Cum să îmbrăţişezi un arici

Se ştie că perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru copii, cât şi pentru părinţii care au impresia că totul le scapă de sub control. Adolescenţii par la fel de plini de ţepi şi de neprietenoşi precum aricii, însă trecând dincolo de această aparenţă agasantă, părinţii pot ajunge treptat, în 12 paşi de bază, să deprindă principiile şi atitudinile ce îi pot ajuta să stabilească o relaţie bună cu copiii lor.

Cei doi autori îşi împărtăşesc propriile lor experienţe de adulţi şi de adolescenţi, cu sinceritate şi umor, dau sfaturi simple şi de bun simţ, de mare folos oricui e dispus să ia aminte, oferă soluţii raţionale, la îndemâna oricui. Şi ne ajută astfel să ne depăşim iritarea, lipsa de răbdare, temerile şi îndoielile şi să învăţăm o lecţie preţioasă, şi anume că adolescenţa e o perioadă cheie în evoluţia noastră, una minunată, de care trebuie să ne bucurăm din plin împreună cu copiii noştri, sprijinindu-i pentru a depăşi adversităţile şi a-şi construi stima de sine.


- Nu vreau să-l îmbrăţişez pe ăla! a spus micuţa Paisley, o fetiţă de trei ani, în timp ce arăta spre un aligator.

Brad le ducea pe nepoatele sale la grădina zoologică, şi Paisley, cea mai mare, împărţea întreg regatul animalelor în două grupe: animale pe care le poţi îmbrăţişa şi animale pe care nu le poţi îmbrăţişa. Pe koala îi puteai îmbrăţişa; pe aligatori, nu.

Brad le încuraja jocul în timp ce mergeau de la un ţarc la altul, întrebând:
- Pe acesta l-ai îmbrăţişa?

A fost cam surprins când Paisley a spus "da" la girafe şi flamingo. Nu l-a mirat deloc când şerpilor le-a zis "nu". Paisley a hotărât că pe lei îi puteai îmbrăţişa (daţi vina pentru asta pe desenele animate), dar a declarat că pe porcii spinoşi şi pe arici cu siguranţă că nu-i puteai îmbrăţişa. Majoritatea oamenilor ar fi de acord. De fapt, de aceea grădinile zoologice au bariere şi cuşti - pentru a împiedica un contact direct cu asemenea animale.

În afara grădinilor zoologice, e o altă poveste. Îi ştim cu toţii pe adolescenţii care arată şi se poartă ca nişte arici, reuşind să ridice bariere în jurul lor, pentru a ne ţine la distanţă. În timp ce e preferabil să lăsăm în pace animalele de la grădina zoologică ce nu pot fi îmbrăţişate, cu adolescenţii "cu ţepi" ne dorim să avem o relaţie - care este şi necesară, pentru binele lor şi al nostru. Într-o grădină zoologică, nu ar trebui să ne apropiem de cuşti, ignorând avertizările de a păstra distanţa. În familiile noastre, trebuie să avem hotărârea şi curajul de a înfrunta toate barierele şi de a relaţiona chiar şi cu cei mai dificili adolescenţi.

Pe animalele sălbatice e mai bine să le lăsăm aşa cum sunt. Adolescenţii, în sinea lor, tânjesc după legături umane. Au nevoie şi apreciază relaţiile bune, afectuoase, cu părinţii şi cu alţi adulţi cărora le pasă suficient de mult încât să se apropie de ei, în ciuda ţepilor.

Aricii sunt nocturni. Devin activi seara şi îşi petrec mare parte din zi dormind. Oare vi se pare că seamănă cu unii dintre adolescenţii pe care îi cunoaşteţi? Aricii mănâncă mai mult insecte. Nu au o dietă prea echilibrată. Hmmm... Aricilor nu le place să fie închişi în cuşti. Preferă să se afle pe afară, colindând şi explorând. Şi acestea sună la fel de cunoscut. Aricii (şi unii dintre adolescenţi) pot fi nişte fiinţe încăpăţânate, opunând rezistenţă oricărei schimbări. Spre deosebire de mulţi adolescenţi, aricii sunt curaţi şi nu prea miros. Sigur că cea mai proeminentă caracteristică a aricilor sunt ţepii lor ascuţiţi - nişte peri aspri, ghimpoşi, care pot fi periculoşi atunci când sunt ridicaţi. Şi adolescenţii au nişte mijloace de apărare asemănătoare.

