Mă gândesc să-i pun capăt

Iain Reid este un scriitor de origine canadiană. A debutat cu articole și rubrici în diverse publicații naționale. Lucrările de nonficțiune i‑au adus aprecierea criticilor, precum și Premiul RBC Taylor Emerging Writer în 2015.

Romanul său de debut, I'm Thinking of Ending Things (2016; Mă gândesc să-i pun capăt, Curtea Veche Publishing, 2022), a fost ecranizat pentru Netflix în 2020. Cel de‑al doilea roman al său, Intrusul (Curtea Veche Publishing, 2022), va sta la baza unui film al cărui coscenarist va fi.

Subiectele pe care le abordează în scrierile sale nu sunt dintre cele mai confortabile. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică, toate au avut drept sursă de inspirație copilăria petrecută la ferma familiei sale, într‑o regiune rurală a Canadei.
Andreea Florescu a absolvit, în 2015, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Traducere și Interpretare, din cadrul Universității din București, iar în 2017, masteratul de Traducere a Textului Literar Contemporan. A colaborat cu edituri precum Litera, Nemira, Curtea Veche Publishing și a tradus peste 27 de cărți de ficțiune, cărți pentru copii, cărți science-fiction și altele.
Jake. Iubita lui. Împreună, și totuși fiecare singur. O mașină. Un drum de țară interminabil, labirintic, nefast. Un monolog plin de angoase și de întrebări existențiale. Noapte. Frig. O fermă izolată. Părinții lui. Un Apelant misterios. Frici și îndoieli nerostite. Tensiune crescândă. Un om de serviciu. Furtuni de zăpadă și crize declanșate de gânduri ce nu-ți dau pace. O școală veche. Coridoare straniu de pustii, pe care parcă le cunoști dintr-o altă viață. Fugă. Iarăși fugă. Alegeri imposibile. Ciclicitate. Sfârșit.

Ca o piesă de teatru aproape mută, cartea lui Iain Reid te absoarbe în vâltoarea bizareriilor și a enigmelor ei, pentru ca apoi să te arunce afară tot neinițiat. La final ești și mai debusolat, și mai contrariat decât la început. Rememorările naratoarei și dialogul paralel al celor două instanțe străine care vorbesc parcă dintr-un viitor deja întâmplat alcătuiesc intriga desfășurată în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Douăzeci și patru de ore fatale.

"Unul dintre cele mai bune romane de debut pe care le-am citit vreodată. Iain Reid a plăsmuit o carte mică în dimensiuni, dar feroce în conținut, al cărei suspans continuu crește și tot crește până la ultimele pagini, dezvăluind un final vizionar și chinuitor." (Scott Heim)

"Un roman în stil gotic modern și captivant, care se instalează negreșit drept în inima genului horror. Reid construiește tensiunea așa cum Edgar Allan Poe își construiește zidurile din cărămidă de la subsol." (Wayne Grady)

"O carte intensă, plină de suspans, scrisă cu măiestrie, care te consumă la foc mic și care te va bântui și după ce o vei termina de citit. Reid a găsit o metodă de a ne împrospăta vechile frici." (The Los Angeles Review of Books)

"Un roman savuros de bulversant, pe care nu știi unde să-l încadrezi. Este inteligent și îi face pe cititori să rămână în priză până la final." (Vancouver Sun)


Jake a început să vorbească despre îmbătrânire. Nu mă așteptam. Nu era un subiect pe care să‑l mai fi discutat împreună.
- E doar unul dintre acele lucruri înțelese prost din punct de vedere cultural.
- Dar tu crezi că e bine să îmbătrânești?
- Da. Este. În primul rând, este inevitabil. Pare ceva negativ doar din cauza obsesiei noastre copleșitoare pentru tinerețe.
- Mda, știu. Toate sunt bune. Dar cum rămâne cu înfățișarea ta chipeșă de băiețandru? Poți să‑ți iei adio de la ea. Ești pregătit pentru grăsime și chelie?
- Indiferent ce pierdem din punct de vedere fizic pe măsură ce îmbătrânim, merită să se întâmple așa, având în vedere ce câștigăm. E un schimb just.
- Mda, îți dau dreptate, îi răspund. Eu chiar îmi doresc să fiu mai în vârstă. Sunt bucuroasă să îmbătrânesc, serios.
- Eu tot sper la niște fire albe. La niște riduri. Mi‑ar plăcea să am riduri de expresie în jurul gurii, de la râs. Dar cred că, mai mult decât orice, îmi doresc să fiu eu însumi, zice el. Vreau să fiu. Să fiu eu.
- Adică cum?
- Vreau să mă înțeleg și să‑mi dau seama cum mă văd alții. Vreau să mă simt în largul meu cu mine. E mai puțin important cum ajung la asta, nu? Înseamnă ceva pentru care să treci în următorul an. E important.
- Cred că de asta se grăbesc o mulțime de oameni să se căsătorească sau rămân în relații de rahat, indiferent de vârstă, pentru că nu se simt în largul lor să stea singuri cu ei înșiși.

