Voința și norocul

Carlos Fuentes (1928-2012) a fost unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Boomului latino-american. Opera sa, elogiată de critici, a fost tradusă și publicată în peste patruzeci de țări. În afară de romane, a scris și numeroase povestiri, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Considerat un punct de referință al culturii mexicane, s-a implicat în viața politică și socială din țara sa și a ținut conferințe la universități de prestigiu ca Princeton, Harvard, Columbia și Cambridge.

Printre numeroasele premii și distincții care i s-au acordat se numără Premiul Romulo Gallegos, Premiul Alfonso Reyes, Premiul Cervantes, Premiul Grinzane Cavour, Premiul Principe de Asturias pentru Literatură, Premiul Galileo și Legiunea de Onoare franceză.

Dintre cărțile sale, la Curtea Veche Publishing au mai fost traduse Toate familiile fericite, Jilțul vulturului și Crezul meu.
Horia Barna este absolvent al Facultății de Litere (secția română-spaniolă) a Universității din București. A fost profesor, jurnalist și editor. Între 2006 și 2010 a fost directorul Institutului Cultural Român din Madrid, apoi director de proiecte culturale în cadrul ICR București. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Carlos Fuentes, Roberto Bolaño, Eduardo Mendoza sau Juan Pablo Villalobos sunt doar câțiva dintre autorii traduși de el în limba română.
Considerată de mulți critici o satiră întunecată și o tragedie poetică, Voința și norocul marchează poate cel mai înalt prag al imaginației și al realismului lui Fuentes. În această nouă critică social-politică, aflăm povestea prieteniei dintre Iosua Nadal și Ierihon, care se întâlnesc în adolescență și încearcă să trăiască altfel decât ceilalți, dar aleg drumuri diferite pentru a-și îndeplini scopul.

Cei doi eroi sunt protagoniști într-un Bildungsroman format inițial din aspirații și filozofări adolescentine, presărate cu trimiteri literare și aluzii la Kafka, Nietzsche, Odiseu și divinitate. Mai apoi, capcana întinsă de suprapersonaj - Mexicul însuși - îi obligă să reconstituie în cheie modernă mitul lui Cain și Abel. Misterul personajelor este dezvăluit chiar de capul retezat al lui Iosua, abandonat pe o plajă de lângă Pacific. Pe măsură ce îi aflăm destinul, granița dintre bine și rău dispare.

"O carte atotcuprinzătoare, o reinterpretare spectrală a ideii de roman care se ia la trântă cu istoria." (The New York Times)

"Mereu seducător, Fuentes contemplă istoria și viitorul Mexicului dintr-o perspectivă filozofică, politică, plină de umor și prospețime." (Publishers Weekly)

"Curajul cu care abordează acest maestru al literaturii realitățile din Mexic ar trebui salutat de toți cei interesați de conflictele și contradicțiile culturii noastre globale." (Library Journal)

"Unul dintre marile romane de bătrânețe ale lui Fuentes, Voința și norocul ilustrează realismul magic al ficțiunii latino-americane din anii 1970, interpretând într-o manieră senzațională viața mexicanilor, cu toate pasiunile și tristețile lor." (Booklist)


