La vie en rose cu Clody Bertola

Citiți prologul acestei cărți aici.


Prof. univ. dr. Ludmila Patlanjoglu este absolventă IATC "I. L. Caragiale" (secția Teatrologie-Filmologie). Teatrolog, istoric și critic de teatru. Profesor universitar doctor, conducător științific de doctorat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică UNATC "I. L. Caragiale" din București. Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Târgu Mureș. Membru în Comitetul Executiv al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru - A.I.C.T / I.A.T.C. (2001-2008). Președinte al A.I.C.T Secția Română (1999-2008). Membru în board-ul revistei Critical Stages a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Membru UNITER și Președinte onorific al A.I.C.T Secția Română - Teatrologie (din 2015).

Critic de teatru, colaborator la importante publicații (reviste, cotidiene) din România (România literară, Secolul 20, Teatrul Azi, Scena, Cotidianul, Adevărul, Adevărul literar și artistic, Curentul, România liberă, Jurnalul național, Ziua). Colaborator radio și TV pentru emisiuni de profil. Realizator al telerecitalurilor "Elvira Godeanu" și "George Constantin". Membră în jurii, organizator și moderator a numeroase workshop-uri, colocvii, seminarii, dezbateri desfășurate în cadrul festivalurilor naționale și internaționale de teatru găzduite de România. Director al Festivalului Național de Teatru "I. L. Caragiale" (edițiile 2002, 2003, 2020) și director al Congresului Mondial al Criticilor de Teatru, organizat la București (2003). Inițiator al Proiectului "Thalia - Premiul Criticii Mondiale" acordat de A.I.C.T unor mari oameni de teatru din lume (trofeul realizat de scenograful Dragoș Buhagiar). Autoare a volumelor: La vie en rose cu Clody Bertola - Ed. Humanitas (Premiul Criticii, 1997); Regele Scamator Ștefan Iordache - Ed. Nemira (Premiul UNITER, 2004); Gigi Căciuleanu - OmulDans - Ed. ICR & Nemira (3 volume în română, engleză și franceză). Invitată la congresele mondiale ale A.I.C.T. și la numeroase reuniuni teatrale internaționale: Avignon, Edinburgh, Londra, Paris, Chicago, Budapesta, Helsinki, Cairo, Montreal, Milano, Torino, Seul, Salonic, Sankt Petersburg, Wroclaw, Stockholm, Cracovia, Taormina, Bruxelles, Budapesta, Cairo, Varșovia, Tbilisi, Beijing, Belgrad.

Este distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler ("Pentru activitatea pusă în slujba promovării artei și culturii românești peste hotare") acordat de Președinția României și Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
Cea mai mare actriță cu care am avut fericirea să lucrez. (Liviu Ciulei) / Fecioară exemplară, întruchipare școlăresc-exemplară - de cumințenie, de spiritualitate și de puritate -, iat-o peste ani de zile scandalizând Bucureștiul burghez și mitocănesc prin libertinajul ei. (Lucian Pintilie) / Doamna de fier cu mănușă de catifea a teatrului românesc. (Ion Caramitru) / O regină a contrastelor. (Emil Botta) / Fata asta e ca o cruce pe care să o porți la piept. (Emil Cioran) / O Gelsomina a scenei. (George Banu) / O eroină dintr-un roman englezesc. (Alexandru Paleologu) / O feminitate ieșită din comun. (Victor Rebengiuc) / Părea o leoaică fragilă. Femeia din ea era mai tare decât Actrița. O antivedetă fermecătoare. (Marcel Iureș) / M-am îndrăgostit de vocea lui Clody Bertola. (Dan Grigore) / Aveam 14 ani când m-am îndrăgostit de Clody. O urmăream în Sfânta Ioana. (Andrei Șerban) / Toată generația mea a fost îndrăgostită de ea. (Radu Beligan)

Ideea Ludmilei Patlanjoglu de a scoate o carte despre marea actriță Clody Bertola este extrem de prețioasă. Uitarea, implacabila soartă a slujitorilor scenei, este învinsă. Am fost fericit să citesc cartea, să fiu din nou alături de Clody, căreia îi datorez enorm ca actor, deoarece am avut onoarea să-i fiu partener în multe spectacole. (Victor Rebengiuc)