Nu‑i pot spune asta lui Jake și nici nu o fac, dar poate e mai bine să fii singur. De ce să renunțăm la rutina cu care ne‑am obișnuit? De ce să renunțăm la ocazia atâtor relații diferite în schimbul uneia singure? Sigur, sunt o mulțime de avantaje în a te cupla, dar este oare mai bine? Când sunt singură, sunt mai atentă la felul în care compania cuiva îmi îmbunătățește viața, la cât de mult îmi aduce fericire. Dar oare chiar o face?
- Te deranjează dacă dau mai încet? întreb, reducând volumul radioului înainte ca el să‑mi răspundă. Am dat mai încet de mai multe ori pe parcursul drumului; iar Jake dă înapoi mai tare. Cred că e puțin surd. Cel puțin, uneori. Așa cum sunt toate ticurile: uneori apar, alteori, nu.

Într‑o seară, mă durea capul. Vorbeam la telefon, iar el voia să vină să stea cu mine. L‑am rugat să‑mi aducă niște Advil. Nu eram sigură că avea să țină minte, cu toate că îi spusesem de mai multe ori. Era una dintre acele dureri de cap puternice de care tot aveam parte în ultima vreme. Am presupus că o să uite. Jake uită lucruri. Se încadrează în clișeul profesorului aiurit.

Când a ajuns la mine, n‑am pomenit nimic despre calmante. Nu voiam să‑l fac să se simtă prost pentru că uitase. Nici el n‑a pomenit nimic. Nu la început. Vorbeam despre altceva, nu‑mi amintesc ce anume, când deodată izbucnește:
- Pastilele tale!

A vârât o mână în buzunarul pantalonilor. A trebuit să‑și întindă piciorul ca să‑i încapă mâna. L‑am urmărit cu privirea.
- Poftim, mi‑a spus.

Nu a scos pur și simplu două pastile din buzunarul lui plin de scame, ci mi‑a întins un mic cocoloș din șervețele, înfășurate unul peste altul și strânse laolaltă cu o bucată de scotch.

Pachetul arăta ca o bomboană mare Hershey's Kiss. Am înlăturat scotchul. În interiorul legăturii se aflau pastilele mele. Trei. Una în plus, în caz că mai aveam nevoie.
- Mulțumesc, i‑am zis.

M‑am dus în baie după apă. Nu i‑am spus nimic lui Jake, dar, pentru mine, împachetatul acela avea o însemnătate anume. Să protejeze astfel pastilele. Pentru el nu ar fi făcut una ca asta.

M‑a tulburat puțin, m‑a făcut să mă gândesc din nou la anumite lucruri. Aveam de gând să mă despart de el în seara aceea - poate. Era posibil să o fac. Nu o plănuiam. Dar s‑ar fi putut întâmpla. Iar el îmi pusese pastilele în șervețele.

Sunt suficiente micile acțiuni hotărâtoare? Micile gesturi ne fac să ne simțim bine - în legătură cu noi înșine, în legătură cu alții. Lucrurile mici ne leagă. Ele par să fie totul. Multe depind de ele. Se aseamănă cu religia și cu Dumnezeu. Credem în anumite idei care ne ajută să înțelegem viața. Și nu numai că o înțelegem, ci ne oferă și confort. Ideea că ne este mai bine cu o altă persoană pentru tot restul vieții nu este un adevăr înnăscut al existenței noastre. Ne dorim ca această credință să se adeverească.

Renunțarea la singurătate, la independență, este un sacrificiu mult mai mare decât își dau seama cei mai mulți dintre noi. Să împarți un habitat, o viață, este cu mult mai dificil decât să trăiești singur. De fapt, viața în cuplu pare aproape imposibilă, nu? Să găsești o altă persoană cu care să‑ț i petreci restul zilelor? Alături de care să îmbătrânești și să te schimbi? Pe care să o vezi în fiecare zi și căreia să îi răspunzi la toate nevoile și schimbările de dispoziție?