Așa am devenit prieteni eu și Ierihon. Am descoperit tot ceea ce aveam în comun. Vârsta. Șaisprezece, șaptesprezece ani. Lecturi, nu doar timpurii, ci împărtășite, chiar dacă el avea avantajul unui an în plus față de mine care, în timpul adolescenței, reprezintă mult. Îmi împrumuta, adnotate, cărțile pe care le citise. Comentam împreună. Și o atitudine comună în interiorul școlii și în afara ei. A fi independenți. Am descoperit că nu îngăduiam să ni se inoculeze opinii care nu ne aparțineau sau care, cel puțin, să nu treacă prin sita criticii noastre. În plus, consideram că ale noastre nu erau doar păreri, ci și îndoieli. Cel mai solid teren al prieteniei noastre acesta a fost. Aproape instinctiv, eu și Ierihon înțelegeam că fiecare rând pe care îl citeam, fiecare idee pe care o primeam, fiecare adevăr pe care‑l susțineam conținea contrariul său, precum ziua și noaptea. Nu lăsam să treacă, în acel ultim an de liceu, niciun rând, idee sau adevăr pe care să nu o supunem judecății. Încă nu calculam cât de folositoare - sau cât de dăunătoare - ne‑ar fi această atitudine atunci când aveam să ieșim în lume, în afara cuibului protector al școlii. Acum, a fi disident înăuntrul ei, cu un aer încă adolescentin, pedant și exagerat, ne scotea în evidență față de plebea școlărească ce ne înconjura și care, după ce Ierihon îmi luase apărarea și amintindu‑și de nasul însângerat al chelului năbădăios, a încetat să se mai ia de mine sau de nasul meu, căutându‑și alte ținte împotriva cărora să se bată, cu condiția să poată izola victima și să apară ca o masă fără identitate și, în consecință, imposibil de pedepsit.

Inclusiv faimosul chel a ajuns să vină la noi cu o veste hilară și falsă.
- Se spune că nu vă despărțiți niciodată fiindcă sunteți poponari. Vreau să fiu prietenul vostru ca să văd dacă se încumetă să mai spună asta și despre mine.

Și‑a însoțit cuvintele cu un gest de răutate strașnică și cu o sprinteneală greoaie, de erou în formare.

L‑am întrebat, cu falsă admirație, dacă el era la adăpost de orice agresiune și a spus că da. De ce? am insistat. Deoarece sunt foarte bogat și nu sunt încrezut. A arătat, cu pumnul lui mereu însângerat sau acoperit de coajă, către stradă:
- Vedeți un Cadillac negru oprit acolo afară, la ieșirea din școală?

Bineînțeles. Făcea deja parte din peisaj.
- M‑ați văzut urcându‑mă în el?

Nu, l‑am văzut așteptând autobuzul la colț.
- Păi, este mașina tatălui meu. Vine după mine în fiecare după‑amiază. Șoferul mă vede ieșind, coboară și‑mi deschide portiera. Eu mă duc înainte la stația de autobuz și Cadillacul se întoarce singur.

M‑am gândit la consumul inutil de benzină, însă am tăcut, considerând că deocamdată băiatul merita toată atenția noastră. Și‑a pus mâinile în șold și ne‑a privit cu o simpatică - sau poate patetică - nevoie de aprobare. În lipsa unor aplauze din partea noastră, a cedat și s‑a prezentat.
- Sunt Errol.

Acum și eu, și Ierihon am zâmbit, iar zâmbetul nostru amabil era o solicitare: Explică‑ne.
- Mama mea l‑a adorat toată viața pe Errol Flynn. Acum nici măcar nu‑și mai amintește de Errol Flynn. Era un actor foarte faimos când mama mamei mele era tânără. Ea îi povestea că nu pierdea niciun film cu Errol Flynn. Spunea că e foarte frumos și nonchalant, așa îl numeau în revistele de cinema. Era Robin Hood și se legăna din pom în pom, îmbrăcat într‑un verde de camuflaj, gata să‑i jefuiască pe bogați pentru a‑i ajuta pe săraci și adversar al tiraniei. Iar mama mea a moștenit acest capriciu.

O închipuire a trecut prin ochii chelului agresiv, care acum se prezenta drept Errol Esparza și ne oferea prietenia lui, precum și un rezumat al vieții sale, așezați toți trei pe scările curții școlii în acest din urmă an al educației noastre secundare, gata să ne asumăm obligațiile (și aerele) școlii pregătitoare chiar în aceeași clădire, cu aceiași profesori și colegi, care nu mai sunt deloc la fel, ci asemenea oglinzii schimbătoare a primei tinereți, când încă stăruie miile de semne ale copilăriei, insistente, doar ca să obstrucționeze trecerea la chipul care se luptă să‑și deschidă drumul și să ne spună: Am crescut. Acum suntem bărbați.

