Sub cerul liber, stăm în lumină

Citiți cuvântul traducătoarei acestei cărți aici.

 
Barbara Kingsolver este romancieră, poetă și eseistă. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi, cucerind milioane de cititori din întreaga lume și numeroase distincții, printre care: National Humanities Medal (2000), Orange Prize for Fiction (2010), Richard C. Holbrooke Distinguished Achievement Award (2011), Women's Prize for Fiction (2023), Pulitzer Prize for Fiction (2023) și o nominalizare la PEN / Faulkner Prize. Toate titlurile pe care le‑a publicat începând cu anul 1993 s‑au regăsit pe lista de bestsellere a publicației The New York Times. Kingsolver abordează teme precum echitatea socială, colonialismul și capitalismul american, ecologia, schimbarea climatică și interacțiunea dintre oameni și mediul înconjurător. În anul 2000 a înființat PEN / Bellwether Prize, pentru a‑i încuraja pe scriitorii ale căror lucrări susțin o schimbare socială pozitivă.

S‑a născut în Maryland, a copilărit în Kentucky și a locuit de‑a lungul timpului în Congo, Franța și Arizona. Înainte de cariera literară, a obținut diplome în biologie de la DePauw University și University of Arizona și a lucrat ca autoare independentă în domeniu. În prezent locuiește cu familia la o fermă din sudul Munților Apalași.
Anca‑Maria Pănoiu a absolvit studii de comunicare, antropologie și imagine și își desfășoară activitatea în mediul editorial. Traduce literatură, eseu, biografii, carte pentru copii și bandă desenată, din engleză și din franceză, printre autorii pe care i‑a invitat în limba română numărându‑se Edgar Morin, Fabrice Midal, Harold Schweizer și Lisa Halliday. A participat la rezidențe de traducere oferite de Institute for Human Sciences (Viena), Centre National du Livre (Avignon), Collège International des Traducteurs Littéraires (Arles) și Bureau International de l'Édition Française (Paris). A scris o serie de Scrisori pe genunchi din unele din aceste locuri, de citit aici.
O casă, două momente istorice la distanță de un secol și jumătate, destine care se întâlnesc și se despart, epoca lui Trump, epoca lui Darwin, povești de iubire și de familie, perspective diferite sau surprinzător de asemănătoare.

Într-un orășel din America zilelor noastre, Willa Knox și familia ei se luptă cu o precaritate dezarmantă: sărăcie, șomaj, doliu, boală și lipsa oricărei siguranțe materiale - crize personale care se profilează pe fundalul unei și mai amenințătoare crize globale. În același oraș, dar în 1874, sosește Thatcher Greenwood. Profesor de științe și adept entuziast al recentelor teorii ale lui Darwin, el se lovește de o societate aparent utopică, în realitate anacronică, roasă de ipocrizie și de teamă. La un secol și jumătate distanță, fiecare va lua lumea în piept în felul său. Poveștile lor își răspund de peste timp între pereții aceleiași case care stă să se dărâme, punând în oglindă două epoci istorice de mari frământări, două schimbări de paradigmă din a căror răscruce se desprinde o întrebare: ce faci când vechile certitudini se clatină și lumea pe care o știai pare să-și fi schimbat regulile peste noapte?

Barbara Kingsolver îmbină filigranul ironiei cu forța de a făuri lumi într-o poveste inteligentă, dulce-amăruie, prin care se mișcă personaje construite cu tandrețe. Dincolo de cangrenele societății și de durerea discretă de fiecare zi, întrezărim abisurile ființei și tot ce nu se schimbă din ce e omenesc. Dar prin crăpăturile unor vieți care par să se destrame, vedem cum pătrunde lumina.

