26.05.2021
Editura Pandora M
Burhan Sönmez
Labirint
Editura Pandora M, 2021

Traducere din limba turcă de Adal Hanzade
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



***
Intro

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a şi profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste şi ziare, cu articole pe teme culturale şi politice. A fost membru al Societăţii pentru Drepturile Omului (IHD) şi fondator al Fundaţiei pentru Cercetare Sociala, Cultura şi Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliţiei turce şi s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie.

În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate şi inocenţi, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai preţioase distincţii literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în acelaşi an. Cărţile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez îşi împarte viaţa între Cambridge şi Istanbul.

*
Un cântăreţ de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezeşte în spital, fără a-şi mai aminti de ce-a vrut să-şi ia viaţa. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui şi situate foarte vag în timp. Ştie ca Imperiul Otoman s-a prăbuşit şi că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăceşte neajutorat în căutarea ieşirii. Înţesat cu mici poveşti borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez îşi pune cititorii în faţa unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate - să-şi cunoască trecutul sau să-l uite?

"Un roman ca un vis febril." (The New York Times)

"O meditaţie cerebrală asupra memoriei şi a ce înseamnă să trăieşti fără ea... accesibilă şi profundă, amintind de Albert Camus şi Patrick Modiano... un roman care va bântui fără îndoială mintea cititorului său." (Publishers Weekly)

"Soluţiile morale sunt valide pentru indivizi, nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulţime? Soluţiile morale nu sunt menite să rezolve probleme, ele sunt pentru noi, ca indivizi, doar teste care dau măsura calităţii umane." (Burhan Sönmez)

"Povestea aceasta eliptică, inteligentă va stărui în memoria ta mult timp după ce ai citit-o." (Book Riot)

"O poveste provocatoare şi frumoasă, demnă de labirinturile ficţionale ale lui Borges." (Literary Review)

Fragment

Bek a trecut ieri pe la mine. S-a uitat în bucătărie. S-a dus şi a făcut cumpărături de la băcănie. Mi-a povestit despre câteva filme care rulează la cinematograf, despre artiştii şi regizorii mei preferaţi. Mi-a sugerat să mă plimb sub soarele de toamnă. Nu vreau să merg nici la cinematograf şi nici să ies pe stradă. De o săptămână îmi petrec toată ziua acasă, în pat. Mă întorc când spre stânga, când spre dreapta, îmi fixez ochii pe tavan, ascult discuţiile neclare din apartamentul alăturat. Îmi analizez unghiile, degetele, venele de la încheietura mâinii. Simt că prin vene mi se scurge sânge nou. Transpir repede. Mă ridic în capul oaselor în pat, mă dezvelesc. Îmi şterg sudoarea de pe gât cu mâna. Când privesc lumina care se strecoară perpendicular prin fereastră, realizez că este amiază din nou. O voce interioară îmi spune, haide. Cobor din pat de parca aş aluneca. Mă duc şi deschid uşa balconului. Inspir aerul curat. Balconul este plin cu frunze aduse săptămâni la rând de vânt. Balustrada de fier e ruginită. Totul e acoperit de praf. Mă opresc imediat ce păşesc pe frunzele îngălbenite şi uscate. În partea stângă, în locul în care sârma pentru uscat haine se leagă de perete văd un cuib de porumbei. Mă uit la porumbelul din cuibul construit din iarbă şi crenguţe. Nu ştiu cum de nu mi-am ridicat capul şi nu l-am observat până acum pe balconul pe care ies în fiecare zi. Aş spune că doar ce şi-a construit cuibul, dar nu prea pare nou. Porumbelul stă pe ouă scrutând cerul. Este atent la ciorile şi bufniţele care se ascund în copacii de pe bulevard. Poate că îşi aşteaptă soţul. Când mă observă, îşi înclină capul spre mine. Mă crede pasăre prădătoare. Este agitat. Mă retrag. Închid uşa. Îl las singur pe balcon. În spatele geamului, Istanbulul se transformă din nou într-o pictură încremenită. Deasupra Turnului Baiazid s-au strâns grupuri de nori. Tonurile maronii ale cartierului Süleymaniye se transformă în gri la curbura Cornului de Aur. Culorile spălăcite dinspre coasta dealului Balat se amestecă cu totul în ceaţă înspre orizontul vestic.