Această carte fascinează pentru că e prismatică: asemeni unui cristal, actrița de geniu reflectă și în aceeași măsură e reflectată. Ludmila Patlanjoglu a refuzat și unitatea falsă a memoriilor, și continuitatea complezentă a monologului critic. Această carte ne cucerește pentru că e făcută din bucăți de viață și de teatru, de pasiuni private. Imaginea lui Clody Bertola continuă să rămână, pentru cei de azi ca și pentru cei de mâine, angelică și enigmatică. (George Banu)

O carte care captivează prin scriitură și prin personajul Clody Bertola. Un model de dăruire și devoțiune până la sacrificiu, pentru care viața se confunda cu teatrul. Clody oficia pe scenă. Fără asta nu se poate face Teatru Mare. (Ion Caramitru)


Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința

Ludmila Patlanjoglu: Ca un epilog la lunga noastră conversație, vă propun un Testament: "Clody Bertola către o tânără actriță."
Clody Bertola: Să-ți faci profesia cu o dăruire totală, fără jumătăți de măsură. Să fii pregătită pentru sacrificiul propriei vieți și să ai mereu în suflet și în minte monologul Ninei Zarecinaia, eroina lui Cehov din Pescărușul: "De ce îmi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat? Mai bine m-ai fi omorât. Sunt atât de obosită! Dacă aș putea să mă odihnesc, să mă odihnesc! Sunt un pescăruș. Nu, nu e asta... Eu sunt actriță... Da! Da... Nu face nimic... Da... El nu credea în teatru, râdea de visurile mele și încetul cu încetul n-am mai crezut nici eu și mi-am pierdut curajul. Și apoi zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru copilul meu... M-au copleșit meschinăriile, minciunile, jucam fără viață. Nu știam ce să fac cu mâinile și cum să stau pe scenă, nu eram stăpână pe vocea mea. Nu poți înțelege starea asta, să simți că joci îngrozitor de prost. Eu sunt un pescăruș. Nu, nu e asta... Îți mai aduci aminte că ai împușcat odată un pescăruș? Un om a venit din întâmplare și, neavând ce face, l-a nimicit... Uite un subiect pentru o scurtă povestire... Nu, nu-i asta... Despre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sunt ca atunci... Sunt o actriță adevărată, joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată și simt că sunt frumoasă. Și acum, de când sunt aici, am mers mult pe jos și, tot umblând, m-am gândit și am simțit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu... Acum știu, înțeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința. Eu cred și sufăr mai puțin. Și atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață."


"Când doi oameni se iubesc nu poate exista niciun obstacol. Iubirea înnobilează. A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit, iar eu l-am trăit foarte adevărat și profund." (Clody Bertola)



În octombrie 1945, eram student în anul trei la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică. Un coleg care absolvise, Dan Nasta, a venit la mine și mi-a spus că repetă într-o piesă pusă în scenă de Marietta Sadova, că s-a îmbolnăvit un actor și dacă n-aș vrea să mă prezint ca să mă cunoască regizoarea, să vadă dacă aș fi potrivit pentru rol. M-am dus, deci, la Teatrul Mic, un teatru particular, la etajul întâi, în clădirea de pe Calea Victoriei, unde se afla Cofetăria Nestor.

Am acceptat, și astfel am făcut primul pas în teatrul profesionist. Piesa de Philip Barry se numea Încătușare (titlul original, Animal Kingdom). Rolul, un fel de valet, fost boxer, nu era mare, dar mi-a plăcut și mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Rolul principal, scris pentru Katharine Hepburn, era susținut de Clody Bertola. N-o văzusem niciodată jucând, dar încă din repetiție mi-am putut da seama că este o actriță de excepție. Clody aducea prin jocul ei o manieră nouă, o bruschețe modernă, o trecere abruptă de la o stare la alta, o trăire spontană a sentimentelor, toate acestea acompaniate de o voce caldă, nuanțată, niciodată declamatoare.

Premiera nu a fost un mare succes; Clody însă a avut cronici foarte bune. Mărturisesc că și eu am avut succes. Am avut, cum spunem noi, actorii, aplauze la scenă deschisă. Țin minte că, după premieră, regizorul Ion Sava a venit la mine și mi-a spus: "E foarte bine ce ai făcut, dar nu trebuia să apari în haina aceea de piele. Este prea caracteristică. Te definește prea mult." Se gândea, probabil, la felul în care un costum se poate lega atât de organic de apariția unui actor, ca trenciul lui Humphrey Bogart, din Casablanca, sau cel ponosit, al detectivului Colombo. Mi-a spus că trebuia să-l păstrez pentru un rol mai amplu. De altfel, mai târziu am luat primele mele lecții de regie cu Ion Sava, și în 1946 am avut ocazia să lucrez cu el, în ultimul spectacol pe care l-a mai putut pune în scenă după ce se îmbolnăvise grav. Era spectacolul Golden Boy, de Clifford Odets, pentru care am desenat decorurile și am jucat rolul principal.