"Un mesaj înțelept pentru timpurile noastre agitate." (The Sunday Times)

"Kingsolver are un talent aparte pentru metafore care încapsulează marile întrebări sociale și evocă stranietatea vieții." (The Observer)

"Kingsolver lucrează pe multe planuri: familial, istoric, mitic, distopic. E imposibil să nu te prindă. Deși acțiunea e situată în America, temele abordate au o rezonanță universală, iar lectura este plăcere pură." (Irish Independent)

"Kingsolver își construiește personajele cu empatie și afecțiune și nu le lasă niciodată eclipsate de idee. Felul ei de a cerceta economia emoțională adeseori deformată a vieții de familie te face să te regăsești." (Daily Mail)

"O carte care mustește de umor. Kingsolver se distinge drept un fel de Steinbeck al precarității și e posibil să fi produs primul mare roman politic al erei Trump." (The Times)

"Puterea lui Kingsolver stă în capacitatea ei de a prezenta marile idei fără să piardă din vedere amănuntele pulsânde ale vieții. Răsturnările politice vin și pleacă; ideologiile, aidoma caselor, se prăbușesc și sunt reconstruite." (The Sunday Times)

"Kingsolver și-a dovedit talentul de a scrie romane pe care nu le poți lăsa din mână. Probabil c-ar putea găsi și o cale de a transforma cartea de telefoane într-o lectură fluidă, atât de strălucitoare și de suplă îi e fraza." (The Telegraph)

"O poveste irezistibilă, bine scrisă, care reușește să formuleze și un punct de vedere asupra felului în care avem grijă de lumea în care trăim și de oamenii care o locuiesc." (Stylist)


Priveliștea de la fereastră îi distrăgea atenția în mod exasperant. Willa încerca să scrie un articol despre platformele de vânzare pentru asigurări de sănătate. Era interesant în principiu, iar dacă ar fi reușit să‑l predea și să‑l și factureze până la sfârșitul săptămânii, nu s‑ar mai fi simțit chiar ca loaza care o arde în mansardă. Dar concentrarea îi era la pământ, sugrumată mortal între un bebeluș care urla la parter și bubuitul ritmic de deasupra.

Nu fusese plecată la Boston decât două săptămâni. Când se petrecuse acea ostilă preluare de control de acasă? Iano și noul lui prieten, Pete Petrofaccio, înjghebaseră un plan de cârpăceli ca să păstreze ce se mai putea păstra din integritatea casei. N‑avea niciun rost să schimbe tot acoperișul, dată fiind situația, și oricum era mult peste mijloacele lor financiare, așa că în cele din urmă se hotărâseră să repare fisura lărgită cu petice de tablă bătute‑n cuie.

Planurile bătute‑n cuie erau punctul forte al lui Iano. Surpriza consta în rolul pe care el și Pete i‑l rezervaseră Willei: ea trebuia să găsească fonduri pentru o reparație completă, ceea ce presupunea suspendarea extinderii și turnarea unei noi fundații de ciment. Pete susținea că se poate, o lucrare foarte serioasă, desigur, dar mai văzuse cazuri și funcționa. Cei doi bărbați bătuseră palma de la prima întâlnire și Willa, in absentia, era jucătorul‑cheie. Pete îi spusese lui Iano despre subvențiile guvernamentale pe care i le adusese ea în atenție pentru genul acela de conservare a edificiilor istorice. În replică, Iano îl asigurase pe Pete că soția lui era o investigatoare de top și că avea să pună mâna pe toate finanțările posibile.

Willa îi explicase apoi lui Iano că doar întrebase despre subvenții, sfârșind prin a accepta ipoteza lui Pete potrivit căreia buzunarele Vinelandului erau goale. Dar Iano avea o încredere supranaturală în calitățile ei de salvatoare. De când erau căsătoriți, Willa se mai lăsase infectată când și când de încrederea lui Iano. Când mama ei primise diagnosticul de cancer, Iano fusese atât de sigur că Willa avea să-i găsească pe doctorii capabili s‑o vindece, încât începuse și ea să creadă același lucru. Încă nu‑și revenise de pe urma acelei scurte povești de dragoste cu amăgirea. Istoria n‑avea să se repete. Nu se aștepta nici cât negru sub unghie să‑i găsească tocmai pe birocrații care să le salveze lor structura. Odată, când o plimba pe Dixie, descoperise Societatea Istorică din Vineland, dar nu simțise nicio dorință să intre și să întrebe dacă locuința ei dărăpănată avea un istoric bun. Ce rost avea să se chinuie?

