Labirint

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioadă mai lungă în Marea Britanie.

În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul.

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital, fără a-și mai aminti de ce-a vrut să-și ia viața. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui și situate foarte vag în timp. Știe ca Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăcește neajutorat în căutarea ieșirii. Înțesat cu mici povești borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez își pune cititorii în fața unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate - să-și cunoască trecutul sau să-l uite?

"Un roman ca un vis febril." (The New York Times)

"O meditație cerebrală asupra memoriei și a ce înseamnă să trăiești fără ea... accesibilă și profundă, amintind de Albert Camus și Patrick Modiano... un roman care va bântui fără îndoială mintea cititorului său." (Publishers Weekly)

"Soluțiile morale sunt valide pentru indivizi, nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulțime? Soluțiile morale nu sunt menite să rezolve probleme, ele sunt pentru noi, ca indivizi, doar teste care dau măsura calității umane." (Burhan Sönmez)

"Povestea aceasta eliptică, inteligentă va stărui în memoria ta mult timp după ce ai citit-o." (Book Riot)

"O poveste provocatoare și frumoasă, demnă de labirinturile ficționale ale lui Borges." (Literary Review)


Bek a trecut ieri pe la mine. S-a uitat în bucătărie. S-a dus și a făcut cumpărături de la băcănie. Mi-a povestit despre câteva filme care rulează la cinematograf, despre artiștii și regizorii mei preferați. Mi-a sugerat să mă plimb sub soarele de toamnă. Nu vreau să merg nici la cinematograf și nici să ies pe stradă. De o săptămână îmi petrec toată ziua acasă, în pat. Mă întorc când spre stânga, când spre dreapta, îmi fixez ochii pe tavan, ascult discuțiile neclare din apartamentul alăturat. Îmi analizez unghiile, degetele, venele de la încheietura mâinii. Simt că prin vene mi se scurge sânge nou. Transpir repede. Mă ridic în capul oaselor în pat, mă dezvelesc. Îmi șterg sudoarea de pe gât cu mâna. Când privesc lumina care se strecoară perpendicular prin fereastră, realizez că este amiază din nou. O voce interioară îmi spune, haide. Cobor din pat de parca aș aluneca. Mă duc și deschid ușa balconului. Inspir aerul curat. Balconul este plin cu frunze aduse săptămâni la rând de vânt. Balustrada de fier e ruginită. Totul e acoperit de praf. Mă opresc imediat ce pășesc pe frunzele îngălbenite și uscate. În partea stângă, în locul în care sârma pentru uscat haine se leagă de perete văd un cuib de porumbei. Mă uit la porumbelul din cuibul construit din iarbă și crenguțe. Nu știu cum de nu mi-am ridicat capul și nu l-am observat până acum pe balconul pe care ies în fiecare zi. Aș spune că doar ce și-a construit cuibul, dar nu prea pare nou. Porumbelul stă pe ouă scrutând cerul. Este atent la ciorile și bufnițele care se ascund în copacii de pe bulevard. Poate că își așteaptă soțul. Când mă observă, își înclină capul spre mine. Mă crede pasăre prădătoare. Este agitat. Mă retrag. Închid ușa. Îl las singur pe balcon. În spatele geamului, Istanbulul se transformă din nou într-o pictură încremenită. Deasupra Turnului Baiazid s-au strâns grupuri de nori. Tonurile maronii ale cartierului Süleymaniye se transformă în gri la curbura Cornului de Aur. Culorile spălăcite dinspre coasta dealului Balat se amestecă cu totul în ceață înspre orizontul vestic.

Mă spăl pe față la baie, îmi așez părul. Arunc un ochi prin frigiderul din bucătărie. Îmi pun o felie de brânză între două felii de pâine. Mă duc la fereastra sufrageriei. Mă sprijin de spătarul canapelei, în timp ce îmi mănânc sendvișul în picioare. Partea aceasta a casei îmi arată o altă priveliște a Istanbulului. În fața mea se înalță pereți de beton care stau să acopere cerul. Locul păsărilor este luat de pisici și câini. Grămezile de gunoi nelipsite de pe trotuar te duc cu gândul la filmele turcești vechi care sfidează anii. O femeie stă pe trotuar lângă grămada de gunoi și își adoarme copilul pe genunchi. Ambii sunt în picioarele goale. Femeia are o mână pe copil, iar pe cealaltă o are întinsă pentru cerșit. Vocea ei este atât de ridicată, încât se aude până aici. Foamete. Boală. Război. Celelalte cuvinte sunt într-o limbă pe care nu o cunosc. Probabil că femeia a fugit de un război (ce război?), a străbătut drumuri lungi și a ajuns aici. În fiecare noapte doarme într-un alt loc, ferit, în fiecare zi se roagă pe un alt trotuar. Se uită nu la cer, ci la oamenii care trec prin fața ei. Războiul începe cu minciuni, continuă cu minciuni, se termină cu adevăruri. Și întotdeauna rămâne cineva în urmă. Vecinii. Iubiții. Frații. Copiii dorm fără să știe acest lucru. Dormind, uită și de foame, și de durerea mamei. Precum Isus, care a uitat murind. Îmi întorc capul și mă uit la bibeloul de pe raftul șemineului. Isus doarme pe genunchii mamei sale. Umerii îi sunt îndoiți. Mâna dreaptă îi atârnă în jos pe acoperământul din țesătură. Chipul îi e prins între viață și moarte, seamănă cu fața copilului de pe stradă. Mama lui și-a deschis neputincioasă mâna obosită, privind ochii închiși ai fiului. Se cufundă într-un vis infinit, contemplând frumusețea propriului copil. Nu-mi dau seama care e acel vis. Sunt curios de ce proprietara casei nu a luat bibeloul din marmură cu ea. Nu mai avea nevoie de Isus și Maria la bătrânețe? Ori, privindu-i în fiecare zi, în fiecare lună, an de an, credința i-a slăbit la sfârșitul vieții lungi? Odată cu trecutul ei, i-a încredințat și pe ei unui străin. A plecat cu gândul de a nu se mai întoarce, de a nu mai dormi în răcoarea acestei case. Credința femeii nu a ușurat suferința lui Isus și a Mariei. Nici necredința mea nu le-a ușurat suferința. Atunci ce înțeles are să crezi sau să nu? Ce înțeles are ca eu să cred sau nu în trecutul meu?