Oricine lucrează la o grădină zoologică ştie că există anumite reguli care sunt esenţiale atunci când ai de-a face cu animale periculoase. Cei care se ocupă de copii şi adolescenţi ştiu şi ei că există anumite principii care fac diferenţa. Există moduri dureroase de a îmbrăţişa un arici şi moduri inteligente. Chiar dacă nu credeţi, aricii pot fi nişte animale de companie grozave.

Reguli pentru îmbrăţişarea unui arici

1. Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece.
2. Nu vă grăbiţi; lăsaţi-l să se relaxeze. Dacă se face ghem şi îşi zbârleşte ţepii, rămâneţi calmi şi fiţi răbdători.
3. Ridicaţi-l cu ambele mâini de sub burtă, care e acoperită cu perişori moi, nu cu ţepi. Lăsaţi-l să vă cerceteze şi să ajungă să se simtă mai confortabil în prezenţa voastră.

Niciun arici nu seamănă cu altul, dar aceste reguli generale se aplică celor mai mulţi. Nici adolescenţii nu seamănă unul cu altul, dar există unele soluţii pe care părinţii le pot învăţa şi care le vor fi de folos. Următoarele pagini cuprind o varietate de sugestii care în cazul nostru au fost utile. Ele se concentrează pe stabilirea şi menţinerea comunicării, pe depăşirea adversităţii şi pe construirea stimei de sine. La sfârşitul fiecărui capitol, veţi găsi invitaţii la acţiune care, dacă sunt acceptate, vă pot ajuta să puneţi în practică principiile prezentate. Speranţa noastră este că această carte poate valida eforturile pozitive pe care le faceţi deja şi vă poate oferi un impuls prietenesc spre noi direcţii, dacă se dovedeşte necesar.

Atunci când Brad a fost la grădina zoologică împreună cu nepoatele sale, jocul inventat de Paisley a fost amuzant, dar nu a durat. Eforturile noastre de a relaţiona cu adolescenţii trebuie să fie conştiente şi consecvente. Succesul ori eşecul nostru va avea consecinţe de durată pentru toţi cei implicaţi. Trebuie să găsim modalităţi de a depăşi barierele şi de a ajunge chiar şi la cei mai dificili adolescenţi.

A îmbrăţişa un arici poate reprezenta o provocare unică, dar nu e una vitală. Construirea unor relaţii pozitive cu adolescenţii este fundamentală şi ea ne va îmbogăţi şi transforma vieţile pentru totdeauna.

Îmbunătăţirea comunicării

Cum să îmbrăţişezi un arici: Regula #1: Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece."

Pe măsură ce un arici ajunge să vă cunoască prin adulmecare, începe să se simtă tot mai confortabil în prezenţa voastră şi vă va fi mai uşor să-l îmbrăţişaţi. Pe măsură ce adolescenţii şi părinţii ajung să se cunoască unii pe alţii prin intermediul comunicării verbale şi nonverbale, se simt cu toţii mai confortabil. Părinţii pot îmbunătăţi comunicarea cu adolescenţii utilizând patru modalităţi:
1) sesizând nevoile neexprimate ale adolescenţilor;
2) înlăturând zidurile dintre părinţi şi adolescenţi;
3) petrecând timp împreună;
4) stabilind şi menţinând nişte limite corespunzătoare.


- Parcă ar exista un zid acolo, spunea o mamă. Când fiica mea era mai mică, puteam comunica mai uşor cu ea. Vorbeam în mod regulat şi deschis. Dar pe măsură ce a crescut, s-a înălţat acest zid. De ce nu mai vorbeşte cu mine deloc?

Această mamă nu e singura care are această frustrare. Mulţi părinţi ştiu de zidurile pe care le construiesc uneori adolescenţii. Aceste ziduri par înalte şi impenetrabile. Unele par chiar acoperite de sârmă ghimpată şi conectate la electricitate de înaltă tensiune. Totuşi, zidurile pot fi înlăturate, aşa cum s-a dovedit prin faimoasa demolare a zidului din Berlin, Germania.

Zidul din Berlin era înalt de aproape cinci metri, acoperit de sârmă ghimpată şi de avertizări de a sta la distanţă. A fost construit pentru a-i ţine pe oameni izolaţi. Dar nu a putut dura o veşnicie şi în 1989 zidul care despărţise familii şi prieteni atâta vreme a fost dărâmat. Pe biroul lui Brad se află o părticică din acel zid - o bucată mică de beton cu câţiva centimetri de sârmă ghimpată. Betonul are pe o parte nişte culori şterse. Poate părea o alegere ciudată pentru un obiect decorativ de birou, dar serveşte drept aducere aminte a faptului că până şi cele mai înalte şi mai formidabile ziduri construite pentru a ţine oamenii separaţi se pot prăbuşi.