Este ciudat faptul că Jake a adus mai devreme în discuție inteligența. Cu întrebarea lui în legătură cu cel mai deștept om de pe planetă. E ca și cum Jake ar fi știut la ce mă gândeam. M‑am gândit la toate acele lucruri. Oare inteligența este întotdeauna bună? Dacă inteligența este risipită? Dacă inteligența duce la mai multă singurătate, în loc de împlinire? Dacă, în loc de productivitate și claritate, generează durere, izolare și regret? M‑am gândit mult la asta, la inteligența lui Jake. Nu doar acum. Mă gândesc la treaba asta de ceva vreme.

Inițial, m-a atras inteligența lui, dar într‑o relație asumată, oare este ea un lucru bun pentru mine? Ar fi mai greu sau mai ușor de trăit cu cineva mai puțin inteligent? Pe termen lung, vreau să spun, nu doar pentru câteva luni sau câțiva ani. Logica și inteligența nu sunt corelate cu generozitatea și empatia. Sau sunt? În orice caz, inteligența lui nu este. El e un gânditor literal, linear și intelectual. Și cum ar putea face acest lucru ca următorii treizeci, patruzeci sau cinzeci de ani să fie mai atrăgători?

Mă întorc spre el.
- Știu că nu‑ț i place să vorbești despre muncă, dar nu ți‑am văzut niciodată laboratorul. Cum e?
- Ce vrei să spui?
- Mi‑e greu să‑mi imaginez unde lucrezi.
- Închipuie‑ți un laborator. Cam asta e tot.
- Miroase a substanțe chimice? Sunt mulți oameni prin jur?
- Nu știu. Aș zice că da, de obicei.
- Dar nu te deranjează să fii distras, să‑ți fie întreruptă concentrarea?
- De cele mai multe ori, e în regulă. Din când în când, se mai produce câte o întrerupere, cineva vorbește la telefon sau râde. O dată a trebuit să‑l atenționez pe un coleg să tacă. Asta nu‑mi face niciodată plăcere.
- Știu cum ești când te concentrezi.
- Da, mă deranjează și ticăitul ceasului, dacă‑l aud.

Cred că e praf în mașina lui sau poate e de la gurile de aerisire. Însă îmi simt ochii uscați. Reglez aerisirea, îndreptând‑o spre podea.
- Fă‑mi un tur virtual.
- Al laboratorului?
- Da.
- Acum?
- Poți să faci asta în timp ce conduci. Ce mi‑ai arăta, dacă te‑aș vizita la muncă?

O vreme, nu spune nimic. Privește drept înainte, prin parbriz.
- Întâi de toate, ți‑aș arăta sala de cristalografie a proteinei.

Nu se uită la mine cât vorbește.
- Așa, zic, în regulă.

Știu că munca lui implică cristale de gheață și proteine. Cam asta e tot. Știu că e cercetător postdoctoral și că lucrează la o teză.
- Ți‑aș arăta cei doi roboți de cristalizare care ne permit să analizăm o secțiune mare a spațiului de cristalizare, folosind volume mai mici de un microlitru de proteine recombinate greu de exprimat.
- Vezi, îmi place să‑mi vorbești despre astea.

Chiar îmi place.
- Probabil ai fi interesată și de camera microscoapelor, care conține dispozitivul TIRF cu trei culori, adică fluorescență cu reflexie internă totală, precum și microscopul cu disc rotativ, care ne permite să observăm riguros moleculele singulare marcate fluorescent atât in vitro, cât și in vivo, cu o precizie nanometrică.
- Continuă.
- Ți‑aș arăta incubatoarele noastre termoreglabile, unde creștem cantități mari, peste douăzeci de litri, de culturi de drojdie și de E. coli, culturi care au fost modificate genetic să prolifereze o proteină aleasă de noi.

Pe măsură ce vorbește, îi studiez chipul, gâtul, mâinile. Nu mă pot abține.
- Ți‑aș mai arăta două sisteme - AKTA FPLC, cromatografie lichidă rapidă a proteinelor - care ne permit să purificăm rapid și precis orice proteină, folosind orice combinație de afinitate, schimb de ioni și cromatografii pe gel permeabil.

