Filmul ca instrument de predare a limbii engleze și dezvoltare socioemoțională

Citiți argumentul și introducerea acestei cărți aici.


Ioana Hanchevici este profesoară de limba engleză, grad didactic I, la Colegiul Național "Gheorghe Șincai" din Cluj-Napoca. Absolventă a Facultății de Litere din Cluj-Napoca, secția franceză-engleză, a urmat un masterat în literatură comparată (Istoria ideilor - istoria imaginilor, Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca) și unul în Arte Performative și Film (Facultatea de Teatru și Film, UBB, Cluj-Napoca). De-a lungul carierei, a fost preocupată de modalități de dezvoltare și redimensionare a procesului educațional. A publicat în Dilema Veche și LiterNet. A fost invitată la conferințe naționale și internaționale, a coordonat ateliere de film pentru copii și profesori, a organizat festivaluri de film și teatru în limba engleză pentru copii, a moderat întâlniri între operatori culturali și profesori, a asigurat legături constante între majoritatea centrelor și instituțiilor culturale clujene și Colegiul Național "Gheorghe Șincai", iar în calitate de trainer EducaTIFF a făcut parte din echipa care a lansat programul-pilot de educație cinematografică și educație prin film, Ora de cinema.


Înainte de a pleca în aventura care l-a ținut departe de familie timp de douăzeci de ani, Ulise își lasă fiul nu doar în grija fidelei Penelopa și a înțeleptei Atena, ci și a bunului său prieten, Mentor. Acesta din urmă, însărcinat cu treburile casei, pare să eșueze în sarcina care îi fusese încredințată, aceea de a menține bunul mers al lucrurilor, oferindu-i ajutor și ghidare lui Telemah.^[i] Conform semanticii, termenul mentor definește o persoană menită să îi sfătuiască pe alții. El este "călăuzitor, educator, povățuitor, preceptor, sfetnic, sfătuitor, îndrumător".^[ii] Reabilitarea poziției lui Mentor din Odiseea, în ceea ce privește importanța pe care o are în formarea și dezvoltarea tânărului Telemah, dar și ca exemplu de virtuozitate intelectuală și morală, vine odată cu opera lui François de Fénelon, Les Aventures de Télémaque, fils d'Ulysse.^[iii] Mentoratul, a cărui rădăcină etimologică este chiar cuvântul mentor, urmărește să stabilească o relație între cel care educă și cel educat, definiți în limba engleză prin termenii de mentor, respectiv mentee. În același timp, mentoratul își propune să îi ofere celui din urmă, discipolului, contextul necesar dezvoltării profesionale^[iv], în cazul elevilor, acumulării de noi cunoștințe și competențe, dar și al unui progres psihologic și emoțional. Plecând de la aceste fundamente, în rândurile care urmează îmi propun să contextualizez situația educației din România, reliefând anumite aspecte care periclitează sau, din contră, care ar putea îmbunătăți actul didactic, făcând în același timp referiri la aspecte comportamentale în rândul elevilor la nivel global.

Procesul educațional preuniversitar nu implică doar predarea unei materii, ci și "mentorarea" elevilor, formând în acest fel caractere. Predarea unei limbi străine, a limbii engleze în cazul de față, urmărește în primul rând dezvoltarea abilităților de vorbire, scriere, citire și ascultare, la care se adaugă ghidarea elevilor în funcție de nevoile și tipul de personalitate pe care îl au. Abordarea maieutică implică în egală măsură elevul și profesorul, conferind astfel spațiu discuțiilor libere, dar și unei metode de predare inductive, care nu îl mai plasează pe profesor în centrul actului didactic, ci pe elev. Orele de dirigenție vizează extinderea și dezbaterea pe larg a temelor ce pot apărea în timpul orelor de limba engleză, de cele mai multe ori acestea fiind în concordanță cu programele de consiliere și orientare. Folosirea chestionarelor, a jocului de rol, a filmelor și textelor literare, a exercițiilor menite să îi ajute pe elevi în procesul de dezvoltare personală și de cunoaștere de sine sunt doar câteva dintre metodele care garantează rezultate scontate.

Rolurile pe care un profesor le joacă sunt multiple și deloc de ignorat, fiecare având un loc bine definit în procesul didactic. Așa cum spuneam și mai sus, profesorul nu se limitează doar la a transmite informații, ci preia și statutul de facilitator, ale cărui valențe diferă de la o etapă a lecției la alta. Jeremy Harmer consideră că numărul de roluri pe care un profesor (de limba engleză) îl poate juca într-o oră variază, după cum urmează: controlor / supraveghetor - profesorul care verifică prezența, conducând ora asemeni unui dirijor din fața clasei; sufleor - întotdeauna gata să își ajute elevii, ghidându-i fără să le dea prea multe detalii pentru a-i ajuta să găsească singuri soluții; participant -¥implicându-se în jocurile de rol sau făcând pereche cu elevii fără partener în timpul activităților de dezvoltarea a vorbirii (speaking). O altă funcție pe care profesorul și-o asumă este aceea de resursă, ajutându-și elevii care se găsesc într-un impas lingvistic în timpul unor activități orale sau de scriere. Nu în ultimul rând, profesorul este tutore, atribuție pe care și-o însușește pentru a deschide noi orizonturi și pentru a sugera posibile perspective la care elevii nu s-au gândit.^[v]