De aceea părea atât de lung ultimul an al învățământului secundar și atât de nesigur și de îndepărtat întâiul din cel pregătitor. Nu prin realitățile esențiale ale unui grad sau altuia al educației, nu prin faptele accidentale reprezentate de noi înșine: bucălatul Ierihon, chelul Errol și slăbănogul Iosua, eu însumi, toți trei surprinși de modificările pe care le sufereau trupurile și sufletele noastre, chiar dacă toți trei ne prefăceam, fiecare în felul său, că acceptam transformările fără surprindere, cu o detașare naturală și chiar cu o oarecare nepăsare, de parcă am fi știut dinainte cum vom fi în anul următor și am fi ignorat cu desăvârșire ceea ce încă eram.

Adevărata răscruce ne‑o propunea Errol. Ne‑a invitat la el acasă. A fost o invitație făcută cu un ciudat aer ironic amestecat cu îngăduință și din îngăduință, mascând o sfiiciune prost disimulată. În mod implicit, se aștepta să fie invitat la noi acasă, crezând că prietenia noastră poate fi durabilă doar dacă vom cunoaște cel mai ascuns secret al unui băiat de șaisprezece ani: familia sa. Odată depășită această traumă, vom putea să trecem la următoarea fază. Să fim adulți și să fim prieteni.

Buna‑credință - ca să nu spunem inocența - bunului Errol era dincolo de orice îndoială. Eu știam că tot ceea ce nu fusese spus de către tânărul chilug nu exista în pivnița relei‑credințe. Errol acționa corect. Cei care străbăteau drumuri întortocheate, în orice caz, eram noi doi, Ierihon și cu mine.
- Errol Esparza.
- Iosua Nadal.
- Ierihon.

Dumneavoastră, cei care supraviețuiți, vă puteți imagina că după ce am devenit prietenul lui Ierihon nu o dată l‑am întrebat care este numele lui de familie, iar el mi‑a răspuns Ierihon și atât, fără nume de familie. Nu am fost mulțumit, eram curios, m‑am dus la secretarul care se ocupa cu admiterea în școală și am întrebat direct:
- Care este numele de familie al lui Ierihon?

Secretarul, un bărbat tânăr și atrăgător, care nu se simțea în largul său în micuțul birou de înscrieri, în spatele unui panou de sticlă jivrată din aproprierea intrării în școală, prin care jumătate din chipul său și o mână întreagă se înfățișau, la cerere, pentru a răspunde solicitărilor publicului, și‑a retras cu grabă mâna și fața. Glasul a dobândit un ton neutru, însă apăsat.
- Ierihon se numește, așa: Ierihon.

Deși era în timpul programului, secretarul a închis ferestruica. După puțin timp, am simțit la prietenul meu Ierihon o atitudine de afront și defensivă. Am atribuit‑o indiscreției secretarului, chiar dacă nu aveam nicio probă. Sigur este faptul că Ierihon, după ce a lăsat câteva zile să treacă prin sita unei neobișnuite seriozități în relațiile noastre și pe care eu am pus‑o pe seama indiscreției mele și a celei a secretarului (un post ocupat în mod obișnuit de femei de patruzeci de ani, acre și fără speranța să‑și găsească un soț), mi‑a cerut să‑l însoțesc la cafeneaua de la colțul școlii și, odată așezați acolo în fața a două cești cu o zeamă călduță și fără cafeină, m‑a privit scrutător și mi‑a spus că, în decursul ultimului semestru, între noi doi se cimentase în mod natural o prietenie pe care el ar dori să o știe solidă și durabilă.
- Ești de acord, Iosua? Am spus că da, cu destul entuziasm. Nimic din trecutul meu - scurtul meu trecut, am râs - nu‑mi prevestea o prietenie atât de apropiată precum cea pe care în aceste luni o întemeiaserăm eu și Ierihon. Preocuparea lui mi s‑a părut inutilă, chiar dacă binevenită. Încheiam un pact între camarazi. M‑a încercat dorința ca în loc de Nescafé să fi avut câte o cupă de șampanie. Am simțit acea înflăcărare de satisfacție pe care ne‑o produce, în timpul adolescenței, faptul că descoperim în prietenie un spirit afin care, fără compasiune, ne salvează de singurătatea rezervată băiatului neînțeles, care a încetat să mai fie copil de pe o zi pe alta și care de‑acum nu‑și mai găsește locul în lumea atât de oficioasă pe care părinții i‑au pregătit‑o cu iluzia că, fiind atât de cocoloșit, copilul nu va crește niciodată.