Uneori adolescenţii înalţă ziduri invizibile în jurul lor. Le pot construi pentru a se proteja ori poate din pricina unor sentimente de nesiguranţă, neîncredere, teamă sau neînţelegere. Cum pot oare părinţii să pătrundă dincolo de asemenea bariere? Cum să vorbim cu adolescenţii care nu ţin deloc să vorbească cu noi? Cum să devenim oamenii faţă de care copiii noştri să-şi deschidă sufletul? Trebuie mai întâi să vedem dincolo de zid şi apoi să găsim cărămida mai slabă.

Să vedem dincolo de zid

Unii adolescenţi au coafuri extreme, blugi rupţi, lanţuri lungi şi tricouri lăbărţate. Unii îşi fac tatuaje şi folosesc cuvinte şi gesturi vulgare. Alţii au un aspect îngrijit, dar se poartă impertinent, grosolan şi sfidător. Iar alţii par distanţi şi nemotivaţi. În toate aceste cazuri, adulţii primesc semnale puternice care par a spune: "Lasă-mă-n pace şi nu te băga în viaţa mea!" Trebuie să vedem dincolo de faţadă.

Emoţiile şi nevoile adolescenţilor sunt exprimate de obicei prin mesaje codificate - prin coduri secrete, dacă vreţi - pe care trebuie să le receptăm şi să le interpretăm.

Nu e nimic nou. Vă amintiţi când copiii voştri erau mici? Plângeau şi nu ştiaţi de ce. Încercaţi să-i schimbaţi şi ei plângeau în continuare. Încercaţi să-i hrăniţi, să-i legănaţi. Vă spuneaţi: "Nu-i pot înţelege deloc pe copiii ăştia. Ce mi-aş dori să poată vorbi cu mine şi să-mi spună ce vor!"

Acum aceşti micuţi au devenit adolescenţi şi joacă în continuare acelaşi joc. Nu mai au nevoie să fie schimbaţi de scutece sau să li se aducă biberonul. Au nevoie de siguranţă, de acceptare, de atenţie şi de feedback pozitiv.

Dar nu îşi exprimă acele nevoi mai clar acum decât atunci când erau bebeluşi. Vă dau doar semnalele şi se aşteaptă ca voi să vă daţi seama de ce au ei nevoie. În felul lor propriu, copiii voştri adolescenţi plâng şi acum. Numai că de această dată lacrimile sunt în interior.

Kenneth Cope a scris cândva un cântec referitor la aceste lacrimi tăcute. Primele versuri sună astfel:
"În noapte se aude un plânset atunci când începe o nouă viaţă.
Cel mic cere azi să i se ofere dragoste."

Apoi versurile lui Kenneth descriu modul în care copiii cresc şi plânsul lor devine unul lăuntric. Versul nostru preferat din cântec e o întrebare: "Oare rănile ascunse pot fi recunoscute?" De noi depinde "să-i auzim cum plâng cu lacrimi ascunse. Dragostea înseamnă timp. Ascultaţi-i cum plâng".

Mă iubeşti? Îţi pasă de mine? Sunt eu oare o prioritate în viaţa ta? Aceste întrebări vin rareori direct de la adolescenţi, dar ele vin indirect. Adesea, cea mai importantă parte a comunicării este să fii în stare să auzi ceea ce ţi se spune. La fel cum toţi părinţii se străduiesc să înţeleagă plânsetul copiilor lor mici, trebuie să facem o mulţime de presupuneri, teste şi să ne punem în situaţia copiilor noştri adolescenţi pentru a le înţelege mesajele nerostite. Oare ce simt ei de dincolo de zidurile lor? Se simt nesiguri, nearătoşi, netalentaţi, speriaţi, singuri, respinşi, frustraţi sau vulnerabili? Iată câteva indicii care ne ajută să privim dincolo de ziduri şi să-i auzim plângând.