Din lipsă de opțiuni, acceptase reparația cu petice de tablă, dar fie și numai decizia asta era în stare s‑o scoată în stradă. Din cauza ritmului înnebunitor al loviturilor, ciocanele erau imposibil de ignorat: BOC boc BOC boc, pauză. BOC boc BOC boc, pauză. Oare un cui pentru tabla de pe acoperiș avea nevoie de exact patru lovituri? Sau cei doi bărbați, BOCĂNITORUL MARE și bocănitorul mic, lucrau cot la cot? Oare fiecare pauză însemna că un alt cui e fixat în poziția corectă? Sau urechile ei erau în alertă pentru un posibil pas greșit, o rară și catastrofală a cincea lovitură?

Se ridică de la birou și cotrobăi într‑o cutie de carton după căștile antifonice. Găsi fotografii înrămate ale copiilor, învelite în pânză, căni de cafea pline până la refuz cu pixuri pe jumătate uscate și bucăți de șmirghel. Nici urmă de căști. Bineînțeles. Pe eticheta de pe cutie scria "chestii de birou". Când împachetase, biroul ei era într‑o casă dintr‑un orășel universitar care probabil că nu produsese niciodată în istoria lui vreun zgomot care să merite să fie estompat.

Se întoarse la fereastră și privi atent printre crengi, în curtea vecină. De data asta nici nu se mai deranjă să se răsucească în scaunul de birou, prefăcându-se că ia o pauză. Stătea în picioare, ca o santinelă. Astăzi, pentru prima oară în multe săptămâni, își declarase sieși și familiei că era încă jurnalistă, cu termene care așteptau la rând. Se sustrăgea de la îndatoririle scutecești, în biroul ei, pentru toată după‑amiaza. Noua ei slujbă se dovedise următoarea: să nu scape din ochi labele picioarelor care ieșeau de sub mașinile din curtea vecinilor. Două perechi purtau șlapi de plastic. Dar a treia era cea care îi trezise interesul Willei: converși roșii, cam numărul cinci la adulți, doisprezece la băieți. N‑avea s‑o creadă până când nu vedea și restul corpului. Ideea că fiica ei s‑ar fi putut afla acolo, sub mașină, era improbabilă din mai multe motive. Când se împrietenise Tig cu tinerii aceia? Ce se pricepea ea să facă unui șasiu de Ford? Și nu trebuia să fie la muncă la ora aia?

De fapt, în cea mai mare parte a timpului, Willa nu prea avea idee ce program are Tig sau pe unde umblă, așa că era nevoită să presupună că asta e relația normală cu cineva de douăzeci și șase de ani. În realitate, Willa nu prea avusese de‑a face cu "normalul". Primul ei copil se resemnase cu grijile adulte cam pe la grădiniță, pe când al doilea nu părea dornic să se despartă de cumplita vârstă de doi ani nici măcar la maturitate. Iar acum, cu amândoi sub același acoperiș, Willa avea nevoie de niște reguli de conviețuire cu copilul adult oximoronic.

Ultima aroganță a lui Tig fusese să refuze telefonul mobil, unul dintre cele câteva obiceiuri extreme cu care se întorsese din Cuba, unde lucrase o perioadă, dimpreună cu dreadurile, care încă îi luau prin surprindere pe membrii familiei. Willa nu se gândise niciodată că dreadurile ar putea reprezenta o variantă pentru fetele albe, deși coama încâlcită și rebelă a lui Tig era considerată "nepotrivită" până și de grecii mai oacheși din familie. Cubanezii, cu istoria lor condimentată în materie de melanj rasial, aveau probabil toate varietățile etnice de păr și destul timp la dispoziție ca să‑i dezvolte potențialul. Sau cel puțin așa presupunea Willa.