Nu era cazul meu. Ierihon a spus atunci că între cei șaptesprezece ani împliniți și cei douăzeci și unu care urmau să fie împliniți, el și cu mine trebuia să stabilim un plan de viață și de studiu care să ne apropie pentru totdeauna. Cine știe, poate vor apărea despărțiri, călătorii, tipe, de exemplu. Important era să încheiem, chiar aici, o înțelegere pentru toată viața. Să știm că el va sări oricând în ajutorul meu, iar eu, în al lui. Să știm care sunt valorile pe care le împărtășim. Ce dezaprobăm.
- Este important să facem o listă de obligații...
- Sacre?

Ierihon a afirmat energic:
- Da. Pentru noi.

De unde ar trebui să începem?

În primul rând, de la o hotărâre împărtășită de dezaprobare a frivolității. Colegul meu a scos din geantă o revistă mondenă și a răsfoit‑o cu indiferență și dezgust.
- Privește această înșiruire de idioțenii în culori și pe hârtie couché. Te interesează să știi că rockerița Tarcisia s‑a căsătorit cu milionarul rus Ulianov, amândoi desculți, cu lei havaiene la gât, pe Plaja Carmen, și că pe invitați i‑au prins zorii dansând hip‑hop pe plajă, la șapte dimineața, ora la care au mâncat o gustare delicioasă în onoarea tatălui miresei, care este originar din Sonora? Ți‑ar fi plăcut să fii invitat? Ai fi refuzat invitația? Răspunde‑mi.

Am spus că nu, Ierihon, nici vorbă, nu mă interesează să fiu...

M‑a întrerupt.
- Nici chiar dacă ar fi vorba despre propria ta nuntă?

Nu, am zâmbit de data asta, m‑am gândit că cel mai nimerit era să iau totul în glumă și am admirat capacitatea intensă a lui Ierihon de a lua viața foarte, foarte în serios.
- Juri să nu te duci niciodată la vreo petrecere de cincisprezece ani, la un ceai dansant, la un botez, la vreo inaugurare de restaurante, florării, supermarketuri, sucursale de bănci, aniversări de generații universitare, concursuri de frumusețe sau adunări în Zócalo ?

Promiți că vei disprețui orice cuplu care se lasă fotografiat pentru a fi publicat în reviste, ea, în bikini, însărcinată în luna a opta, și soțul mândru, mângâindu‑i burta și anunțând nașterea apropiată, botezul și binecuvântarea lui Raulito, într‑o ploaie de blițuri (că doar pentru asta se anunța emoționantul eveniment)?