Prima mea întâlnire cu Clody a însemnat începutul unei colaborări care a durat aproape patruzeci de ani. Al unei extraordinare colaborări.

În Golden Boy, Clody n-a putut juca. Avea de onorat un contract mai vechi, cu o piesă a lui Odets, Racheta spre lună, la Teatrul "Comoedia", condus atunci de Sică Alexandrescu. A jucat alături de Mihai Popescu, care a murit atât de timpuriu, lăsând un gol de neînlocuit în teatrul românesc - și ca actor, și ca om.

În 1947, s-a înființat "Colectivul Teatrului Odeon" și, împreună cu Clody, am făcut parte din această trupă care, în scurta ei existență, a marcat un moment foarte important în arta teatrală românească. Jucam pe scena mică a Teatrului Odeon, astăzi Teatrul "Nottara", și Clody a avut câteva strălucitoare succese. În Îmi amintesc de mama, Clody juca tânăra fată ce-și citea jurnalul de amintiri, evocând viața de toate zilele a unei familii de emigranți, cu bucuriile, cu durerile, cu visele lor mărunte. Imaginea lui Clody în acest rol persistă cu siguranță în memoria celor care au văzut spectacolul.

Tot viața unei familii este prezentată și în piesa Cei din urmă, dar Gorki desenează această familie în culori violente, putrede, cu contururi negre. Țin minte una dintre replicile mele: "Mamă, casa asta este un circ tragic!" Capul familiei, un ofițer corupt din poliția țaristă, era jucat de marele actor Ion Manolescu, iar Clody și cu mine îi interpretam pe copiii lui. De câte ori ieșeam din scenă, nu ne duceam în cabină să ne odihnim, ci priveam, "pândeam" împreună din culise cum juca Ion Manolescu; și asta în aproape o sută de spectacole. Era o lecție de actorie dintre cele mai rafinate. Jocul lui plin de meandre, justificat de psihologia lunecoasă a personajului, nu era niciodată prea sentimental și niciodată caracterul nu era expus simplist.

La premiera cu Cei din urmă, s-a întâmplat ceva ce nu s-a mai repetat niciodată în cariera mea. Cortina de sfârșit. Apoi tăcere, câteva minute, parcă de reculegere. Apoi aplauze. Aplauzele s-au terminat, dar spectatorii n-au ieșit din sală. Au rămas aproape toți. Am ridicat cortina și ne-am amestecat cu publicul pe scenă și în sală. Un simpozion ad-hoc, întrebări, discuții înfierbântate - până la miezul nopții. În centrul discuțiilor: Marietta Sadova, Clody, Ion Manolescu.

Un fapt divers! Câțiva ani mai târziu - ani în care cultura românească a cunoscut mari umilințe -, Zaharia Stancu m-a chemat la Teatrul Național să fac decorurile pentru Cetatea de foc, de Mihail Davidoglu. La "vizionare", consilierul sovietic Kovalenko oprește la un moment dat repetiția și întreabă cine e actorul acela cu păr alb; i se spune că este Ion Manolescu, și el, cu un gest scurt al degetului, sugerând "afară", spune să fie schimbat. Așa a fost dat afară de pe scena Naționalului Ion Manolescu, cel mai mare actor român din timpul acela.

Ultimul spectacol, și-n același timp ultimul succes al "Colectivului Teatrului Odeon", a fost Pescărușul, de Cehov. Eu îl jucam pe Konstantin Treplev; Clody, pe Nina Zarecinaia. Am văzut de atunci, în lunga mea carieră, foarte multe interprete încercând zborul frânt al acestui personaj; niciodată însă nu am văzut un asemenea "pescăruș", o "Nina" cum o juca Clody! Inocența, aș spune virginitatea acestui personaj, idealismul și, în același timp, limitele lui, toate iradiau în jocul ei de neuitat. E greu de descris ce anume face ca un actor să întreacă pe scenă limitele fizice și să pășească în zonele inefabile ale poeziei. Întotdeauna am știut că la Cehov cel mai greu este să pui în scenă, să regizezi aerul dintre personaje.