Era cu ochii pe ei când Tig și cei doi tineri mecanici se strecurară în sfârșit de sub vehicule, cu mișcări șerpuitoare, târându‑și ceva din agitație după ei, în lumina zilei. Băieții se scuturară pe picioare, iar Tig execută un mic dans ciudat, cu tropăit și fluturat din mâini, animând cine știe ce poveste, lucru care îi făcu pe ascultători să cadă pe spate de râs. Înalți, tatuați masiv, în șorturi cu talie joasă, cei doi erau fascinați de elfița din vecini, cu păr sălbatic și spaniolă fluentă, lucru de care Willa nu era tocmai surprinsă. Viața lui Tig dădea pe‑afară de camarazi și prieteni băieți, iar părinții se înșelau invariabil când era vorba să‑l ghicească pe acela dintre ei care se va ridica pe primul loc. Putea fi oricare. Tig era un element unic, cu valențe nelimitate.

Mama Willei spusese mereu că Tig "avea să se așeze", dar nu trăise ca s‑o vadă, iar acum Willa se întreba dacă vreunul dintre ei va apuca ziua în care să nu mai fie uluit de fată. Întoarcerea din Cuba fusese o surpriză absolută: într‑o bună zi, deschisese ușa și o găsise pe Tig în prag, după ce vreme de aproape un an nu le mai spusese deloc pe unde umbla și nici nu își exprimase vreo intenție de a se întoarce acasă. Iano suspecta probleme cu viza, dar Willa era destul de sigură că statutul lui Tig acolo fusese complet ilegal; bănuia mai degrabă o despărțire de bărbatul cu care locuise. Probabil că n‑aveau să afle niciodată motivul real. Își făcuse apariția în Virginia cu două zile înainte să cadă bomba. Apoi, fără anticipație, venise peste ei vestea închiderii facultății, izbindu‑i în aceeași zi în care ajunsese și la prietenii îndepărtați, via buletinul național de știri. Cu tot dezastrul și cu umilința din acele clipe, nu mai găsiseră momentul potrivit ca să scoată de la ea ce se petrecuse în Cuba.

Iano și Willa fuseseră spulberați peste noapte, pierzând nu doar titularizarea și pensia lui, ci și casa în care locuiau. Contractul încheiat cu colegiul stipula că erau proprietarii casei, dar nu și ai pământului de sub ea. Retrospectiv, aranjamentul părea feudal, dar aproape toți cei cu catedre în facultate erau în aceeași situație. Casele de pe proprietatea colegiului erau locuințele de elită ale orașului, fiind luate de familiile cele mai în vârstă. De fiecare dată când se muta cineva, un șir nesfârșit de familii tinere de universitari abia așteptau să cumpere casa vacantă. Dacă apăreau cumva zvonuri despre o eventuală insolvență a colegiului, erau reduse la tăcere de istoria de o sută șaizeci și cinci de ani înfiptă în antetul tipărit pe hârtie de lux. Un scenariu în care colegiul ar fi fost nevoit să tragă obloanele, în care slujbele s‑ar fi evaporat și casele ar fi ajuns să aibă zero valoare pe piață era dincolo de orice închipuire. Mai degrabă ar fi crezut în răpirea la cer de la A Doua Venire.

Aprilie îi găsise într‑o situație disperată. Oferta de muncă de la Chancel a apărut în mai și concluzia mutării la New Jersey s-a impus de la sine, cu Nick care trebuia tractat și Dixie pe medicamente împotriva anxietății, dar o fiică pe care s‑o târască după ei nu făcea parte din plan. Iano îi ordonase să se întoarcă la Ivins și să‑și ia diploma în biologie. Willa se întrebase când avea să observe că Tig era imună la ordinele lui. Tig își informase părinții că refuza să facă împrumuturi bancare, în condițiile în care nici programul de schimb universitar nu mai era o opțiune. Oricum, învățase deja mai mult decât voia să știe despre o biosferă distrusă.