Mi-am amintit ce m-a întrebat Hayala în seara aceea, ai casa plină de picturi, dar de ce nu ai nicio fotografie? Nu știu, i-am răspuns eu. A doua zi m-am uitat prin camere. Avea dreptate. Nu aveam nicio fotografie, nici măcar cu mine. Nicio urmă din copilărie ori de la concerte. Am trecut de câteva ori prin camere. Am căutat în dulapuri, în sertare. Am găsit un album foto în fundul unui dulap, printre hainele de iarnă. Un album ascuns privirii. Am întors încet paginile. Locuri pe care nu le cunosc. Perioade necunoscute. Cei care râdeau într-o poză în cealaltă deveneau serioși. Oamenilor le plăcea să facă poze în grup. În mulțime se afla cineva care semăna cu mine, cu chip de copil. În alte fotografii însă nu semăna cu mine. Fotografii încremenite-n timp. Sumbre. Fotografii în care nu te poți încrede. Undeva, într-o țară necunoscută, se înălța lumina lunii. Într-o fotografie stătea o pisică la fereastră. Lângă pisică, eu îmbrățișam o femeie pe jumătate goală. Chipul femeii nu se vedea. Spatele ei seamănă cu al Hayalei. Poate că spatele tuturor femeilor seamănă cu al Hayalei, când este gol. Locurile din fotografii se schimbau des. Mi-a fost greu să le urmăresc. Am închis albumul. L-am ținut pentru o vreme între palme. Dacă mai înainte l-am pus într-un loc departe de vedere înseamnă că am avut un motiv întemeiat. M-am gândit că uneori trebuie să am încredere în eu cel de dinainte. Am luat albumul și l-am pus în același dulap. Am așezat hainele peste el. Nu i-am răspuns Hayalei, care mi-a trimis mesaj, întrebând dacă am găsit fotografiile. În ziua aceea nu i-am răspuns la niciun mesaj. I-am scris a doua zi.

