să crească mare, dar nu, treaba asta n-avea de-a face cu vârsta, de vreme ce nici meșterul Avdo nu știa. S-a întrebat dacă Elif Abla a uitat deodată de cântecele pe care le cânta meșterul seara și dacă și ea dormea la fel ca toți ceilalți săteni. Baki trebuia să afle de îndată. Fără să mai stea o clipă pe gânduri, și-a pus galoșii și a ieșit din curte, strecurându-se pe lângă celelalte case, înainte să ajungă în grădina lui Elif. A pășit peste câinele tolănit în grădină și l-a mângâiat pe ceafă, ca să nu-l creadă vreun străin și să-l latre. Apoi, pitit pe după copaci, s-a uitat în sus, la fereastra ei. Poate c-avea să vadă o lumină, o umbră la fereastră, și-atunci avea să știe că Elif Abla nu doarme, avea să știe că se gândește la meșterul Avdo.

Astăzi, dimineața

Când Avdo așeza la locul cuvenit piatra funerară pe care o făcuse pentru Kara Aga și sătenii din jurul lui șușoteau admirativ, fericirea din aer era palpabilă. Nu frumusețea pietrei de mormânt îi făcea fericiți; ci gândul că acest străin care-și terminase lucrarea urma în sfârșit să plece. Erau indiferenți față de furia din glasul lui Avdo din timpul discursului de la căpătâiul mormântului și erau tăcuți când el le vorbea despre viața nomadă, la care ei se încruntau, și la fel când le vorbea despre lucruri mai misterioase, cum ar fi zeița mamă. De data asta și-au reținut vorbele pe care i le spuseseră în față atunci când abia venise în sat. Străinul ăsta cu care se obișnuiseră atât de ușor și care-i făcea să simtă atâta neliniște urma pur și simplu să plece.

Astăzi, noaptea

Baki a privit o umbră la fereastră. Un pic mai târziu, ușa casei s-a deschis și aceeași umbră a ieșit din grădină cu pași ușori, îndreptându-se înspre sud. Când a recunoscut-o pe Elif, care era înfășurată din cap până-n picioare, a înțeles unde se duce și a urmat-o cu bucurie. Dormeau până și câinii satului, părea că doar Elif și Baki erau treji când se strecurau afară din sat fără ca Moș Ene să aibă habar. Însă nu peste mult timp Baki și-a dat seama că nu erau singuri. De partea cealaltă a văii erau două umbre cu pelerine întunecate, care o urmăreau pe Elif, două pieze rele. Le vedea limpede puștile din mâini. A iuțit pasul, cu ochii pe Elif și pe cele două umbre. Știa unde se duc, iar inima îi bătea într-un ritm și mai iute ca pașii. Când a ajuns în crângul de migdali, a scrutat cu privirea printre copaci, sărind într-o parte și-n alta, iar apoi le-a auzit vocile. S-a apropiat ușor. Tremurând de la vântul rece și de frică. Dacă i-ar fi văzut pe cei doi - meșterul lui și Elif Abla - în alt moment, ar fi fost în al nouălea cer de fericire, însă acum n-a făcut decât să șoptească: "Meștere Avdo" și, apropiindu-se, "doi bărbați o urmăresc pe Elif Abla. Se ascundeau în vale. S-ar putea să se fi pierdut prin întuneric, dar ar putea ajunge aici în orice clipă."