Mă spăl pe faţă la baie, îmi aşez părul. Arunc un ochi prin frigiderul din bucătărie. Îmi pun o felie de brânză între două felii de pâine. Mă duc la fereastra sufrageriei. Mă sprijin de spătarul canapelei, în timp ce îmi mănânc sendvişul în picioare. Partea aceasta a casei îmi arată o altă privelişte a Istanbulului. În faţa mea se înalţă pereţi de beton care stau să acopere cerul. Locul păsărilor este luat de pisici şi câini. Grămezile de gunoi nelipsite de pe trotuar te duc cu gândul la filmele turceşti vechi care sfidează anii. O femeie stă pe trotuar lângă grămada de gunoi şi îşi adoarme copilul pe genunchi. Ambii sunt în picioarele goale. Femeia are o mână pe copil, iar pe cealaltă o are întinsă pentru cerşit. Vocea ei este atât de ridicată, încât se aude până aici. Foamete. Boală. Război. Celelalte cuvinte sunt într-o limbă pe care nu o cunosc. Probabil că femeia a fugit de un război (ce război?), a străbătut drumuri lungi şi a ajuns aici. În fiecare noapte doarme într-un alt loc, ferit, în fiecare zi se roagă pe un alt trotuar. Se uită nu la cer, ci la oamenii care trec prin faţa ei. Războiul începe cu minciuni, continuă cu minciuni, se termină cu adevăruri. Şi întotdeauna rămâne cineva în urmă. Vecinii. Iubiţii. Fraţii. Copiii dorm fără să ştie acest lucru. Dormind, uită şi de foame, şi de durerea mamei. Precum Isus, care a uitat murind. Îmi întorc capul şi mă uit la bibeloul de pe raftul şemineului. Isus doarme pe genunchii mamei sale. Umerii îi sunt îndoiţi. Mâna dreaptă îi atârnă în jos pe acoperământul din ţesătură. Chipul îi e prins între viaţă şi moarte, seamănă cu faţa copilului de pe stradă. Mama lui şi-a deschis neputincioasă mâna obosită, privind ochii închişi ai fiului. Se cufundă într-un vis infinit, contemplând frumuseţea propriului copil. Nu-mi dau seama care e acel vis. Sunt curios de ce proprietara casei nu a luat bibeloul din marmură cu ea. Nu mai avea nevoie de Isus şi Maria la bătrâneţe? Ori, privindu-i în fiecare zi, în fiecare lună, an de an, credinţa i-a slăbit la sfârşitul vieţii lungi? Odată cu trecutul ei, i-a încredinţat şi pe ei unui străin. A plecat cu gândul de a nu se mai întoarce, de a nu mai dormi în răcoarea acestei case. Credinţa femeii nu a uşurat suferinţa lui Isus şi a Mariei. Nici necredinţa mea nu le-a uşurat suferinţa. Atunci ce înţeles are să crezi sau să nu? Ce înţeles are ca eu să cred sau nu în trecutul meu?