Am comis greșeala de a râde. Ierihon a dat cu pumnul în masă. Ceștile de cafea s‑au clătinat. Chelnerița s‑a apropiat să vadă ce se‑ntâmplă. Privirea ostilă a prietenului meu a alungat‑o. Cafeneaua a început să se umple de clienți eliberați după încă o zi de munci care, poate, erau foarte diferite între ele, însă care pe toți și pe fiecare în parte îi oboseau la fel de tare. Birouri publice, private, magazine mari sau mici, traficul nemilos din Ciudad de México, speranța nulă de a găsi fericirea când ajungi acasă, suferința pentru ce nu s‑a petrecut. Toate acestea au început să pătrundă în cafenea. Era ora șapte seara. Începuserăm să sporovăim, într‑un loc care atunci era gol, la ora cinci și jumătate.

Și aprobaserăm, împreună, un plan de viață împărtășit. Era vorba doar despre ocolirea stupidelor petreceri și aniversări sociale și politice? În niciun caz. Înainte de a intra ceea ce Ierihon numea în mod disprețuitor "o cireadă de boi".
- Boi, a repetat Ierihon. Să nu spui niciodată "buoi".
- "Boi"?
- Nu. "Buoi". Să nu spui niciodată "buou", "buoi".
- De ce?
- Ca să nu cedezi în fața vulgarității, stupizeniei și mascării sărăciei mentale prin intermediul glumelor ieftine.

Am stabilit un plan de lecturi, de proliferare intelectuală, selectivă și riguroasă, pe care deocamdată, voi, supraviețuitorilor, nu‑l veți cunoaște, întrucât chiar în acel moment a intrat în cafenea Errol Esparza și ne‑a reamintit, băieți, astăzi este vizita la mine acasă. Să mergem.
- Merge ca uns, a exclamat, ca de obicei, Ierihon.
Familia Esparza trăia în Pedregal de San Ángel, un străvechi pat vulcanic, rezultat al erupțiilor lui Xitle, peste ale cărui fundații întunecate și groase arhitectul Luis Barragán a încercat să creeze un cartier rezidențial modern, bazat pe reguli stricte. Prima, ca piatra vulcanică să fie folosită la construirea caselor. A doua, ca acestea să adopte veșmântul monahal al stilului Barragán. Linii drepte, fără decorațiuni, pereți curați, fără nimic în plus în afara culorilor, evocând folclorul, asociate Mexicului: albastru‑indigo, roșu‑vișină și galben‑solar. Acoperișuri plane. Niciun fel de cisternă la vedere așa, ca în restul unui oraș haotic unde conviețuiesc atâtea stiluri care conduc până la urmă la lipsa unui stil, în afară poate de triumfătoarea repetiție de coșmelii standard, magazine cu etaj, electrocasnice, reparații auto, vânzări de pneuri, garaje, parcări, magazine mixte, bombonerii, birturi și alte dughene pentru toate nevoile cotidiene ale ciudatei noastre societăți, mereu dominată de la vârf de câțiva, iar jos mereu capabilă să se organizeze și să trăiască în mod independent, cu mulți.

Am spus cele de mai înainte întrucât ordinea purității dorită de arhitect n‑a rezistat nici cât un bulgăre de zăpadă în iad. Barragán închisese acel Pedregal cu căsuțe și gratii simbolice la intrare, de parcă ar fi dorit să impună o anatemă citadină: Vade retro, măi Marine, că aici nu e de tine.

Dezordinea prihanei în numele falsei libertăți a deținătorilor de case și a arhitecților maleabili - cu toții pradă altei tiranii, cea a prostului-gust și a asimilării de ce‑i mai rău în numele autonomiei robotului - s‑a încheiat cu încercarea efemeră de a conferi unui cartier rezidențial al metropolei măcar unitatea și frumusețea unui cartier din Paris, Londra sau Roma. În așa hal că din mijlocul frumuseții nude a corpului originar au răsărit ca niște tumori maligne falsele rezidențe coloniale, bretone, provensale, scoțiene și tudoriene, în afară de inimaginabilul rancho californian și inexistenta hacienda tropicală.