Îmi vine să‑l sărut în timp ce conduce.
- Ți‑aș arăta camera de cultură de țesuturi, unde creștem și întreținem diverse linii de celule de mamifere, fie pentru sintetizarea de gene specifice, fie pentru recoltarea de lizat celular...

Face o pauză.
- Continuă, zic. Și apoi?
- Apoi mi‑aș da seama că te‑ai plictisit și că ești gata de plecare.

Aș putea să‑i spun chiar acum. Suntem doar noi în mașină. E momentul perfect. Aș putea spune că m‑am gândit la o relație din perspectiva mea și la ce înseamnă asta pentru mine. Sau aș putea să întreb dacă asta nu e cumva irelevant, pentru că o relație nu poate fi înțeleasă dacă o împarți în două. Sau aș putea să fiu complet sinceră și să‑i mărturisesc că "mă gândesc să‑i pun capăt". Dar n‑o fac. Nu spun nimic din toate acestea.

Poate că, dacă mă duc să‑i cunosc părinții, să văd de unde provine și unde a crescut, asta mă va ajuta să ajung la o concluzie.
- Mulțumesc pentru tur, îi spun.

Îl urmăresc cu privirea cum conduce. Pentru moment. Părul ăla vâlvoi, ușor cârlionțat. Postura aceea a naibii de pretențioasă. Mă gândesc la cele trei pastile micuțe. Asta schimbă totul. A fost atât de drăguț din partea lui să le înfășoare în șervețel pentru mine.


Ne știam de doar două săptămâni când Jake a plecat din oraș pentru două nopți. Ne vedeam și vorbeam aproape în fiecare zi de când ne întâlniserăm. El mă suna. Eu îi trimiteam mesaje. Am aflat că ura să trimită mesaje. Trimitea unul, cel mult două. Dacă discuția se lungea mai mult de atât, suna. Îi place să vorbească și să asculte. Apreciază discursul.

A fost ciudat să fiu din nou singură în cele două zile cât a fost plecat. Înainte, eram obișnuită cu asta, însă după aceea, mi s‑a părut că lipsește ceva. Îmi lipsea el. Îmi lipsea să fiu cu o altă persoană. E siropos, știu, dar am simțit că o parte din mine nu mai era.

A cunoaște pe cineva e ca și cum ai face un puzzle fără sfârșit. Începem cu piesele cele mai mici și ajungem să ne cunoaștem tot mai bine de‑a lungul procesului. Detaliile pe care le știu despre Jake - îi place carnea bine făcută, evită să folosească băile publice, urăște când oamenii se scobesc cu unghia între dinți după ce mănâncă - sunt banale și lipsite de urmări în comparație cu marile adevăruri, care solicită mai mult timp pentru a se lăsa dezvăluite.

După ce am stat așa de mult timp singură, am început să simt că îl cunosc bine pe Jake, chiar foarte bine. Dacă te vezi constant cu cineva, cum am făcut eu și Jake, după doar două săptămâni, începi să simți că e... intens. A fost intens. În acele prime două săptămâni mă gândeam tot timpul la el, chiar și când nu eram împreună. Am avut multe discuții lungi stând pe podea, sau întinși pe canapea ori în pat. Puteam vorbi cu orele. Unul dintre noi începea câte un subiect, iar celălalt îl continua. Ne puneam întrebări. Discutam, dezbăteam. Nu cădeam tot timpul de acord. O întrebare ducea la alta. Odată, am stat treji toată noaptea, vorbind. Jake era diferit de toți cei pe care îi întâlnisem până atunci. Legătura noastră era unică. Este unică. Încă mai cred asta.
- Încerc să restabilesc un echilibru critic, spune Jake. Ceva la care ne‑am tot gândit în ultima vreme la serviciu. Echilibrul critic este necesar în orice. Mă gândeam la asta și în pat, noaptea trecută. Totul este atât de... delicat. Să luăm, de exemplu, alcaloza metabolică - o creștere extrem de mică a nivelului pH‑ului din țesut, care are de‑a face cu o mică scădere a concentrației de hidrogen. Totul e pur și simplu... extrem de delicat. E doar un exemplu, și totuși e vital. Și sunt multe astfel de lucruri. Totul pare imposibil de fragil.
- Da, multe lucruri sunt așa. Cam cum sunt și cele la care m‑am tot gândit în ultima vreme.
- În unele zile, pare că sunt străbătut de un curent. E o energie în mine. Și în tine. E ceva de care ar trebui să fim conștienți. Are vreo logică? Scuze, îndrug prostii.