Crearea unei distanţe. Dacă adolescenţii se ţin departe de familie şi par a fi nehotărâţi, retraşi sau evazivi, acesta e adesea un plânset tăcut. Dacă nu ne privesc în ochi când le vorbim sau ne evită când ne îndreptăm spre ei, ştim că sufletul lor plânge. Sigur că reacţia firească e să ne dăm înapoi şi să ne spunem "ştiu că nu sunt dorit", ori "dacă asta simte ea pentru mine, atunci n-o să mă vâr eu în viaţa ei", ori "dacă el nu are de gând să vorbească cu mine, atunci nici eu n-am să vorbesc cu el". Trebuie să ne luptăm cu tendinţa asta instinctivă. Trebuie mai degrabă să acţionăm, nu să reacţionăm faţă de copiii noştri adolescenţi.

Un tată care crescuse zece fii şi trei fiice povestea cum căuta răspunsuri atunci când unul dintre fiii lui adolescenţi devenea distant: "Cea mai mare revelaţie pe care am avut-o din tot ce am citit a fost acest gând simplu, dar profund: indiferent dacă fiul meu îmi vorbea ori nu, eu îi puteam vorbi lui. Chiar dacă era o comunicare unilaterală, cel puţin ştia ce simţeam. Am intuit că asta ar păstra căile de comunicare deschise, astfel încât el ar şti mereu că eu aş fi acolo dacă ar avea nevoie de mine." Acest tată s-a apropiat de fiul său şi i-a zis:
- Am o oarecare idee despre situaţiile prin care treci. Vreau doar să ştii că sunt sigur că eşti în stare să faci faţă, că te iubesc şi am încredere în tine.

Băiatul nu a răspuns, dar a auzit. Tatăl nu şi-a urmat tendinţa naturală de a se îndepărta de fiul său. În schimb, a păstrat comunicarea cu acesta şi a fost capabil să-i arate că îi păsa de el. Tatăl a acţionat.

Însă adolescenţilor le e greu să afle cum să acţioneze. Ce se aşteaptă de la ei? Să fie nişte copii mari ori nişte adulţi în miniatură? A fi abătuţi sau a se retrage constituie nişte modalităţi prin care unii adolescenţi încearcă roluri noi, pentru a vedea dacă li se potrivesc. Atunci când se întâmplă asta, ascultaţi-le plânsul.

Comportament extrem. Adolescenţii care tind să fie ori extrem de tăcuţi ori extrem de zgomotoşi încearcă să comunice ceva de dincolo de zid. Am putea spune: "Copilul ăla e aşa de obraznic! Merită să fie pus cu botul pe labe." Sau: "E aşa de timidă, nu-ţi bate capul să stai de vorbă cu ea." În realitate, ambii adolescenţi au nevoie exact de contrariu - să fie susţinuţi şi validaţi. Pretinsa mândrie sau timiditate nu e nimic altceva decât o strategie pe care o folosesc adolescenţii pentru că în sinea lor se simt mici, trecuţi cu vederea, lipsiţi de importanţă sau invidioşi pe alţii.

Adolescenţii care sunt extrem de critici şi care nu găsesc niciun cuvânt bun de spus despre nimeni probabil că încearcă cu disperare să găsească un singur lucru măcar care să le placă în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi. Ascultaţi-le plânsul.

"Am un prieten care..." Jerrick îşi aminteşte că odată a venit de la şcoală şi le-a spus părinţilor lui:
- Am un prieten care ţine morţiş să meargă să vadă un film care are anumite lucruri nepotrivite în el, dar zice că va fi bine dacă pur şi simplu va închide ochii. Ce i-ai spune?

În loc să-i răspundă ceva de genul "Probabil că ţi-aş spune să-ţi găseşti alt prieten" sau să emită nişte judecăţi pripite legate de acest "prieten", părinţii lui Jerrick l-au ascultat cât timp le-a explicat întreaga situaţie. Într-adevăr, prietenul lui Jerrick se gândea să meargă la acel film, dar şi el tot la asta se gândea. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă ceea ce era posibil să apară pe ecran, pentru că încălca regulile impuse de familie, dar se gândea că poate era bine dacă închidea ochii. În loc să-şi întrebe părinţii direct dacă asta era bine, Jerrick a întrebat despre prietenul său pentru a afla cum ar răspunde părinţii lui.

Ori de câte ori un copil vă povesteşte "problema unui prieten", e foarte posibil ca el însuşi să se confrunte cu una asemănătoare. Tinerii fac aluzie la unele amănunte legate de "prieteni" pentru a ne testa reacţiile. Dacă suntem grăbiţi sau aspri, e posibil să nu-şi dorească să ne dezvăluie mai mult de atât. Abţineţi-vă de la judecăţi până îi auziţi cum plâng.