De data aceasta, în jurul Ninei vibra aerul - așa cum rareori vedem, într-o lumină anume, aerul cald tremurând delicat în urcarea lui. Împărțeam aceeași cabină în subsolul teatrului. O cabină mică. La sfârșitul fiecărui spectacol, ședeam imobili, aproape o jumătate de ceas, până să începem să ne demachiem. Nu puteam vorbi, tăceam, cu brațe goale, cu un trup copleșit parcă de emoția trăită împreună pe scenă, în actul 4, la despărțirea dinaintea sinuciderii lui Treplev. Felul în care Clody spunea monologul, "Sunt un pescăruș", îmi sună și astăzi în urechi. L-am auzit de zeci de ori, spus de elevi de Conservator sau de actrițe, în diferite limbi, în diferite spectacole, dar niciodată cu asemenea vibrație. Nostalgia tinereții, a copilăriei inocente suna în replicile ei ca sfâșierea înceată a unei bucăți de mătase veche, scoasă pentru ultima oară din scrinul uitărilor neputincioase.

Sfârșitul lui 1947 a însemnat începutul anilor grei. Sălile Teatrului Odeon au fost naționalizate. Securea ce a decapitat acest minunat ansamblu a fost mânuită de dorința de a dezmembra colectivul nostru. Noi, actorii, am fost "vărsați" în trupa mai mare a Teatrului Municipal.

M-am prezentat atunci la examenul sindical de atestare, pentru a putea exercita în continuare profesia de regizor. Au fost admiși mulți, nu știu câți, optzeci sau o sută. Eu am fost respins. Explicația primită: am sfidat comisia de examinare prezentând "caietul de regie" cerut pe hârtie "prea fină". Motivul real: originea "nesănătoasă". Rezultatul a fost că nu am mai avut voie să fac regie timp de zece ani (până în 1957). De aceea, munca mea de regie cu Clody a început - aș putea spune - ilegal.

S-a întâmplat în 1950.

Și acel moment - deosebit de important pentru amândoi - a determinat, în mare măsură, destinul nostru artistic.

Cum s-a întâmplat?

Beate Fredanov, care juca rolul Rosalindei în Cum vă place, spectacol pus în scenă de W. Siegfried, aștepta un copil și, pentru un timp, trebuia găsită o dublură. Am propus preluarea rolului de către Clody, și ea a căzut de acord să lucreze rolul cu mine. Nu mi s-a acordat timp de repetiție pe scenă decât după terminarea spectacolului de seară. Am hotărât să lucrăm totuși și am lucrat o lună și mai bine, între orele unsprezece seara și trei și jumătate, în teatrul gol, în liniștea nopții. Repetițiile acelea au avut o însemnătate deosebită, cred, în evoluția artistică a lui Clody. Sigur că nu avea niciun motiv să aibă prea multă încredere în cunoștințele mele regizorale; nu pusesem în scenă decât un singur spectacol, Povestea munților, de George Marcovici, în 1946. Repetițiile au fost grele, anevoioase. Îmi luasem răspunderea să o scot pe Clody dintr-un fel de șablon în care intrase jucând roluri de ingenuă. Găsise o "manieră" pe care o considera "singura", neținând seama de faptul că unul dintre marile pericole ale meseriei noastre este acela de a ne repeta, de a ne sprijini pe "soluții", pe "efecte" verificate de succes.

Trebuia să trezesc în ea îndoiala creatoare, care te silește să descoperi noul și în text, și în tine.

Repetițiile au început să devină dramatice. Aproape toate se terminau cu scene de plâns, cu scene de nervi. Ce greu este să renunți la certitudini!

Dar aceste aproape două luni de chin nocturn au însemnat un fel de renaștere a lui Clody. O renaștere care i-a deschis larg poarta spre marile roluri, spre marele repertoriu.

Un fapt divers: Clody n-a primit rolul Rosalindei. Am fost deosebit de loviți de această decizie nedreaptă și întrucâtva ipocrită a direcției Teatrului Municipal. Ca urmare, eu am plecat la "Teatrul Actorului de Film" (actualul Teatru Mic), iar Clody a trebuit să aștepte zece ani până să joace Rosalinda în Cum vă place.