Totuși, familia Esparza nu adusese la Pedregal arhitectura cartierelor anterioare. Se mulțumise cu severitatea proiectului originar mănăstiresc. Cel puțin pe dinafară, Barragán triumfa. Fiindcă, atunci când Ierihon și cu mine am intrat în căminul noului nostru prieten Errol Esparza, ceea ce am găsit a fost o dezordine barocă înăuntrul unui haos neobaroc înăuntrul unei îngrămădeli postbaroce. Altfel spus: o singură grozăvie nu era de ajuns în casa familiei Esparza. Goliciunea pereților era un îndemn stringent spre a le umple cu picturi de prin calendare, preponderent cu naturi moarte, tablou după tablou, nu doar apropiate, ci aproape incestuoase, ca și cum lăsarea unui centimetru de perete gol ar fi reprezentat o dovadă de zgârcenie neospitalieră sau refuzul grosolan al unei invitații. Mobilele, de asemenea, își disputau premiul pentru nepotrivire în spațiu. Sofale și fotolii masive de o calitate îndoielnică, dar proiectate să umple marile spații goale: șase gheare de grifon, trei perne de catifea cu relief pentru spătar, mese cu labe de dragon și spații acoperite cu scrumiere sustrase de la diverse hoteluri și restaurante, carpete cu intenții persane și cu aspect de kitsch, toate contrastau cu saloanele aranjate în stil Versailles, fotolii Ludovic al XV‑lea cu spătar de brocart și picioare de cerb, vitrine cu neatinse souvenirs în urma vizitei esparzienilor la Versailles și goblenuri fabricate recent. Totul arăta că primul salon, cu uriașul ecran TV, era locul în care membrii familiei Esparza trăiau și că salonul "franțuzesc" era locul unde, din când în când, primeau.
- Luați loc, a spus fără accent ironic simpaticul Errol. O chem îndată pe mama.

Priveam covorul lățos de culoare purpurie, a cărui intenție evidentă era aceea de a crește ca un gazon interior și crepuscular, când Errol a reapărut aducând o femeie simplă, care‑și trâmbița simplitatea începând cu pieptănătura demodată - "permanent", cred că așa se numea - până la pantofii cu toc jos și cataramă neagră și continuând în sus, ciorapii cu model, rochia dintr‑o singură bucată cu imprimeuri florale și șorțul scurt, de care doamna își ștergea fără vlagă mâinile înroșite, de parcă și le‑ar fi uscat după o inundație domestică, până la chipul palid și sulemenit parțial. Fața ei părea pânza albă a unui artist nehotărât dacă să o termine sau să o abandoneze, cu ușurare resemnată, alandala, neisprăvită.

Doamna ne‑a privit cu un amestec de candoare și suspiciune, fără să înceteze să‑și șteargă mâinile, ca un Pilat din Pont casnic, și ne‑a spus cu glas stins: Estrella Rosales Esparza, la dispoziția dumneavoastră...
- Povestește‑le, mamă, i‑a spus aspru Errol.
- Ce anume? întrebă doamna Estrella, fără să‑și ascundă surprinderea.
- Cum am devenit bogați.
- Bogați? a spus doamna cu mirare nedisimulată.
- Da, mamă, a continuat chelul. Pe prietenii mei îi miră atâta lux. De unde au apărut toate aceste... troace?
- Eh, fiule, și‑a plecat doamna capul. Tatăl tău a fost întotdeauna foarte iscusit.
- Cum ți se pare averea lui tata?
- Mi se pare foarte bună.
- Nu, proveniența...
- Eh, fiule, cum ești...
- Cum sunt?
- Nerecunoscător. Datorăm totul strădaniei depuse de tatăl tău.
- Strădanie? Așa se numește acum delictul?

Mama l‑a privit cu severitate.
- Care delict? Despre ce vorbești?
- Să fii hoț.

În loc să se înfurie, doamna Estrellita și‑a ținut admirabil firea. Ne‑a privit cu îngăduință pe Ierihon și pe mine.
- Nu v‑am salutat. Fiul meu este un copil foarte repezit.