Semnale nonverbale. Foarte puţin din ceea ce spune o persoană ţine de cuvinte. Mare parte din comunicarea noastră se exprimă prin limbajul corporal. Tonul vocii noastre transmite şi el receptorului nişte mesaje nerostite.

De aceea e important ca părinţii să înveţe să asculte cu ochii şi cu inimile, nu doar cu urechile. Pe scurt, trebuie să ne dăm seama că adevăratele atitudini şi sentimente ale adolescenţilor sunt de obicei exprimate prin intermediul gesturilor, posturii, precipitării vorbirii, tonului vocii şi privirii.

Trebuie să observăm expresia de pe chipurile lor, privirea din ochii lor şi modul în care îşi ţin capul. Putem detecta plictiseală, ostilitate sau oboseală doar observându-le agitaţia picioarelor şi mişcarea mâinilor. Urmăriţi cu atenţie semnalele nonverbale. Ascultaţi-le plânsul.

Atragerea atenţiei. În ceea ce-i priveşte pe copii, comportamentul negativ făţiş este adesea doar o stratagemă pentru a atrage atenţia. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul adolescenţilor. Glumele copilăreşti, chicotitul în momente nepotrivite şi trasul de păr sunt înlocuite de înjurături, stiluri extreme de vestimentaţie, piercing, mişcări violente ale mâinilor, coafuri bizare şi tatuaje. Toate aceste comportamente afişate transmit acelaşi mesaj: "Acordaţi-mi atenţie. Vă rog, observaţi-mă ca pe o persoană distinctă şi apreciaţi faptul că sunt diferit."

Atunci când adolescenţii fac afirmaţii pripite, precum "urăsc şcoala" sau "profesorul meu e un idiot", deseori vor doar să le observe cineva frustrarea. Trebuie să avem grijă să nu judecăm după aparenţe lucrurile "greşite" pe care le fac ori le spun tinerii. În asemenea situaţii, e posibil ca adolescenţii să fie mai nesiguri în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi decât în privinţa a ceea ce e "bine" de spus sau de făcut. Ascultaţi-le plânsul.

Comportament inconsecvent. Orice diferenţă între comportamentul obişnuit şi cel curent este adesea un strigăt de ajutor. O fată care se descurca bine la şcoală în mod obişnuit a început pe neaşteptate să piardă autobuzul.

Atunci când mama ei o întreba dacă era gata de plecare, fata spunea "vin acum", pe urmă aştepta până ce pierdea autobuzul şi trebuia ca mama ei s-o ducă la şcoală. Mama a încercat s-o aducă pe fiica sa pe calea cea bună, spunându-i:
- E ridicol. Eşti o persoană matură, responsabilă. Nu ar trebui să ai nevoie să fii răsfăţată dimineaţa.

Fata a fost de acord şi în următoarele câteva zile a prins autobuzul. Pe urmă a început iar să-l piardă. Mama i-a spus atunci:
- Asta nu te reprezintă deloc. Am putut întotdeauna să contez pe tine. Dacă pierzi iar autobuzul, am să te duc eu, dar va trebui să mă plăteşti.

În dimineaţa următoare, mama a trebuit din nou s-o ducă pe fată cu maşina la şcoală. Când au ajuns, i-a spus:
- Te costă trei dolari şi un mulţumesc.

Fata a răbufnit.
- Şoferilor de taxi nu li se mulţumeşte! a spus ea, indignată.

Mama a plecat de la şcoală cu fata rămânând în maşină. Cel puţin, îi auzise nemulţumirea. Şi i-a spus:
- Trebuie să stăm de vorbă.

Fata a recunoscut în sfârşit că avea dificultăţi la şcoală. Nu înţelegea explicaţiile învăţătoarei şi se simţea prost. Şi mai erau şi nişte băieţi în clasa ei care o tachinau. Acum mama şi fiica discutau în sfârşit despre adevăratele probleme, care nu prea aveau legătură cu prinderea autobuzului şcolii. Atunci când comportamentul adolescenţilor e inconsecvent, ascultaţi-le plânsul. După aceea trebuie să găsim "cărămida desprinsă" din zidul pe care l-au construit în jurul lor.

Găsiţi "cărămida desprinsă"

- În ce-o priveşte pe mama, sunt bucuroasă că-i place ceea ce-mi place şi mie, cu toate că e în vârstă, explica o adolescentă. Nu are impresia că ceea ce îmi place mie e stupid sau doar un moft trecător. Nu spune că gusturile mele sunt imature.