După mai mulți ani, într-o seară (era în 1957), m-am dus la doamna Bulandra, în cabina ei (jucase într-o comedie de Bernard Shaw), și i-am oferit textul piesei Omul care aduce ploaia, de N. Richard Nash, cu rugămintea să-l citească.

A doua zi, m-a sunat foarte devreme și, cu binecunoscutu-i glas autoritar, mi-a spus: "De ce mi-ai adus prostia asta?" Eram total nedumerit. M-am bâlbâit: "Vai, doamnă... Dar e o piesă bună... De succes... Și... Și..." În sfârșit, m-a liniștit și mi-a spus că piesa îi place foarte mult, să-i aduc o propunere de distribuție și să începem repetițiile peste câteva zile. Doamna Bulandra a avut grijă să obțină pentru mine permisiunea de "a pune în scenă". Așa m-am renăscut regizor în anul 1957. În rolul principal era distribuită principala mea colaboratoare, Clody Bertola. Clody era o minunată Lizzie, juxtapunând comicului de situație emoția adâncă și câștigând pe deplin inimile spectatorilor prin felul cum a definit personajul pe scenă. Jocul lui Clody a extins metafora piesei, trecerea de la seceta pustiitoare la ploaie fecundă asupra rolului.

Când, deziluzionată, "fata ofilită" se scutură de farmecul înșelător al "Omului care aduce ploaia" și își descoperă farmecul adevărat de femeie, scena căpăta incandescență: toată căldura interioară a unei noi Lizzie o făcea pe Clody să devină deosebit de frumoasă. Ce greu e pentru o actriță să spună pe scenă "Sunt frumoasă! Sunt frumoasă! Frumoasă!" și să convingă publicul, într-o clipă, că asta este adevărat.

Într-un asemenea moment, regizorul nu poate ajuta cu nimic. Numai capacitatea actorului, a actriței de a aduce o lumină interioară, de mare puritate, de intensă forță poetică poate da acoperire, credibilitate unui asemenea moment. Numai atunci trăim. Minunea Teatrului, o vedeam cum se naște.

Întruchipând-o pe Lizzie, Clody a fost din nou în competiție cu marea actriță americană Katharine Hepburn, care a jucat în filmul făcut după aceeași piesă, alături de Burt Lancaster. Filmul a rulat la București în timp ce se juca spectacolul, și comparația nu a fost deloc în defavoarea noastră.

În urma faptului că m-am renăscut "regizor", colaborarea mea cu Clody a devenit intensă.

Am pus în scenă Azilul de noapte, de Gorki, unde Clody juca emoționantul rol al muribundei Ana. Apoi ne-am decis pentru montarea Sfintei Ioana, de Bernard Shaw.

Cu Ioana d'Arc ataca marele repertoriu. Umbrele lungi ale unor creații memorabile, cum ar fi cea a primei interprete a rolului, Lady Sibyl Thorndike, cea a lui Elisabeth Bergner - în regia lui Max Reinhard -, măresc emoțiile actriței care se-ncumeta să joace rolul. Eu eram convins de reușita lui Clody. Avea toate posibilitățile de a aduce pe scenă caracteristicile personajului, așa cum l-a conceput Shaw: verticalitatea lui, elanul romantic, inspirația evlavioasă, dar și inteligența acidă.

În prefața piesei, Shaw susține că apariția istorică a Ioanei d'Arc nu a schimbat numai tactica militară medievală, dar a inițiat și ideea patriotismului național, care a determinat configurația Europei pentru secole.

Când Clody avea principala răspundere actoricească a unei piese, aveam siguranța că spectacolele nu se vor deforma. Seriozitatea, aș spune chiar severitatea cu care își pregătea intrarea în scenă, exigența ei profesională, față de ea însăși în primul rând, dar și față de parteneri, creau aerul necesar unui act artistic, transformând locul geometric al scenei, această "biserică veselă", cum o numea Brecht, într-un spațiu de ceremonie.