I‑am mulțumit. A zâmbit, și‑a privit fiul.
- Mă jignește fiindcă nu sunt Marlene Dietrich. Ce vină am eu? Nici el nu este Errol Flynn.

Ne‑a întors spatele, aplecându‑și capul, și s‑a întors în locul misterios de unde venise. Errol a izbucnit în hohote de râs. Ne‑a spus că tatăl său fusese tâmplar, prima oară într‑unul dintre cartierele cele mai sărace ale orașului. După aceea a început să fabrice mobilă. Curând a reușit să vândă paturi, scaune și mese mai multor hoteluri. În acest fel a deschis un magazin de mobilă în centru, undeva pe Bulevardul 20 Noiembrie. Cu atâta mobilă pe mână, nu i‑a mai rămas altceva de făcut decât să deschidă un hotel și apoi altul și încă unul și, cum clienții doreau să aibă distracția la îndemână - televiziunea era în fașă, adică în alb și negru -, a luat un vechi cinematograf din San Juan de Letrán și l‑a transformat în sală de spectacole, decorată în stilul unei pagode chinezești la fel ca în Los Angeles, iar cum lumea nu trăiește doar cu artă, a deschis un magazin de mobilă și după aceea altul și altul și încă unul, până când a creat un lanț hotelier, și din asta trăim.

Errol a oftat în timp ce Ierihon și cu mine - și cu siguranță și dumneavoastră, cei care mă urmăriți - afișam niște fețe politicoase și ascultam fără să clipim acest bilanț telegrafic al unei cariere care culmina cu această aiureală de locuință în Pedregal de San Ángel, cu un băiat care refuza să urce în Cadillacul condus de un șofer îmbrăcat în uniformă și care se desfăta umilind o mamă lipsită de apărare și agresând un tată absent.
- A angajat bande de vagabonzi să vâre șoareci în sălile de cinematograf rivale, să‑și bage în faliment concurenții și să intre în posesia sălilor.
- Ce simpatic, m‑am încumetat să spun, însă Errol, învăluit în norul propriei retorici, nu m‑a auzit.
- A trimis comis‑voiajori ca să distragă angajații din magazinele rivalilor săi.
- Foarte isteț, a zâmbit Ierihon.
- A trimis evangheliști să‑i convertească la protestantism...
- Religia capitalismului, Errol, am zis eu doar ca să spun ceva.
- Ai citit Protestantismul și lumea modernă a lui Ernst Troeltsch? a supralicitat Ierihon, sporind deturnarea expunerii. Fără protestantism, nu există capitalism. După Sfântul Toma, toți capitaliștii ajung în infern. Orice capitalist, în consecință, este protestant.

Pe cuvânt că mi‑a fost milă de nedumerirea lui Errol când, imediat după aceea, Ierihon și cu mine ne‑am privit, i‑am mulțumit și am ieșit din casa înconjurată de o grădină fără pomi, unde niște muncitori ridicau ceva asemănător cu o statuie pe un piedestal.
- Să‑i ducă șoferul acasă. Am fost de acord și am plecat. Ușurați, însă fără să rostim niciun cuvânt, și schimbând o privire complice, care părea să spună: "Este prietenul nostru. Vom continua să vorbim cu el."

Vorbim singuri, Ierihon? Nu am ieșit oare din casa familiei Esparza gândindu‑ne pe ascuns că toată această oroare, acest caraghioslâc, această insatisfacție, această amărăciune se petrece en famille, se întâmplă deoarece există o familie - ca o tavă cu fructe stricate, o cupă de venin, o cloacă capabilă să strângă tot, să o digere, să o purifice, să o înapoieze vieții printr‑o ocară finală, vecină cu moartea?