Ultima parte nu era nicio noutate pentru Willa, care observase că realitatea egoismului uman o mâhnea pe fată mai tare decât pe oricare dintre prietenii ei, chiar și decât pe cei care studiau istoria. Semestru după semestru, cursurile de oceanografie și ecologie forestieră o făcuseră să fie tot mai agitată, până când, cu doar un semestru și jumătate înainte de absolvire, Tig își săltase un rucsac pe umăr și pornise la Occupy Wall Street. O parte considerabilă a promoției 2012 de la Ivins o urmase, lăsând în urmă camere de cămin pe care Willa și le imagina ca pe un Pompeii universitar: haine murdare îngrămădite pe jos, tăițeii de ramen plutind încă în oala caldă. Când adăposturile improvizate și revendicările pentru o nouă ordine mondială au fost mătrășite în cele din urmă din Zuccotti Park, Tig fusese purtată de vânt în Colorado, într‑un proiect organizatoric în care anii de spaniolă din facultate îi folosiseră în a‑i ajuta pe muncitorii de la fermă să‑și asigure condiții de trai mai bune. Willa se gândise atunci că forța de muncă migrantă se va subția pe timp de iarnă, dar nici vorbă de așa ceva, existau ferme de brazi de Crăciun. Familia o văzuse prea puțin pe Tig în ultimii ani, chiar și înainte să plece în Cuba.

Willa se trezi încordându‑și auzul ca să prindă bucăți de conversație, dar fruntea apăsată pe geam și propria rușine o trimiseră înapoi la calculator. Stătea acolo fără vreun plan, schimbând câte un cuvânt ici și colo, apăsând tasta Undo, pe urmă Redo, încleiată în trândăveală. Ciuli urechile după bebeluș, dar nu se mai auzea. Aldus. Cu toții îi spuneau "amice", sau "bărbățele", căci numele lui li se părea inabordabil, și nu doar din motive legate de Helene. De obicei, numele bebelușilor intrau în obișnuință după câteva săptămâni de folosire, dar "Aldus" le evoca și acum imaginea unui bătrân în pantaloni de tweed. Willa nu avea de gând să surclaseze o mamă moartă, dar cu o zi în urmă se simțise ușurată când îl auzise pe Zeke alintându‑l "Dusty". Numele ăsta s‑ar putea să meargă, chiar și cu trimiterile lui la țărâna din care am fost luați și‑n care ne vom întoarce.

Se întoarse la facturile care i se înmulțeau pe birou ca ciupercile după ploaie: dubla amenințare a contractului cu furnizorul de energie, încheiat odată cu mutarea, chinuitoarea poliță de asigurare pentru familia recent lărgită. Controlul pediatric pe care trebuiau să‑l programeze înainte să intre în vigoare noile politici. Unele dintre ele puteau să aștepte până îi intra salariul lui Iano, dar altele nu. Taxele de proprietate erau mici în zonă, mai ales pentru o casă în stadiu terminal, dar așa ceva greu se putea numi veste bună. Reparația acoperișului nici nu intrase în calcul deocamdată, iar Willa era destul de sigură că solicitarea acoperirii cheltuielilor prin asigurarea de locuință avea să ducă la anularea ei. Pentru a mia oară în anul acela, făcu un gest automat spre telefon, ca să‑și sune mama. Mama moartă. Willa nu credea în lumea de dincolo, dar se lăsă oricum cu fruntea pe birou, se gândi la mama ei și întrebă în șoaptă: "Ce‑o să se aleagă de noi?"

Nu se ivi nimic de nicăieri.