Clody a considerat întotdeauna că inspirația, talentul sunt doar componente necesare, dar nu suficiente realizării unui rol, că doar o imensă cantitate de muncă înmagazinată în procesul de creație poate aduce rezultate. Pentru ea, munca nu se termina niciodată cu sfârșitul repetițiilor. Clody își recitea rolul în fiecare zi înaintea spectacolului. În zilele când era programată Sfânta Ioana, cu Clody nu se mai putea vorbi de la ora 4, după-masă, spectacolul începând la ora 7 seara. Refuza orice conversație, orice distragere de la concentrarea necesară. Starea în care se obliga să se izoleze pentru pregătirea rolului îi schimba expresia feței. Aș putea spune, exagerând poate, că i se schimba și culoarea părului. Era absolut strictă în această decizie de izolare, monahală aș numi-o. În cabină nu permitea să i se spună nimic înainte de intrarea în scenă, nu permitea să i se spună cine era în sală, pentru a nu-și încărca subconștientul cu imaginea vreunui critic sau a unui cunoscut, a unui coleg, imagine care i-ar fi tulburat interiorizarea necesară pentru a ajunge la intensitatea dramatică și la enorma energie psiho-fizică cu care a jucat și cu care a fascinat publicul nouă stagiuni în șir. Un timp record. Clody a surprins în caracterul Ioanei d'Arc jocul contrariilor. Îmbina evlavia, dusă până la extaz religios, cu luciditatea politică, puritatea, dusă până la candoare, cu robusta judecată combinativ militară. Realiza o simbioză aproape paradoxală între fata Ioana, copilul desculț de la țară, și omul de stat Ioana, față în față cu instituția regalității și a bisericii. Rolul cerea, în afară de efortul emoțional și conceptual, un perfect control al mijloacelor actoricești: un control absolut al debitului vocal și al calității tonale, și, deci, și al respirației. Cred că o mare parte a carierei ei se datorează științei de a respira, de a proiecta cuvântul în sală cu ajutorul unui aparat respirator deosebit de bine antrenat. Clody avea această calitate prin studiu, dar poate și printr-o predispoziție firească.
 

În 1961, doamna Bulandra, vrând poate să repare greșeala pe care am pomenit-o, mi-a propus să pun în scenă Cum vă place într-o nouă versiune; de data aceasta, cu Clody în rolul Rosalindei. De la repetițiile noastre de noapte trecuseră zece ani. E greu să discern, dintr-o carieră în care s-au adunat atâtea realizări, atâtea succese, care a fost cu adevărat momentul de vârf actoricesc al lui Clody. Dar, cu siguranță, Rosalinda marchează în palmaresul ei una dintre interpretările cele mai însemnate. Sigur, Cum vă place a însemnat și pentru mine, ca regizor, una dintre cele mai importante realizări. Iar ni s-au împletit destinele artistice într-un mod fericit. Prin spectacolul Cum vă place, am reușit o ruptură față de realismul socialist plat, care ni se impunea cu severitate prin presiunea organelor de conducere ale culturii românești. Am creat o deschidere spre o reteatralizare a teatrului, spre o relegitimare a convenției scenice și am deschis un drum spre modalități noi, contemporane de regie. Acest spectacol a fost piatra de hotar care a marcat nașterea unei noi școli de regie a teatrului românesc. De aceea, cred că este cel mai semnificativ moment din cariera mea. Nu s-a rezumat la ceea ce fac eu, la ceea ce am făcut eu, nu s-a rezumat la o viziune personală, ci a declanșat o cotitură spre un teatru virulent, puternic vizual, eliberând imaginația regizorală, deschizând drumul unui stil specific regiei teatrale românești. În acest spectacol, Clody a dat un examen de mare virtuozitate, jucând poate cel mai complex, mai inteligent și mai sensibil personaj feminin shakespearian (aș spune, personajul feminin cel mai îndrăgit de autor). Repetițiile au fost grele, eu gândindu-mă la conturul personajului și așteptând ca actorul să umple acest contur, Clody mergând exact invers, de la interiorul personajului, vrând să ajungă la conturarea lui prin acumulare, prin înlănțuirea stărilor interioare și a determinărilor caracterologice. A redat scenic grația și lirismul Rosalindei, dar și inteligența ei învelită în delicată ironie. Rosalinda lui Clody era plină de gingășie, vulnerabilă, iar speranțele ei apăreau pline de o caldă melancolie, de câte ori judeca existența feminină. Toată esențializarea inteligenței și a sensibilității feminine, cuprinsă atât de magnific în versuri, Clody o transpunea scenic, teatral. Rolul este amplu și cere o abilitate, o tehnică a vorbirii deosebită. Nu se poate spune "o digitație vocală", dar, de multe ori, în repetiții, când Clody debita versurile shakespeariene, mă gândeam la digitația unui violonist virtuoz. Variațiile tonale cu care Clody străbătea lungile monologuri ale Rosalindei creau o vorbire muzicală, controlată ritmic de instinctul ei, ce impunea timpul dramatic.