Prietenul lui Brad, care a lucrat în construcţii, l-a învăţat odată un principiu preţios în legătură cu dărâmarea zidurilor, spunând:
- Înălţând câteva ziduri de cărămidă în viaţa mea, am descoperit că fiecare zid are un punct slab, o cărămidă desprinsă.

Atunci când lucrăm cu tineri care şi-au construit ziduri în jurul lor, trebuie să găsim cărămida desprinsă - interesul său de căpetenie, visul său drag ori abilitatea preferată care îl va ajuta pe adolescent să devină comunicativ. Poate fi vorba de motociclete, sporturi, mâncare, sexul opus sau chiar de un jurnal.

Un tânăr din New York care urmase un program de o săptămână pentru tineret pe coasta de vest fusese iniţial retras. Îndrumătorul său era îngrijorat şi i-a spus directorului de program:
- Stă doar în camera lui şi scrie în jurnal. Oare asta să fi fost cărămida desprinsă de care avea nevoie directorul?

În seara aceea, la cină, directorul s-a aşezat lângă acest tânăr în sala de mese. A început o conversaţie normală şi apoi a adus vorba de jurnale. Directorul a spus:
- Oamenii de regulă nu mă cred atunci când le spun, dar una dintre ocupaţiile mele preferate e să scriu în jurnal. Am umplut deja multe volume.
- Într-adevăr? Ochii băiatului s-au aprins. Şi eu scriu în jurnalul meu. Cred că e important.

Acesta a fost un moment decisiv. Tânărul a început să vină la activităţi şi să interacţioneze cu directorul şi cu ceilalţi. Înainte ca săptămâna să se încheie, şi-a făcut o mulţime de prieteni. Totul a început atunci când cineva s-a arătat interesat într-o oarecare măsură de ceea ce-l preocupa pe el cel mai mult.

În primul an de liceu, Jerrick a căpătat o boală gravă de stomac, care i-a nedumerit pe doctori. Nu-şi dădeau seama de ce se simţea atât de bolnav, dar erau foarte hotărâţi să descopere cauza. I-au făcut lui Jerrick tot felul de analize, pentru a exclude anumite boli.

În ziua de dinaintea uneia dintre aceste investigaţii - o colonoscopie - Jerrick se simţea deosebit de nervos. Având în vedere o asemenea examinare, cine nu s-ar fi simţit la fel? După o zi întreagă în care nu mâncase nimic altceva decât o supă limpede de pui şi nişte minunat citrat de magneziu, era cu nervii la limită. În mod normal, ar fi făcut sport sau ar fi mâncat îngheţată pentru a se calma, dar acele opţiuni nu erau disponibile, aşa că a coborât şi a început să joace biliard - un joc care îi plăcea - de unul singur.

Câteva minute mai târziu, tatăl lui a venit şi el jos şi a început să joace cu el. După o serie de întrebări, Jerrick i-a destăinuit tatălui său ceea ce simţea în acel moment. El nu ar fi vorbit niciodată cu tatăl său despre temerile sale dacă acesta nu ar fi vrut să coboare şi să joace biliard.

Un profesor a participat odată la o petrecere de rămas bun a unui fost elev care pleca la colegiu. Tânărul părea pregătit pentru colegiu. Avea haine noi şi se tunsese chiar cu o zi înainte. Zâmbea încrezător. Părinţii lui ştiau că stilul de viaţă al băiatului nu fusese întotdeauna aşa de ordonat cum îi era acum părul. Nu fusese niciodată un copil rău. Nu făcuse nimic din cale-afară de necuvenit.

Dar băiatul era retras faţă de toată lumea şi exclusese ideea de a urma vreodată un colegiu. Părea că nimeni nu putea ajunge la el. Apoi a apărut profesorul în viaţa lui şi a trecut în sfârşit dincolo de zid.

Mai târziu, părinţii l-au întrebat pe profesor cum reuşise să comunice cu acest tânăr care ajunsese să se distanţeze aşa de mult de toată lumea. Îi spusese vreo poveste specială ori îi împărtăşise vreo experienţă personală? Avusese discuţii lungi şi profunde cu băiatul?

Profesorul a zâmbit şi le-a spus:
- N-o să vă vină să credeţi, dar într-o zi am aflat că băiatului dumneavoastră îi place să revadă acelaşi vechi spectacol TV care îmi place şi mie. Fiul dumneavoastră venea la mine după ore pentru a vorbi despre spectacol.