Un întreținător de familie supracalificat, cinci dependenți. Iano câștiga cât un adjunct, abia dacă ajungea la douăzeci și cinci de mii de dolari pe an și, având în vedere starea lumii academice, probabil că nici nu‑l aștepta ceva mai bun. Willa își înregistra veniturile ca liber‑profesionistă într‑un document Excel, dar îi era prea jenă să tasteze funcția de adunare și să‑și afle totalul pe anul în curs. În anii de facultate fusese chelneriță; teoretic, putea să‑i calce pe urme lui Tig, într‑unul dintre restaurantele de pe Landis unde văzuse afișe cu "Angajăm ajutoare". Dar ce mi‑e cu un salariu minim pe economie, ce mi‑e cu două. Probabil că scrisese astfel de fraze în zilele ei de jurnalistă ceva mai bine plătită, crezându‑se expertă în necazurile clasei muncitoare. Într‑o viață la adăpost, pe care abia o mai întrezărea din punctul în care se afla acum. Mergând în jos pe listă, socrul ei era un pasiv, nu un activ. Uimitor, însă și fiul ei educat la Harvard intra în aceeași categorie. Era absurd, dar așa stăteau lucrurile. Zeke avea datorii aiuritoare și un bebeluș în grijă. Dacă ar fi fost forțați să părăsească această casă cu chirie zero, s‑ar fi împrăștiat prin tot felul de refugii la care Willa nu putea nici măcar să se gândească. Și totuși. Cu ce erau ei diferiți de o familie obișnuită?

Când se ridică și privi din nou pe fereastră, Tig și prietenii migraseră din cimitirul de mașini la umbra deasă a celor doi copaci uriași - fag și stejar, potrivit lui Tig - care le flancau vederea de la fereastra bucătăriei, împungându‑le jgheaburile în drumul lor către cer. Willa își rezemă fruntea de geam, ca să vadă mai bine ce se petrece. Într‑o exagerată mișcare cu încetinitorul, cei trei executau unsoi de exercițiu tai chi. Tig conducea, ba curbându‑și un braț la spate, ba ridicând un picior scheletic. Băieții îi repetau fiecare mișcare.
- Ce faci, Willa? Te uiți la păsărele?

Simțind mâinile lui Iano în jurul taliei, Willa sări.
- Ceva de genul ăsta.

Roși, lăsându‑și capul pe spate, lipit de pieptul lui. Când erau copiii mici, îi spiona uneori pe ei și pe prietenii lor, din obișnuitele motive sentimentale, și nici măcar atunci nu suporta să fie prinsă asupra faptului. Iano nu avea astfel de rezerve. La greci, prin a fi părinte părea să se subînțeleagă că poți să dai buzna în viața copilului, să faci orice - să spargi petrecerea, să controlezi viața amoroasă ca un superintendent, să faci tema în loc să supraveghezi plictisit efectuarea ei - și să te mai și aștepți la mulțumiri pe deasupra.

Willa îi simți schimbarea din corp în clipa când bărbatul o zări pe Tig dedesubt, cu cei doi tipi. Iano suspină în tăcere:
- Ela, Antigonaki mou. Ce caută acolo?

În ciuda vieții de american bine, Iano își păstrase un fermecător exotism de primă generație. Poate că intenționat, deși Willa nu credea. Crescuse într‑o casă în care se vorbea greaca, printre surori și verișoare cu nume de zeițe.
- Cred că e tai chi, își dădu ea cu părerea.
- Nu, vreau să spun...
- Știu. Te referi la băieții ăia.
- La băieți, la haine, la coafură. Zici că-i scoasă dintr‑un film cu Charlie Chaplin.

La micul vagabond se referea? Nu, probabil că la unul dintre copiii aceia ai străzii, cu cearcăne mari sub ochi. Pentru Iano, statura mică a lui Tig era un veșnic reproș. Împărtășea convingerile familiei lui, potrivit cărora toți copiii trebuiau să mănânce mai mult, punct.