După Cum vă place, Clody a jucat o serie de roluri diferite și dificile, în spectacole pe care nu le-am realizat eu. În Trei generații, de Lucia Demetrius, Clody a adus eleganță și discreție emoțiilor tinereții, ale maturității și ale bătrâneții personajului. În Moartea unui comis-voiajor, de Arthur Miller, în scena finală, soția lui Willy Loman stătea, imobilă, în fața mormântului proaspăt al soțului. Momentul ar fi putut să capete nuanțe melodramatice, dar, în interpretarea lui Clody, durerea stăpânită, intensă cuprindea toată noblețea simplă a acestei femei.

În toamna lui 1963, am fost numit pe neașteptate directorul artistic al Teatrului "Bulandra". Am decis să pun în scenă Opera de trei parale, de Brecht. Marea noastră cântăreață, regretata Maria Tănase, începuse să repete rolul lui Jenny Speluncă. Din cauza bolii grele, n-a putut continua însă repetițiile, și am rugat-o pe Clody să preia rolul. A ezitat - nu credea că i se potrivește -, se simțea mai "acasă" în rolurile care cereau o anume inocență. Prin distribuirea lui Clody, am vrut să contrapun decăderii morale a personajului nostalgia unei purități pierdute. Jenny, prin jocul lui Clody, devenea o femeie suspendată într-un spațiu imposibil, într-un vad dintre bine și rău. Cel mai elocvent moment pentru această stare era tangoul pe care Jenny îl dansa și-l cânta cu Mackie-Șiș - Toma Caragiu: "Se poate și altfel, dar merge și așa", refren inspirat dintr-o baladă de François Villon.

Blanche Dubois, eroina din Un tramvai numit dorință, pendulează și ea între vină și inocență. Este ca o orhidee crescută în seră, sub protecția unei familii de latifundiari fugiți în Statele Unite și care acum, când toată averea se destramă, când petalele au căpătat pete de putregai, este azvârlită în viața dură, în mijlocul societății lui Stanley Kovalski și a lui Mitch, roluri jucate minunat de Victor Rebengiuc și Petre Gheorghiu. La prima intrare în scenă, Blanche - Clody, îndreptându-se cu pași nesiguri, ezitanți spre ultima ei stație, ducea doar o valiză, dar părea că duce toată povara tragică a personajului. Cu Ranevskaia din Livada cu vișini, Clody revenea la marile roluri din dramaturgia lui Cehov. În regia lui Lucian Pintilie (spectacolul Livada cu vișini, împreună cu D'ale carnavalului, marchează momentul maturității lui în regia de teatru), Ranevskaia căpăta, prin interpretarea lui Clody, cele mai diafane iradieri. Clody crea între ea și realitate un permanent abur, un văl pe care refuza cu îndărătnicie, cu inconștiență suavă să-l înlăture. Părea că nu a fost niciodată deprinsă să privească viața, s-o înțeleagă și se îmbăta cu iluzia că o poate împlini prin sentimente. Ca spectatori, iubeam cu durere această luminată femeie, a cărei viață devenea, sub ochii noștri, evanescentă și care avea să se piardă în meschinul realităților istorice.

Dar nu numai în piese apare murdăria Istoriei și a Politicii. Ea intră și pe sub ușa din spate a teatrului, ușă pe care scrie "Intrarea actorilor".

Murdăria așa-numitelor Teze din 1971 a lovit brutal cultura română. În 1972, spectacolul minunat al lui Lucian Pintilie, Revizorul, a fost oprit în mod exemplar. Au fost apoi scoase, numai din repertoriul Teatrului "Bulandra", 20 de titluri, și eu am fost dat afară din funcția de director artistic cu motivarea "greșeli ideologice și incapacitate politică".

Am așteptat strategic, un timp, ca să obosească cenzura - să se sature chiar cenzorii de atâtea refuzuri -, și, prinzând un moment de neatenție, în 1974, am propus să montez Elisabeta I, de Paul Foster. Spectacolul mi-a îngăduit o regie mai spontană, improvizată, mai exuberantă, inventivă (continuam stilul experimental pe care îl propusesem în spectacolul Leonce și Lena, de Georg Büchner).