Pe cât se poate, Ierihon, hai să nu ne privim în timp ce părăsim rezidența Pedregal. Nici tu și nici eu nu avem familie. Eram ceea ce suntem deoarece am fost, suntem și vom fi orfani. Ce înseamnă să fii orfan? Fără îndoială, nu doar simpla absență a tatălui sau a mamei ori a familiei, ci carența, lipsa acoperișului protector, din cauze care adesea pot fi atribuite în mod limpede abandonului, morții, simplei indiferențe. Doar că tu și cu mine nu am avut cunoștință de niciuna dintre aceste cauze. Mă înșel. Poate că tu le cunoști, însă le păstrezi pentru tine. Și situația mea era neclară, așa cum o să povestesc mai încolo.
- Este prietenul nostru. Vom continua să vorbim cu el.

Chiar dacă poate, în taină, invidiam situația familială a lui Errol, oricât de violentă sau de patetică ar fi fost ea.
- Nu era nevoie să spună ceea ce a spus, mi‑a transmis un mesaj secret Ierihon atunci când am coborât pe strada Berlin.
- Cu siguranță. Nu, am întărit eu pentru a confirma prietenia, mai degrabă decât din orice alt motiv.

În schimb, câteva luni mai târziu, după ce am absolvit școala secundară pentru a trece la cea pregătitoare, am găsit, mai curând decât un pretext, un prilej pentru a vorbi ore întregi cu un nou profesor abia venit în școală de la facultate. Până atunci, nu simțiserăm nici admirație, nici dispreț față de colectivul de profesori care, cu o discreție excesivă pentru mințile noastre exigente, predau lecții prea puțin imaginative, bazate pe memorarea în serie (ca o crimă) a istoriei, geografiei și științelor naturale. Profesorul de biologie era simpatic datorită subterfugiilor la care apela și a căilor pe care le urma pentru a sublima faptele naturii prin intermediul unei referințe finale explicite, culme a discursului său reiterat, la actul creației divine, origine și destinație a realităților noastre fizice și a mortalității noastre transcendente.

Existau, fără îndoială, alte excese care rupeau neutralitatea cenușie a cursurilor. Directorul, un francez irascibil cu nume de familie breton, imposibil de pronunțat, căruia elevii îi spuneau "Don Vercingetorix", obișnuia să deschidă anul școlar stând pe o estradă cu o gladiolă în mână. După ce scruta elevii adunați cu o privire severă tip Torquemada, spunea: "Acesta este un tânăr creștin înainte de a se duce la un bal și de a săruta o fată." Imediat după aceea, arunca floarea pe jos și o călca apăsat, ca într‑un cancan sacru, până când spulbera floarea nevinovată pe care după aceea o aduna de pe jos și, în timp ce ne arăta zdreanța vegetală din mâinile sale, conchidea: "Iar acesta e un băiat catolic după ce a fost la bal și a sărutat o fată." Din gladiola strivită supraviețuia, cu un simbolism desigur nedorit de furibundul Vercingetorix, doar erecta tulpină. O liniște mormântală și o avertizare finală: "Gândiți‑vă. Mărturisiți‑vă păcatele. Rupeți rândurile." Nu‑i mai rămânea decât să avertizeze "Și să nu izbucniți în hohote de râs!", deși severitatea categorică a școlii nu se preta glumelor, ci doar unui fel de resemnare creștină, când în vestiare ne pregăteam să jucăm baschet știind că la momentul oportun va intra profesorul Soler, spunând "Să vedem, să vedem, sunteți toți pregătiți?", drept pretext ca să ne privească înainte de a ne pune chiloții și să se apropie, "să vedem, să vedem", să ne așeze suspensoarele necesare pentru a proteja sexul de loviturile de pe teren, cântărind, în genunchi sau aplecat, cu o reverență impresionantă, testiculele fiecărui elev pentru a ști dacă eram toți bine protejați împotriva bătăliilor sportive și, cu puțin noroc, confruntărilor sexuale.