Iano își petrecu brațele peste talia Willei și‑și așeză bărbia pe creștetul ei, învelind‑o ca într‑un plic. Atingerea bărbii lui pe creștet îi zbârli părul într‑o senzație delicioasă. Erau în stare să rămână așa toată ziua. Poate că asta fi trebuit să facă de la bun început, în loc să procreeze.
- Ai chef să afli ce făcea acum zece minute?

El scoase un sunet, tehnic indescifrabil, undeva în registrul durerii.
- S‑ar putea să nu fie lucrul la care te gândești. Era sub una dintre mașinile alea de‑acolo. Jur. Îi ajuta pe băieți cu unsul, sau cam așa ceva.
- Acum știe și să repare mașini? I‑auzi, oare putem să profităm de pe urma ei?
- Dă‑mi voie să‑ți aduc aminte că știe și să tricoteze ciorapi.

Știa și o și făcea, datorită bunicii din partea Knox, care cu mult timp în urmă încercase s‑o învețe și pe Willa, dar eșuase; conștiința feministă născândă îi cerea Willei să disprețuiască artele domestice. Însă ecuația se răsturnase o generație mai târziu: acum, fetele moderne crescute de mame cu loc de muncă erau peste tot pe Etsy și Pinterest, adunându‑se în clanuri și formând grupuri de tricotat cu nume de brigăzi revoluționare.

Willa rămase într‑o liniște plăcută alături de Iano: bubuielile de pe acoperiș se întorseseră acasă, la nevestele lor, iar bebelușul tăcuse în mod inexplicabil. Îi priviră pe Tig și pe băieți emanând din trupuri cine știe ce substanță invizibilă, apoi sorbind‑o la loc.
- Am urcat să‑ți spun c-a dat Zeke mesaj.
- Mesaj?

Din ce cameră, se întrebă Willa. În cele aproape două săptămâni petrecute acolo, Zeke nu ieșise din casă. Fantomă palidă în pantaloni de pijama, încălzea biberoane în cuptorul cu microunde și mânca chestii direct din cutie, înfipt în fața frigiderului deschis. Sinuciderea e crimă. La vederea lui, Willa nu‑și putea alunga acest gând. O viață fusese furată brutal din familia lor. O mamă, o ființă iubită.
- Auzi, se întrerupse Iano, scările alea din spate. Le folosim sau încuiem ușa și gata? Că tocmai era să cad printr‑una dintre - cum le zice? - trepte. Lemnul e complet putrezit.
- Scara servitorilor, cred c-așa-i spune. Ce zici, ne luăm câțiva?
- Poate genul care să fie în stare să treacă examene?
- Te rog. Pentru asta‑i avem pe absolvenți. Sunt mai ieftini decât servitorii.

Rămaseră așa privind‑o pe Tig, fata asta pe care, cumva, ei o făcuseră. Cu încetinitorul, fandă în lateral ridicând o mână, coborând‑o pe cealaltă, mutându‑și greutatea și răsucindu‑se ca și când s‑ar fi aflat în brațele unui partener de dans nonșalant și nevăzut. Cei doi băieți se întoarseră și ei la fel, cuprinzând aerul cu dragoste. Willei i se umplură ochii de lacrimi. Copiii ăștia frumoși erau capabili să nască mulțumire din nimic.
- Trebuie să rămânem în casa asta, spuse ea. Înțelegi, nu‑i așa?
- Ce tot spui acolo?
- Spun că această casă e singura noastră certitudine. Chiar dacă părți din ea se prăbușesc. Dacă trebuie, o să punem benzi galbene de avertizare și o să ocolim zonele prăbușite. O să ne îngrămădim în ce rămâne. Scuze dacă ți se pare că vorbesc ca o nebună. Dar nu avem unde să ne ducem.
- Întotdeauna se găsește un loc în care să te duci.