Îmi aducea informaţii despre sumele cu care fuseseră scoase la licitaţie vechile recuzite şi costume şi despre locul unde se aflau toţi foştii actori la acea dată. Profesorul dăduse peste cărămida desprinsă. Pe urmă continuase să lucreze până ce făcuse o breşă în zidul acela de izolare din jurul tânărului. După ce Brad a vorbit la o conferinţă pentru părinţi despre găsirea acestei cărămizi desprinse, o mamă a venit la el şi a spus:
- Dar nu există nicio modalitate de a ajunge la fiica mea. Ea pur şi simplu nu are cărămizi desprinse - poate doar câteva şuruburi mai slabe, dar nicio cărămidă desprinsă.
- Ba cu siguranţă că are şi ea, i-a răspuns Brad. Despre ce vorbeşte sau la ce se referă într-o conversaţie?
- La nimic.
- Ce face în timpul liber dacă are de ales?
- Nimic. Doar se duce la şcoală şi lucrează.
- Atunci ce face cu banii pe care îi câştigă?
- Îşi cumpără o mulţime de haine, a spus mama dându-şi ochii peste cap.

Brad i-a zâmbit şi i-a spus:
- Vă daţi seama că tocmai aţi aflat?

Trei întrebări: Despre ce vorbeşte cel mai mult copilul dumneavoastră adolescent? Ce face sau ce vrea să facă în timpul liber? Pe ce îşi cheltuieşte banii? Răspunsurile la aceste întrebări ne pot ajuta să găsim acea cărămidă desprinsă.

Pe urmă, nu mai e decât o problemă legată de petrecerea timpului necesar pentru a pătrunde în interior. O femeie a aflat cât de important e să vezi dincolo de zid şi să găseşti cărămida desprinsă, atunci când fiica sa avea 15 ani. În vara aceea, fiica ei a participat la o tabără în California, o tabără pe care o aşteptase cu nerăbdare tot anul. Dar după ce s-a întors acasă, mama a observat o mare schimbare la fiica sa. Era mult mai distantă faţă de familia ei. Avea nişte stări extreme. Nu se îngrijea deloc de modul cum arăta, ceea ce nu-i era în fire.

La acea dată, femeia nu şi-a dat seama de strigătele pe care le auzea. Nu s-a gândit să-şi abordeze fiica pentru a sta de vorbă. Problemele au continuat şi în cele din urmă a înţeles că trebuia să facă ceva în această privinţă.

Într-o seară, fiica ei s-a dus să stea cu un copil ca babysitter şi şi-a lăsat jurnalul deschis lângă uşa de la intrare. Asta nu o reprezenta deloc. Femeia l-a luat şi s-a apucat să-l citească. Cu cât mai mult citea, cu atât mai îngrozită era. O tipă - mentor în tabără - cu care corespondase fiica sa participa la nişte activităţi ilegale şi o invita şi pe fată să i se alăture. Femeia a mărturisit:
- Nu vă pot spune ce am simţit atunci. Am luat jurnalul şi i l-am arătat soţului meu. El era furios că acestei tipe i se permisese să se ocupe de nişte fete tinere în tabără. A vrut ca toţi cei responsabili să realizeze ce se întâmpla.

În acest timp, femeia nu ştia ce să facă cu fata ei. A stat de vorbă cu cei mai apropiaţi prieteni. Toţi au sfătuit-o să apeleze la ajutorul unui specialist. S-a dus la trei psihologi diferiţi până l-a găsit în sfârşit pe acela care i-a dat sfatul ce i s-a părut într-adevăr cel mai potrivit. Psihologul i-a spus că trebuia să stea de vorbă în mod deschis cu fiica sa despre toată problema aceea. Doar că nimic nu putea s-o sperie mai tare. I se părea mult mai uşor să continue să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Psihologul i-a spus că trebuia să fie sinceră cu fiica ei şi chiar să-i spună că îi citise jurnalul.

În ziua următoare, femeia s-a aşezat lângă fiica sa şi i-a spus totul. Aceasta a fost nespus de afectată aflând că mama sa îi violase intimitatea.

Mama, îngrijorată, i-a spus pur şi simplu:
- Această prietenă căreia îi scrii tu e pe o cale greşită. E mult mai mare ca tine şi am sentimentul foarte puternic că pentru tine e periculos să rămâi prietenă cu ea.

Fiica sa a ieşit din cameră plângând. O experienţă uşoară? Nu. Amuzantă? Nu. Necesară? Da. Femeia procedase oare aşa cum trebuia? Nu ştia. Pur şi simplu făcea tot ce putea.