În aceeași ordine de idei, a multitudinii de sarcini și roluri, de această dată la nivel birocratic, s-ar putea discuta despre plurivalența îndatoririlor pe care un profesor diriginte le are în România. Departe de a avea o misiune ușoară, de la un an la altul și de la o schimbare de ministru la alta, profesorul diriginte se vede pus față în față unor obligații care nu au de a face cu procesul didactic, ci mai degrabă cu o birocrație ce scurtează timpul alocat pregătirii orelor de dirigenție. Deși ar trebui să se ocupe de găsirea unor noi metode de valorificare a potențialului elevilor, profesorul diriginte a ajuns să facă munca altor instituții conexe. Dacă înainte de epidemia provocată de SARS COV2, care a schimbat total interfața globală a educației, sarcinile de acest fel erau mai puține, în timpul pandemiei și după revenirea la predarea față în față, acestea s-au înmulțit, ceea ce a dus la un apostolat pe care profesorul, nu doar cel diriginte, a fost nevoit să îl facă. Pentru a înțelege mai bine contextul profesoratului românesc din ziua de azi, ar trebui să privim în mai multe direcții. Unul dintre factorii care a periclitat poziția socială a educației este lipsa de finanțare. Cifrele se schimbă în funcție de guvernare, fără a putea acoperi nevoile pe care educația le are, lucru care, fie că vrem să recunoaștem, fie că nu, face din educație o Cenușăreasă a societății românești (după cultură). Analiza financiară făcută de Ministerul Educației în perioada 2005-2021 ne arată că bugetul alocat educației a variat între 2,81% din PIB în 2017 (cel mai scăzut) și 4,11% din PIB în 2008 (cel mai ridicat).^[vi] Dacă facem o comparație cu graficele din alte țări, vom observa că, în aceeași perioadă, Germania acorda 4,3% din PIB (cel mai puțin) în 2005, ca în 2020 să ajungă la 5,18% (cel mai mult)^[vii], în timp ce Suedia aloca cel mai mic procentaj de 6,1% între 2005 și 2010, pentru a ajunge la o cifră 7,2% în 2020.^[viii]

Ordinele de ministru care, la rândul lor, au cunoscut modificări, de multe ori discutabile și neclare din punctul de vedere al îndatoririlor elevilor, nu au făcut decât să destabilizeze orice încercare de a echilibra situația în care se află învățământul românesc. Modificarea Art. 14, litera f, din OMEC 5.545/2020 prin OMEC 6.2000/2020, prin care elevii erau scutiți de obligativitatea de a-și ține camerele pornite în timpul orelor, considerându-se necesar să le pornească doar în timpul evaluării lor^[ix], a fost una dintre cele mai nefavorabile decizii pe care Ministerul Educației ar fi putut să le ia în timpul pandemiei. Având în vedere că procesul educațional funcționează asemenea unui organism viu, în care contactul vizual este esențial, consider că urmarea acestei decizii se resimte în continuare în dinamica dintre profesori și elevi, dar și în felul în care elevii se raportează la educație și la drepturile pe care le au. Oricât de umanist am încerca să privim contextul școlar - poziționând elevul în centrul actului educațional -, nu cred că degrevarea lui de la un sistem de reguli pe care ar trebui să le respecte îi facilitează dezvoltarea, indiferent de natura ei.

Comparațiile cu alte sisteme educaționale, ce se doresc a fi implementate în spațiul românesc, nu rezolvă situația cu care ne confruntăm, din varii motive. Unul este cel al mentalului colectiv, care își dorește schimbarea, fără a încerca să modifice ceva la propria sa structură. Relația dintre profesori și părinți a ajuns într-un punct atât de sensibil, încât aceștia din urmă adeseori nu doar că își atribuie rolul de erudiți ai psihologiei și pedagogiei, așteptând ca școala să se facă după normele lor, ci să și rezolve probleme ce țin de registrul emoțional, pe care doar o colaborare între un specialist în domeniu, familie, elev și profesor le-ar putea rezolva. Omniprezența și omnipotența influencerilor ale căror discursuri devin literă de lege pe rețelele de socializare, preluarea știrilor fără a fi verificate, filmele și spectacolele de teatru despre educație, făcute fără o documentare în prealabil, ar trebui să tragă un semnal de alarmă asupra nivelului de educație și cultură pe care societatea din România îl are în acest moment. Agresivitatea verbală, însoțită din păcate de violență fizică, denotă o caracteristică a societății în care trăim, cu un puternic impact emoțional și comportamental în rândul elevilor. Pe de altă parte, de la o generație la alta se poate observa o creștere a lipsei de toleranță la frustrare, atât în interacțiunea dintre profesori și elevi, cât și în colectivele din care aceștia fac parte și, uneori, chiar în mediile familiale. Această trăsătură nu este definitorie doar pentru o parte din copiii și adolescenții din România, ci tinde să devină o caracteristică globală.