Ori de câte ori mă gândesc la Hayala, mâna mi se duce inconștient în partea dreaptă a pieptului. Îi simt degetele sub palmă. Pe măsură ce acele degete se răspândesc pe trupul meu, respirația mi se întretaie și se îndepărtează de mine. Corpul meu se transformă într-un trup necunoscut mie. Mă izbește un val și mă opresc brusc. Hayala, îi spun eu, nu pot să țin pasul cu tine, mai încet. Nu pot recunoaște sunetele ce mi se scurg din gât. Cu memoria pierdută, rămas doar cu trupul, acum îmi este teamă să nu-l pierd și pe el. Oprește-te, îi spun eu, oprește-te. Mă doare. În fața ochilor mei se aprind și se sting luminițe. În cărțile pe care le-am citit se spunea că trupul este casa sufletului. Sufletul mi-a plecat de mult, tragedia mea s-a sfârșit, și am rămas doar cu un trup zdrobit, acum și el smuls și luat de Hayala. Mă supun ei. Îmi predau corpul. Tavanul este acoperit de o lumină slabă. Vântul de noapte pătrunde prin fereastra deschisă. Tot orașul și tot timpul se strâng împreună în corpul meu. Hayala! Eu acum trăiesc? Trăiești, nu-ți face griji, dacă ești mai în vârstă decât mine nu înseamnă că ești mort. Sunt mai în vârstă? Da, ești cu patru ani mai mare, eu abia ce am împlinit douăzeci și patru. Ce fel de vârstă este vârsta douăzeci și patru, toate vârstele seamănă între ele? Cred că da, nu știu, nu m-am gândit la asta. Dar timpul se scurge mereu cu aceeași viteză? Pentru tine douăzeci și patru de ani au trecut repede sau încet? Boratin, timpul meu are o viteză redusă, înaintează încet. Îmi doresc să se scurgă la fel de încet și până voi pleca în New York. Vei pleca la New York, când? Încă nu. Tu nu m-ai întrebat, dar și eu am un vis. Într-o oarecare măsură, tu ești cel care mi-a băgat acest vis în cap. Hayala, vorbește încet, îmi este greu să te înțeleg, eu cunoșteam New Yorkul? Tu cunoșteai multe locuri, Boratin. Într-o noapte, la cârciumă, în timp ce îmi povesteai despre orașele pe care le-ai vizitat, mi-ai spus ceva de felul asta: omul ar trebui să locuiască în New York când are douăzeci de ani, în Londra, la treizeci și în Paris, la patruzeci. Eu am spus asta? Da, tu ai spus, iar eu te-am crezut. Oricum vreau să plec de aici. Visez să mă mut în New York înainte de a împlini vârsta de treizeci. Ce o să faci acolo? Voi cânta la chitară și la voce. Dacă va fi nevoie, voi spăla pe jos în baruri, dar nu mă mai întorc în acest oraș. Istanbul nu mai promite nimănui nimic. Orașul acesta s-a înecat sub învelișul întunecat al vechii sale magii. Hayala, când o să ajungi acolo, vei cunoaște starea mea de acum. Fără un trecut, fiindcă îl vei lăsa pe partea aceasta a marilor. Boratin, eu accept asta. Dar, pe lângă acele orașe, am spus ceva în legătură cu Istanbul? La ce vârstă trebuie să trăim aici? Nu ai spus, Boratin. Tu ai trăi în Istanbul la orice vârstă, o arăți în melodiile tale, cu mâhnire, dar și cu o bucurie bizară. Îți creezi fericirea din bucuria melancolică a acestui loc. Chiar dacă iubesc bluesul, pe tine și tot grupul nostru, sunt de părere că acest oraș nu ne poate ține în spate visul. Din acest motiv mintea îmi este mereu departe. Ce bine ar fi dacă ai veni și tu la New York. Dar eu mă gândeam să mă reîntorc acolo? Am spus ceva în legătură cu asta? Boratin, tu ai renunțat la facultate, ai plecat în străinătate și te-ai plimbat de pe un continent pe altul. Când sclavii de pe plantațiile de sfeclă de zahăr, de orez și de bumbac, care nu au putut face un pas în afară ani la rând, au fost eliberați, s-au pus pe drumuri fără niciun scop, ducând bluesul de colo-colo. Tu erai asemenea lor. Ai lucrat chiar și pe o navă de marfă. Dar când ai revenit în Istanbul, gândirea ta se schimbase. Ne-ai spus că trebuie să privim timpul și nu drumul, că sufletul nostru are nevoie de el. Că ar trebui să unim trecutul și viitorul în prezent. Ar trebui să fim în stare să topim tristețea, veselia și furia laolaltă. În viziunea ta, Istanbulul e singurul loc potrivit pentru asta. Hayala, despre tristețe și veselie am înțeles, dar de ce furie? Spuneai că, dacă din muzica noastră ar lipsi furia, nu am înțelege orașul ăsta și oamenii lui, și ne-ai convins. Apoi te-ai stabilit în Istanbul și n-ai mai vorbit despre a mai pleca la New York sau oriunde în altă parte. Dar la Nehirce? Unde te-ai născut și ai crescut? Boratin, vorbeai des despre Nehirce, dar, din câte știu, n-ai fost pe acolo în ultima perioadă. Lucrai la o melodie despre Nehirce. Nu știu de ce a durat așa mult, n-ai terminat-o în vreun fel. Ai spus că în această melodie bluesul se va întoarce la aerul său clasic, folosind structura de trei versuri și douăsprezece măsuri. Când au auzit, ai noștri au făcut glume pe seama ta, strigându-și fiecare locul de naștere și comandându-și câte o melodie. Tu le-ai răspuns tot în glumă. Asta s-a întâmplat anul trecut. Te-ai deplasat în mijlocul scenei pe care facem probele, ascultați-mă, notiștilor. Hayala, am mai folosit în trecut aceasta expresie? Ce înseamnă notiști? A, da, noi toți am studiat muzica. Suntem fideli notelor, solfegiilor. Tu însă nu știai notele, spuneai că bluesul nu se naște din note, ci din sufletul nostru. Eu chiar nu cunoșteam notele? Boratin, dacă și tu ai îndoieli, poate că băieții noștri au dreptate. Spuneau că tu cunoști notele, dar că încerci să le uiți pentru că nu le asociezi cu bluesul, că negi ceea ce știi. Râdeai și mergeai mai departe când glumeau astfel pe seama ta. Ai spus, în aceeași zi, ascultați-mă, apoi ți-ai deschis brațele și ai vorbit pe un ton exagerat de ridicat: vestul nu este vest, notiștilor, ai spus tu, și e minciună că estul este est. Dumnezeu nu este Dumnezeu și e minciună că omul este om. Istanbulul nu este Istanbul, notiștilor, și e minciuna ca Nehirce este Nehirce. Ție îți plăcea se dai astfel de spectacole, de parcă te-ai fi aflat pe o scenă de teatru.