Mi‑am scos picioarele din pantofi și le‑am pus sus, pe bord, în fața mea. Mă întind pe spătarul scaunului. Simt că aș putea ațipi. De la ritmul roților pe asfalt, de la mișcare. Condusul are efectul ăsta de anestezic asupra mea.
- Ce vrei să spui prin curent? îl întreb, închizând ochii.
- Așa se simte. Între mine și tine, spune el. Viteza singulară a fluxului.


- Ai fost vreodată deprimat sau ceva de genul ăsta? întreb.

Tocmai am trecut de ceva ce pare o curbă importantă. Mergem de ceva timp pe drumul ăla. Am cotit la un semn de stop, nu la un semafor. La stânga. Pe aici nu sunt semafoare.
- Scuze, mi‑a venit din senin. Mă gândeam.
- La ce?

De câțiva ani buni, viața mea continuă să fie plată. Nu știu cum să o descriu altfel. N‑am mai recunoscut‑o niciodată până acum. Nu cred că sunt deprimată. Nu asta vreau să spun. E doar plată, apatică. Multe lucruri mi s‑au părut întâmplătoare, inutile, arbitrare. Lipsite de dimensiune. Întotdeauna pare că lipsește ceva.
- Uneori sunt tristă fără un motiv anume. Ție ți se întâmplă?
- Nu prea, nu cred, îmi răspunde el. Obișnuiam să‑mi fac griji când eram copil.
- Să‑ți faci griji?
- Mda, în privința unor lucruri lipsite de importanță. Anumiți oameni, străini, mă făceau să mă îngrijorez. Aveam probleme cu somnul. Dureri de stomac.
- Câți ani aveai pe atunci?
- Eram mic. Poate opt, nouă ani. Când se agrava, mama mă punea să beau ceva ce ea numea "ceaiul copiilor", adică lapte cu zahăr, și stăteam să vorbim.
- Despre ce?
- De obicei, despre ceea ce mă îngrijora.
- Îți aduci aminte vreun lucru anume?
- Nu‑mi făceam griji în legătură cu moartea, dar mă îngrijora faptul că oamenii din familia mea vor muri. De cele mai multe ori, era vorba despre frici abstracte. O vreme, m‑am temut că îmi va cădea vreun membru.
- Serios?
- Da, aveam oi la fermă, miei. La o zi sau două după ce era fătat un miel, tata îi punea o bandă specială de cauciuc în jurul cozii. Era foarte strânsă, suficient cât să oprească fluxul sângelui. După câteva zile, coada pur și simplu cădea. Nu era dureros pentru miei; ei nici măcar nu știau ce li se întâmplă. Hoinărind pe câmpuri, găseam din când în când câte o coadă de miel căzută. Începeam să mă întreb dacă nu avea să mi se întâmple și mie ceva asemănător. Dacă mânecile cămășii sau vreo pereche de șosete erau puțin prea strâmte? Și dacă adormeam cu șosetele în picioare și mă trezeam în timpul nopții cu un picior căzut? Asta mă făcea să mă îngrijorez și în privința altor lucruri, importante. De exemplu, de ce nu era coada o parte importantă pentru miel? De câte te poți lipsi până ajungi să pierzi ceva important din tine? Nu?
- Îmi dau seama că toate astea pot fi tulburătoare.
- Scuze. Am dat un răspuns foarte lung la întrebarea ta. Ca să‑ți răspund, nu, nu sunt deprimat.
- Dar trist?
- Sigur.
- Și... care e diferența?
- Depresia este o boală serioasă. Este dureroasă din punct de vedere fizic, debilitantă. Și nu poți alege pur și simplu să treci peste ea, așa cum nu poți să treci peste cancer. Tristețea este o condiție umană normală, întocmai ca fericirea. Nu ai zice că fericirea este o boală. Tristețea și fericirea au nevoie una de alta. Pentru a exista, se sprijină una pe cealaltă, asta vreau să zic.
- Se pare că, în ultima vreme, din ce în ce mai mulți oameni sunt, dacă nu deprimați, atunci triști.
- N‑aș spune asta. Dar pare că avem mai multe ocazii să reflectăm asupra tristeții și a sentimentelor de insuficiență, plus că mai e și presiunea de a fi tot timpul fericit. Ceea ce e imposibil.
- Asta vreau să spun. Trăim niște vremuri triste, care nu au niciun sens pentru mine. De ce e așa? Sunt acum mai mulți oameni triști decât erau în trecut?
- Există mulți la universitate, din rândul studenților și al profesorilor deopotrivă, pentru care cea mai mare grijă din fiecare zi - și nu‑ți exagerez - este să ardă numărul potrivit de calorii pentru tipul lor de corp, în funcție de dietă și de intensitatea exercițiilor fizice. Gândește‑te la asta în contextul istoriei umane. Că tot vorbeam despre tristețe.
- Este ceva legat de modernitate și de ceea ce considerăm noi astăzi a fi de valoare. Schimbarea noastră în privința moralității. Să fie o lipsă generală de compasiune? De interes pentru alții? De relații? Totul se leagă. Cum am putea avea un sentiment de însemnătate, un scop, dacă nu avem o legătură cu ceva mai mare decât propria viață? Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât pare că fericirea și împlinirea depind de prezența altora, fie și numai de o singură persoană. La fel cum tristețea are nevoie de fericire și invers. Singur ești...
- Știu ce vrei să spui, zic.
- Există un exemplu care se tot folosește în primul an de filozofie. Este vorba despre context. Todd are în camera lui o mică plantă cu frunze roșii. Hotărăște că nu‑i place cum arată planta lui și își dorește să semene mai mult cu restul plantelor din casă. Așa că îi vopsește cu atenție toate frunzele în verde. După ce se usucă vopseaua, n‑ai putea zice că planta a fost vopsită. Arată ca și cum ar fi fost verde dintotdeauna. Mă urmărești?
- Da.
- A doua zi, primește un telefon de la prietena lui. Ea e botanistă și îl întreabă dacă nu cumva are o plantă verde pe care să i‑o împrumute pentru niște teste. El spune că nu. În următoarea zi, o altă prietenă, de data aceasta o artistă, sună să‑l întrebe dacă nu cumva are o plantă verde pe care să o poată folosi drept model pentru următoarea ei pictură. El spune că are. I se pune aceeași întrebare de două ori și dă răspunsuri opuse, și totuși, de fiecare dată este sincer.
- Înțeleg ce vrei să spui.

