Într-un bar din Zanzibar

Marina Debattista este doctor în fizică, scriitoare și tipograf amator. A plecat din România în anii '90 și a predat fizica în Statele Unite. Ulterior s-a stabilit în Marea Britanie, unde susține cursuri de popularizare a științei în cadrul Universității din Oxford. Lucrează totodată ca redactor în cadrul editurii Taylor & Francis.

Marinei îi place să scrie și să ilustreze poezie. Volumul său de debut, Dejunul unei frunze (2020), a fost inclus în prestigiosul catalog internațional White Ravens 2021. Într-un bar din Zanzibar este a doua carte a autoarei și reflectă același stil jucăuș de ilustrare și versificare, de data aceasta într-un material inspirat din fabulele lui La Fontaine.
Într-un bar din Zanzibar se pot întâmpla lucruri excentrice. De pildă, să se întâlnească barza și vulpea, după ce au încheiat cum nu se poate mai prost cina în vechea fabulă. Ce și-ar spune una alteia, oare?

Marina Debattista, autoarea și ilustratoarea cărții, ne invită într-o călătorie bizară și amuzantă prin vechile fabule ale lui La Fontaine. Ne întâlnim cu greierele și furnica, vulpea și corbul, uliul și stăncuța, vulpea și barza, dar și alte personaje din lumea vechilor fabule. Întâmplările prin care trec sunt rescrise de autoare cu umor, pe limbajul copiilor de astăzi și cu referințe la lumea lor. Dacă vulpea și barza se întâlnesc într-un bar din Zanzibar, atunci și brânza pe care o ține corbul în plisc poate fi un Camembert! Sau poate Roquefort? Ei bine, iată o dilemă provocatoare. Atât de provocatoare, că poți păcăli un corb să-și deschidă pliscul și să-și dea cu părerea.

Animalele care reprezintă personajele cărții sunt ilustrate ca fiind animale cu corp de om. Figurile lor par niște măști. Cine se ascunde sub ele? Vă invităm să dați jos măștile și să observați că fabulele, fie ele vechi sau noi, spun dintotdeauna aceeași poveste veche de când lumea - și anume, povestea omului în relație cu ceilalți oameni. Noi suntem furnica, greierul sau corbul și de aceea zâmbim mereu când le ne amintim micile sau marile lor supărări.



- Îmi lasă ciocul apă
Când mă gândesc la ce-o să cinez.
O să fac o adevărat-agapă!
Dar iat-o creangă groasă: aterizez.
Și corbul desfăcu o bucată
De brânză, atunci căpătată
De la o rudă mai îndepărtată.
Miros divin îi umplu nara:
- Mmm, nu că mă dau expert,
Dar cred c-avem aici un Camembert.
Cu grijă apucă brânza cu gheara
Și-o îndreptă lacom spre cioc,
Dar auzi cioc! cioc!
Bătând în coaja de stejar.
- Cin-să fie? N-am habar!
Din vârful stejarului privi:
O mogâldeață în nuanțe portocalii
Striga: - Se vede că ești amator!
Nu-i Camembert, e Roquefort!

Vru corbul să-i dea replica pe loc,
Dar îi pică brânza din cioc.



Albinele și viespile făceau mare harababură
Pentru niște miere găsită într-o scorbură.
Viespile țipau că mierea lor li se cuvine,
Iar albinele jurau că lor le aparține.
Erau cât pe ce să se-nțepe cu acele, dar
Le dădu prin cap s-apeleze la bondar.
Acesta, în robă de judecător,
Cu răbdare audia un martor.
Fuseseră observate bâzâind pe lângă stup
Făpturi galbene, cu dungi negre pe trup.
Altul declara că, din contră, fuseseră observate
Creaturi negre, cu dungi galbene pe spate.
Bondarul ezita, vădit încurcat:
- Cazul e foarte complex, trebuie amânat.
Când peste șase săptămâni curtea din nou s-a întrunit,
O mulțime de martori spre bară s-a înghesuit
Să depună mărturie, într-un vacarm de nedescris.
Dar o albină sfătoasă a zis:
- Haideți mai bine la fața locului să ne adunăm
Și viespile cum fagurele-l repară să observăm.

Degeaba viespile-au obiectat,
Judecătorul imediat a sesizat
Că albinele erau cele ce, cu migală,
Făuriseră fiecare căsuță hexagonală.



Un uliu reperase pe câmp un miel
Și-l apucase-n gheara-i de oțel.
De la postul ei de observație,
O stăncuță remarcase cu ce grație
Uliul la cer ridicase creatura.
- Ia să-ncerc și eu figura!
Zise, aterizând, după un zbor anemic,
Pe spinarea unui berbec matusalemic.
Și-oricât dădea din aripi, pentru decolare
(ținând prada strâns în gheare),
Se-ncâlcea în blana-i lungă tot mai tare.
Și s-ar fi scufundat în ea de tot,
Ca-n valul mării-un pachebot,
De n-o salva un trecător
Ce se plimba pe câmp întâmplător.

Chiar dacă se visează uliu, stăncuța
Tot stăncuță rămâne, sărăcuța.


Un cățel căruia-i plăceau ouăle la nebunie
(Se zvonește că mâncase deja o mie),
Plimbându-se-ntr-o zi pe plajă,
Crezu c-a găsit un ou în coajă.
Îl înghiți cât ai clipi,
Dar vai!, se dovedi
Că era o stridie
A cărei cochilie
Zimțată și grea
Îi căzu-n stomac ca o ghiulea.
Durerea-l făcu filosof
Și, printre văicăreli de of! of! of!
Și vai! vai! vai!,
Se trezi gândind: "Ia stai!
Deși mă doare burta cumplit,

Chiar acum am intuit
Un adevăr profund
Și complet nou:
Nu orice obiect rotund
E ou!"


O familie simandicoasă,
Printre alte animale de casă,
Ținea o maimuță și-un cotoi,
La rele-nhăitați amândoi,
Plăcerea lor cea mare
Fiind să fure din mâncare.
Pe când dormea motanul după sobă,
Veni maimuța cu o tobă:
BUM! BUM! BUM! BUM!
- Trezește-te, motane,-acum!
Hai, scoală-te, fără fasoane,
Că-mi este foarte foame!
Cum se codea cotoiul,
Se răsti la el maimuțoiul:
- Motane, lasă toanele,
Și scoate din foc castanele!

Motanul și-a fript lăbuța
Și a profitat maimuța.


Vulpea flămândă, de pe-un gard, făcându-i cu ochiul
Strugurii copți, își zise: "Ia să-mi încerc norocul!"
Își luă avânt, făcu un salt -
Dar vai!, e gardul prea înalt.
Își luă din nou avânt, întinse laba,
Dar tot degeaba.
După multe încercări și chin,
N-a cules niciun ciorchin.
Își zise vulpea atunci: "De ce să mă mai zbat?
Cu strugurii ăștia nu-i lucru curat.
Trebuie sa fie acri, sau de viermi mâncați.

Sau poate sunt tratați,
Iar zeama sulfocalcică,
La o adică,
Face rău la burtică.


Mi se urcă pe mânecă
Fără frică
O furnică,
Să-mi șoptească în ureche
O pâră mai veche:
Cum că greierele,
Săltăreț ca ielele,
Toată vara a cântat,
Dar categoric a refuzat
Când ea la dans l-a invitat:
- Duducă furnică,
Am picioarele prea lungi,
Cum zebra, prea multe dungi!
Lupul și cocostârcul.