În piesa lui Foster, o trupă de actori itineranți ne povestea istoria reginei Elisabeta a Angliei. Clody, jucând-o pe Elisabeta, trecea cu pas ușor de la măruntele iluzii ale actorilor ambulanți la "marea iluzie a teatrului istoric". Suprapunând aceste două realități scenice, atât de diferite, a creat un rol unitar și emoționant, contribuind ca acest spectacol, Elisabeta I, să devină, aș spune, un spectacol "de cult" al tineretului - o oază în peisajul teatral românesc secat de Tezele din 1971.

În următorul an, Dorin Dron mi-a adus traducerea piesei Lungul drum al zilei către noapte, de O'Neill. Am hotărât, împreună cu Clody și cu Toma Caragiu, să montăm piesa. În distribuție, partenerii preferați ai lui Clody: Toma, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș și Mariana Mihuț. Jocul lor minunat, sudat în atâția ani de colaborare, o înconjura pe Clody, care picta, în culori triste și pastelate, toată fragilitatea nervoasă și vulnerabilitatea lui Mary Tyrone, întregul destin tragic al acestei vinovate fără vină.

Ultimul spectacol pe care l-am pus cu Clody a fost Gin Rummy. O piesă gentilă, comică, dar și plină de durerea vieții. În mod curios, pentru Clody era parcă o reîntoarcere la personajul lui Lizzie, din Omul care aduce ploaia. Acum vedeam pe scenă o Lizzie la o vârstă înaintată, dar umorul, ironia, durerea erau toate învăluite cu aceeași delicatețe sufletească, însușire pe care o regăsim în rolurile pe care le-a jucat Clody.

Timp de 40 de ani, cariera mea este legată de istoria Teatrului "Bulandra" și, implicit, de Clody.

Am regizat mulți actori, multe actrițe, în multe teatre din multe țări, pe diferite continente, și acum pot să spun cu certitudine: Clody Bertola este cea mai maleabilă actriță cu care am lucrat, realizând cel mai iute indicațiile dificile pe care i le dădeam, depășindu-le cu personalitatea ei artistică, împlinindu-le cu talentul ei.

Cea mai mare actriță cu care am avut fericirea să lucrez vreodată în teatru este Clody Bertola.


Tutu^[i], pentru Pescărușul
Dumnezeu ne-a ajutat și azi, în sfârșit, izbândim "împreună".

Tuti,
În fiecare zi, din ce în ce mai mult te iubesc, de aceea, în fiecare an, cu mult, cu mult mai mult.
Tuti, fii fericită cu tot ce-ți dorești, ca să fim împreună fericiți.

Tuti, a patra oară împreună. Toată dragostea mea în slujba ta. Acum e mai bine decât rândul trecut, dar rândul viitor o să fie de o mie de ori mai bine.

Clody,
Opt ani au învelit împreunarea vieților noastre cu un noian de întâmplări, dar n-au reușit să înăbușe floarea, iubirea.

Pentru regina Spaniei, flori albe, pentru regina mea, toate gândurile mele de iubire.

Don Carlos

Tutu,
Bucuria acestei zile e a ta, și eu împărtășesc din ea o parte. Doisprezece ani de așteptare răsplătiți într-o zi, dar e numai începutul.

Omul care aduce ploaia

Tutu scumpa,
Atât de mult aș vrea să te știu fericită. Ai succes. Avem succes. N-aș vrea decât să ne putem bucura de el.

Tutu,
Împlinirea unui vis trebuie înfrumusețată cu tot atâta mulțumire pe cât de mare a fost și dorința. Sunt fericit că am putut să ajut la realizarea visului tău și fericit că e realizat plin și măreț. Pentru mine a fost un legământ. Te sărut de mii de ori.

Sfânta Ioana

Cum vă place
Tutu, azi să fii fericită, atât de fericită pe cât meriți.

În sfârșit flori și de "Sf. Clotilda".
Trandafiri albi, gânduri gingașe.

Același Tutu te iubește și mult, mult succes, așa cum știi tu...

Un tramvai numit dorință
Dorință veche, vie astăzi.
Reușită. Cea mai mare de până acum, îți doresc din inimă.

Mult succes și dragostea!!!

Livada

Toate dorințele și mereu mult succes din aceeași inimă,

Macbeth

Elisabeta I, 22 V 1974
Tutu,
Singurul lucru important pentru mine este că am lucrat din nou împreună. Aș vrea să ai marea izbândă pe care o meriți din plin.

Citiți Paradoxul fragilității, de Lucian Pintilie, un alt fragment din această carte aici.

Citiți prologul acestei cărți aici.