Iano o strânse și mai tare, iar Willa se făcu că‑l crede. Încrederea lui era în același timp de invidiat și înnebunitoare. De obicei nu voia ca el să‑i rezolve sau să‑i contrazică îngrijorările, avea nevoie doar s‑o asculte și să fie de acord cu ea în ceea ce privește nenorocirile care îi pândeau după colț. Era un principiu al căsătoriei pe care i‑l explicase de multe ori. Astăzi era altfel. Avea nevoie să se înșele.
- Și zici că a dat mesaj Zeke? întrebă ea.
- A găsit un restaurant grecesc în Millville.
- Millville, adică altundeva decât în casa asta? A plecat cu mașina?

Inima îi săltă în piept.
- Iano, tu ești aici, eu sunt aici. Tig e aici. Bebelușul cu cine e?
- Cu Zeke, cred. Întreba dacă să ia ceva pentru cină.

Iano nu fusese țintuit în casa asta, ca să‑l vadă pe Zeke în fiecare minut îngrozitor în care își dansase dansul de zombi cu un bebeluș care plângea în buclă infinită. Probabil că mâncarea grecească luată la pachet i se părea ceva normal.
- Ar trebui să gătim, spuse ea. Familia asta mănâncă bani.
- Scrii, fată. Îmbogățește‑ne cu articolul tău pentru revista asociației de pensionari.

Iano se desprinse și dispăru. Willa rămase s‑o vegheze pe Tig, copilul pentru care în ultima vreme uitase să se mai îngrijoreze. În toți anii în care fiica ei ricoșase ca o moleculă printr‑un univers instabil, anxietatea fusese starea obișnuită a Willei. O iubea și Iano, firește, dar paternitatea părea să se supună altor legi. O mamă nu poate fi mai fericită decât cel mai nefericit dintre copiii ei. Willa credea că îngrijorarea are puterea de a‑l împiedica pe celălalt să sară de pe orbită. Indiferent ce o ținea pe Tig aici, cu familia ei, fie și într‑o casă care stătea să cadă, deocamdată era, aparent, pariul cel mai sigur.

Willa știa că își consumă prea multă energie îngrijorându‑se pentru Tig, dar la fel făcea toată lumea. Medicii îi făceau analize, părinții copiilor de talie normală îi dădeau sfaturi de sus, familia socrilor scotea de te miri unde amulete care s‑o apere de deochi, profesorii o chemau la ședințe. Statura mică trezea o atitudine protectoare. Și Willa avea o constituție subțire, dar Tig, la puțin peste treizeci și cinci de kilograme, era chiar ca fulgul. Se oprise din creștere în clasa a patra și niciun pediatru nu găsise nimic în neregulă la ea. La un metru patruzeci și șapte în picioare, frizând limita de jos a normalului, Tig era nemilos numită pitică de către fratele ei, dar nu se califica pentru niciun tratament al corpului medical. Era destinul ei să fie mică. Și în pofida acestui fapt, sau poate tocmai din cauza lui, crescuse cu furiile suflându‑i în pânze, ascuțindu‑și încrederea într‑o luptă fizică și verbală cu un frate care ajunsese curând de două ori cât ea. Avea temperamentul micului Shih Tzu cu scântei în ochi, care se dă la Rotweilleri în parc, cu zero complexe.

Willa își uita firea bătăioasă când Tig era departe, dar apoi, când era prin preajmă, o epuiza îndată. Însă noua lor ordine domestică funcționa în unele privințe. Tig, care în general nu făcea concesii, arăta o inexplicabilă toleranță față de bunicul ei. Răspundea cu un zâmbet la comenzile lui lătrate, îl lăsa să trișeze la table și‑l ajuta să‑și facă injecțiile cu insulină, ignorând grosolăniile care i se îngrămădeau la gură. Willa era scutită de cea mai grea dintre îndatoririle ei familiale și începuse să doarmă mai bine, fără nici cea mai mică bănuială că își aduna forțele pentru următoarea prăbușire - un alt copil nefericit.

Citiți cuvântul traducătoarei acestei cărți aici.