În zilele care au urmat, psihologul a sfătuit-o să-şi petreacă mai mult timp cu fiica sa. Ea îşi crescuse fiica la fel cum îşi crescuse şi fiul, dar acum îşi dădea seama că anumiţi copii au nevoie de mai multă dragoste şi atenţie.

S-a gândit că probabil din cauză că nu-i oferise fiicei sale toată dragostea de care avea nevoie, aceasta căuta în altă parte pe cineva care s-o înţeleagă. Psihologul i-a spus să nu se învinuiască, ci să încerce în schimb să comunice, să-şi lase fiica să vorbească şi s-o asculte.

Femeia nu ştia de unde să înceapă. La acea dată, nu ştia nimic despre cărămizile desprinse. S-a simţit copleşită de sarcina care-i revenea. "Fiica mea m-a urât aşa de mult", povestea ea. "Încă mai am sentimentul acela oribil în adâncul stomacului când mă gândesc la asta. E un sentiment aşa de deprimant când copilul tău te urăşte..."

Ştia că fiica sa nu voia să stea de vorbă cu ea atunci, dar mai ştia şi că aceasta avea 15 ani şi îşi dorea foarte mult să aibă o maşină. I-a spus:
- OK, vrei să înveţi să conduci o maşină, da? O să te iau de la şcoală în fiecare zi ca să poţi exersa.

Şi în fiecare după-amiază această mamă o lua pe fiica sa de la şcoală, se urca în maşină, închidea portiera şi nu spunea niciun cuvânt. O lăsa să conducă maşina pentru un timp, apoi îi spunea:
- Nu am mâncat nimic de la micul dejun. Te-ar deranja dacă ne-am opri la o brutărie pentru nişte covrigi?

Şi în fiecare zi stăteau în brutărie şi îşi mâncau covrigii în tăcere. În cele din urmă, fiica sa a început să vorbească. Îi povestea mamei sale despre cum decursese ziua aceea. Pe urmă, a început să-i povestească şi despre lucrurile care se petreceau în viaţa sa. A durat aproape un an întreg, dar lucrurile au început să se amelioreze. Această femeie a trebuit să renunţe la un oarecare control pentru a-i câştiga încrederea, dar a meritat.

Mulţi ani mai târziu, fiica acestei femei a ajuns să termine liceul şi se pregătea să plece din statul său pentru a se duce la colegiu. Stăteau amândouă pe duşumea în dormitor şi făceau bagajele. Fiica sa a dat peste vechile ei jurnale. A deschis unul şi i-a citit mamei sale toate lucrurile prin care trecuse în timpul acelei perioade întunecate din viaţa sa. I-a mărturisit că se gândise chiar să se sinucidă.

S-a uitat la mama ei şi i-a spus:
- Mamă, mă bucur aşa de mult că nu am făcut aşa ceva! Mă bucur aşa de mult că am devenit prietene!

Atunci când încercaţi să stabiliţi o legătură cu adolescenţii, veţi observa că pot înălţa ziduri ce par la fel de impenetrabile ca ţepii unui arici. În loc să purtaţi mănuşi, trebuie să stabiliţi o legătură cu ariciul şi să vă adresaţi lui direct. Şi în loc să evitaţi confruntarea, trebuie să auziţi plânsul copilului vostru adolescent din timp. Găsiţi cărămida slabă - lucrul pe care îşi doresc adolescenţii să-l facă ori despre care vor să vorbească, încât acceptă chiar şi prezenţa voastră acolo. Pe urmă ascultaţi-i cu atenţie, comunicaţi în mod deschis şi fiţi aproape de ei. Veţi fi surprinşi de ceea ce vă vor spune, ce vă pot învăţa şi cât de bine vor răspunde chiar la cele mai dificile eforturi ale voastre.

Invitaţii la acţiune

Cum puteţi auzi şi răspunde la plânsul tăcut al copilului vostru adolescent? Cum puteţi ajunge la el sau la ea? Iată câteva întrebări de luat în considerare:

Privind în urmă la propria voastră viaţă, ce fel de ziduri v-aţi ridicat? Cum puteau oamenii vedea dincolo de ele?

Care sunt hobby‑urile copilului vostru sau lucrurile sale preferate? Cum puteţi manifesta mai mult interes faţă de acele hobby‑uri? Cum puteţi învăţa să apreciaţi acele lucruri preferate ale sale?