Încă un viraj, de data aceasta la o intersecție cu patru sensuri.
- Mie îmi pare că în contextul vieții și al existenței, al oamenilor, al relațiilor și al muncii, să fii trist este un răspuns corect. Plin de adevăr. Ambele răspunsuri sunt corecte. Cu cât ne spunem mai mult că trebuie să fim mereu fericiți, că fericirea este un scop în sine, cu atât ne face mai rău. Și, apropo, asta nu e o idee foarte originală sau ceva de genul ăsta. Știi că nu încerc să fac pe deșteptul acum, nu? Doar vorbim.
- Comunicăm. Gândim.

Telefonul meu întrerupe liniștea, sunând din geantă. Din nou.
- Scuze, zic și mă aplec după el.

Pe ecran e afișat numărul meu.
- E tot prietena mea.
- Poate ar trebui să‑i răspunzi de data asta.
- N‑am chef să vorbesc. O să înceteze să mai sune, în cele din urmă. Sunt sigură că nu e nimic important.

Îmi pun telefonul înapoi în geantă și îl ridic din nou când scoate un bip. Două mesaje noi. De data asta, mă bucur că volumul radioului este dat tare. Nu vreau ca Jake să audă mesajele. Apelantul nu vorbește deloc în primul mesaj. Se aud doar sunete, zgomote, apă care curge. În cel de‑al doilea, tot apă curgând, dar îl aud și pe el mergând, zgomot de pași și ceva ce seamănă cu o ușă închizându‑se cu un scârțâit. El este. El trebuie să fie.
- Ceva important? întreabă Jake.
- Nu.

Sper să par indiferentă, dar simt cum începe să mi se înfierbânte fața.

Va trebui să mă ocup de asta după ce ne întoarcem, să spun cuiva, oricui, despre Apelant. Acum, dacă i‑aș spune ceva lui Jake, ar trebui să‑i mărturisesc și că l‑am mințit. Nu mai pot continua. Nu așa. Apa continuă să curgă. Nu sunt sigură de ce îmi face asta.
- Serios? Nu e important? Două apeluri, nu doar mesaje, unul după altul? Pare destul de important, nu crezi?
- Oamenii sunt dramatici uneori. O să vorbesc mâine cu ea. Oricum, bateria mea e pe terminate.