Mi-am amintit ce m-a întrebat Hayala în seara aceea, ai casa plină de picturi, dar de ce nu ai nicio fotografie? Nu ştiu, i-am răspuns eu. A doua zi m-am uitat prin camere. Avea dreptate. Nu aveam nicio fotografie, nici măcar cu mine. Nicio urmă din copilărie ori de la concerte. Am trecut de câteva ori prin camere. Am căutat în dulapuri, în sertare. Am găsit un album foto în fundul unui dulap, printre hainele de iarnă. Un album ascuns privirii. Am întors încet paginile. Locuri pe care nu le cunosc. Perioade necunoscute. Cei care râdeau într-o poză în cealaltă deveneau serioşi. Oamenilor le plăcea să facă poze în grup. În mulţime se afla cineva care semăna cu mine, cu chip de copil. În alte fotografii însă nu semăna cu mine. Fotografii încremenite-n timp. Sumbre. Fotografii în care nu te poţi încrede. Undeva, într-o ţară necunoscută, se înălţa lumina lunii. Într-o fotografie stătea o pisică la fereastră. Lângă pisică, eu îmbrăţişam o femeie pe jumătate goală. Chipul femeii nu se vedea. Spatele ei seamănă cu al Hayalei. Poate că spatele tuturor femeilor seamănă cu al Hayalei, când este gol. Locurile din fotografii se schimbau des. Mi-a fost greu să le urmăresc. Am închis albumul. L-am ţinut pentru o vreme între palme. Dacă mai înainte l-am pus într-un loc departe de vedere înseamnă că am avut un motiv întemeiat. M-am gândit că uneori trebuie să am încredere în eu cel de dinainte. Am luat albumul şi l-am pus în acelaşi dulap. Am aşezat hainele peste el. Nu i-am răspuns Hayalei, care mi-a trimis mesaj, întrebând dacă am găsit fotografiile. În ziua aceea nu i-am răspuns la niciun mesaj. I-am scris a doua zi.

Ori de câte ori mă gândesc la Hayala, mâna mi se duce inconştient în partea dreaptă a pieptului. Îi simt degetele sub palmă. Pe măsură ce acele degete se răspândesc pe trupul meu, respiraţia mi se întretaie şi se îndepărtează de mine. Corpul meu se transformă într-un trup necunoscut mie. Mă izbeşte un val şi mă opresc brusc. Hayala, îi spun eu, nu pot să ţin pasul cu tine, mai încet. Nu pot recunoaşte sunetele ce mi se scurg din gât. Cu memoria pierdută, rămas doar cu trupul, acum îmi este teamă să nu-l pierd şi pe el. Opreşte-te, îi spun eu, opreşte-te. Mă doare. În faţa ochilor mei se aprind şi se sting luminiţe. În cărţile pe care le-am citit se spunea că trupul este casa sufletului. Sufletul mi-a plecat de mult, tragedia mea s-a sfârşit, şi am rămas doar cu un trup zdrobit, acum şi el smuls şi luat de Hayala. Mă supun ei. Îmi predau corpul. Tavanul este acoperit de o lumină slabă. Vântul de noapte pătrunde prin fereastra deschisă. Tot oraşul şi tot timpul se strâng împreună în corpul meu. Hayala! Eu acum trăiesc? Trăieşti, nu-ţi face griji, dacă eşti mai în vârstă decât mine nu înseamnă că eşti mort. Sunt mai în vârstă? Da, eşti cu patru ani mai mare, eu abia ce am împlinit douăzeci şi patru. Ce fel de vârstă este vârsta douăzeci şi patru, toate vârstele seamănă între ele? Cred că da, nu ştiu, nu m-am gândit la asta. Dar timpul se scurge mereu cu aceeaşi viteză? Pentru tine douăzeci şi patru de ani au trecut repede sau încet? Boratin, timpul meu are o viteză redusă, înaintează încet. Îmi doresc să se scurgă la fel de încet şi până voi pleca în New York. Vei pleca la New York, când? Încă nu. Tu nu m-ai întrebat, dar şi eu am un vis. Într-o oarecare măsură, tu eşti cel care mi-a băgat acest vis în cap. Hayala, vorbeşte încet, îmi este greu să te înţeleg, eu cunoşteam New Yorkul? Tu cunoşteai multe locuri, Boratin. Într-o noapte, la cârciumă, în timp ce îmi povesteai despre oraşele pe care le-ai vizitat, mi-ai spus ceva de felul asta: omul ar trebui să locuiască în New York când are douăzeci de ani, în Londra, la treizeci şi în Paris, la patruzeci. Eu am spus asta? Da, tu ai spus, iar eu te-am crezut. Oricum vreau să plec de aici. Visez să mă mut în New York înainte de a împlini vârsta de treizeci. Ce o să faci acolo? Voi cânta la chitară şi la voce. Dacă va fi nevoie, voi spăla pe jos în baruri, dar nu mă mai întorc în acest oraş. Istanbul nu mai promite nimănui nimic. Oraşul acesta s-a înecat sub învelişul întunecat al vechii sale magii. Hayala, când o să ajungi acolo, vei cunoaşte starea mea de acum. Fără un trecut, fiindcă îl vei lăsa pe partea aceasta a marilor. Boratin, eu accept asta. Dar, pe lângă acele oraşe, am spus ceva în legătură cu Istanbul? La ce vârstă trebuie să trăim aici? Nu ai spus, Boratin. Tu ai trăi în Istanbul la orice vârstă, o arăţi în melodiile tale, cu mâhnire, dar şi cu o bucurie bizară. Îţi creezi fericirea din bucuria melancolică a acestui loc. Chiar dacă iubesc bluesul, pe tine şi tot grupul nostru, sunt de părere că acest oraş nu ne poate ţine în spate visul. Din acest motiv mintea îmi este mereu departe. Ce bine ar fi dacă ai veni şi tu la New York. Dar eu mă gândeam să mă reîntorc acolo? Am spus ceva în legătură cu asta? Boratin, tu ai renunţat la facultate, ai plecat în străinătate şi te-ai plimbat de pe un continent pe altul. Când sclavii de pe plantaţiile de sfeclă de zahăr, de orez şi de bumbac, care nu au putut face un pas în afară ani la rând, au fost eliberaţi, s-au pus pe drumuri fără niciun scop, ducând bluesul de colo-colo. Tu erai asemenea lor. Ai lucrat chiar şi pe o navă de marfă. Dar când ai revenit în Istanbul, gândirea ta se schimbase. Ne-ai spus că trebuie să privim timpul şi nu drumul, că sufletul nostru are nevoie de el. Că ar trebui să unim trecutul şi viitorul în prezent. Ar trebui să fim în stare să topim tristeţea, veselia şi furia laolaltă. În viziunea ta, Istanbulul e singurul loc potrivit pentru asta. Hayala, despre tristeţe şi veselie am înţeles, dar de ce furie? Spuneai că, dacă din muzica noastră ar lipsi furia, nu am înţelege oraşul ăsta şi oamenii lui, şi ne-ai convins. Apoi te-ai stabilit în Istanbul şi n-ai mai vorbit despre a mai pleca la New York sau oriunde în altă parte. Dar la Nehirce? Unde te-ai născut şi ai crescut? Boratin, vorbeai des despre Nehirce, dar, din câte ştiu, n-ai fost pe acolo în ultima perioadă. Lucrai la o melodie despre Nehirce. Nu ştiu de ce a durat aşa mult, n-ai terminat-o în vreun fel. Ai spus că în această melodie bluesul se va întoarce la aerul său clasic, folosind structura de trei versuri şi douăsprezece măsuri. Când au auzit, ai noştri au făcut glume pe seama ta, strigându-şi fiecare locul de naştere şi comandându-şi câte o melodie. Tu le-ai răspuns tot în glumă. Asta s-a întâmplat anul trecut. Te-ai deplasat în mijlocul scenei pe care facem probele, ascultaţi-mă, notiştilor. Hayala, am mai folosit în trecut aceasta expresie? Ce înseamnă notişti? A, da, noi toţi am studiat muzica. Suntem fideli notelor, solfegiilor. Tu însă nu ştiai notele, spuneai că bluesul nu se naşte din note, ci din sufletul nostru. Eu chiar nu cunoşteam notele? Boratin, dacă şi tu ai îndoieli, poate că băieţii noştri au dreptate. Spuneau că tu cunoşti notele, dar că încerci să le uiţi pentru că nu le asociezi cu bluesul, că negi ceea ce ştii. Râdeai şi mergeai mai departe când glumeau astfel pe seama ta. Ai spus, în aceeaşi zi, ascultaţi-mă, apoi ţi-ai deschis braţele şi ai vorbit pe un ton exagerat de ridicat: vestul nu este vest, notiştilor, ai spus tu, şi e minciună că estul este est. Dumnezeu nu este Dumnezeu şi e minciună că omul este om. Istanbulul nu este Istanbul, notiştilor, şi e minciuna ca Nehirce este Nehirce. Ţie îţi plăcea se dai astfel de spectacole, de parcă te-ai fi aflat pe o scenă de teatru.

0 comentarii

Publicitate

Sus