Cuvântul snowflake, al cărui înțeles propriu era "fulg de zăpadă", apare pentru prima dată în dicționarul Merriam-Webster în secolul al XVII-lea. Conform aceluiași dicționar, în 1860, expresia era folosită în Missouri pentru a defini orice persoană care era împotriva abolirii sclavagismului, în timp ce, în 1970, era utilizată, ofensator, pentru a caracteriza orice bărbat afro-american despre care se considera că adoptă comportamentul specific albilor și, argotic, pentru cocaină.^[x] De-a lungul timpului, termenul câștigă noi valențe. Metafora, folosită în 1996 de Chuck Palahniuk în Fight Club, preluată și în filmul cu același nume regizat de David Fincher în 1999, subliniază că nimeni nu este un fulg de nea, unic și frumos, toți fiind sortiți aceluiași proces de descompunere.^[xi] În startul campaniei prezidențiale din Statele Unite ale Americii din 2016, adepții dreptei politice foloseau sintagma pentru a-i cataloga pe oponenții lor de stânga.

Conform studiilor, hipersensibilitatea și lipsa de reziliență sunt două dintre trăsăturile actualei generații, numită peiorativ generația fulgilor de nea. În martie 2018, Stuart Dickson se întreba dacă este corect să îi etichetăm pe tinerii din ziua de azi în acest fel. Pentru a răspunde, Dickson se referă atât la cercetările făcute de către compania de asigurări Aviva, cât și la cele întreprinse de WHO (World Health Organization) care arată că majoritatea participanților intervievați, respondenți cu vârste cuprinse între 16-24 de ani, consideră că această denumire are un efect negativ asupra stării lor de bine.^[xii] Douglas Robb este citat în articolul semnat de Dickson atât pentru afirmațiile conform cărora actuala generație este "răzgâiată" (mollycoddled) și are un puternic simț al îndreptățirii de sine, cât și pentru rolul pe care societatea l-a jucat și îl joacă în formarea acestor tineri.^[xiii] Supuși unei puternice presiuni media, copiii și tinerii din ziua de azi sunt bombardați cu imagini și informații prin care li se vinde o realitate artificială. În decembrie 2018, Michael Shermer aborda aceeași problemă făcând, de această dată, referire la cercetarea despre "generația Internet"^[xiv] semnată de psiholoaga Jean Twenge de la Universitatea din San Diego. Efectul pe care această expunere îl are asupra sănătății mintale a tinerilor se regăsește în procentele crescute care arată înclinația acestora de a-și face rău singuri. Rata crescută de depresie este în strânsă corelație cu timpul petrecut pe rețelele de socializare, pe care fetele le accesează mai des decât băieții, din teama de a nu rămâne în urmă cu ceea ce se întâmplă în mediul virtual (FOMO - fear of missing out) sau din teama de a nu fi lăsate pe dinafară / excluse (FOBLO - fear of being left out)^[xv]. Cu toate acestea, jurnalistul Greg Luckianoff și psihologul Jonathan Haidt consideră că anumite tipare comportamentale ale părinților pot afecta felul în care copiii se dezvoltă. Citați de Shermer, cei doi consideră că părinții exagerat de protectori, pe care îi numesc "părinți-elicopter"^[xvi], secondați de o cultură care se axează doar pe siguranța emoțională, distorsionează comportamentele copiilor. Autorii cărții Mofturile rațiunii americane: cum intențiile bune și ideile proaste pregătesc o generație destinată eșecului identifică trei "neadevăruri" referitoare la mesajele transmise de către unii părinți copiilor: "neadevărul despre fragilitate (ce nu te omoară te face mai slab), neadevărul despre raționamentul emoțional (întotdeauna ai încredere în sentimentele tale) și neadevărul noi vs. ei (viața este o luptă între oamenii buni și cei răi)".^[xvii] Într-un articol semnat de Anna Daria Nowicka, socioloaga atrage atenția asupra afectului negativ pe care acest tip de comportament din partea părinților exagerat de protectori îl are asupra dezvoltării cognitive și socioemoționale a copiilor, care mai târziu vor manifesta complexe vizavi de stima de sine și vor avea o reziliență psihologică scăzută.^[xviii] Loretta G. Breuning, profesor emerit la Universitatea de Stat California East Bay este de părere că rata crescută a stresului emoțional se datorează și faptului că foarte ușor se recurge la serviciile pentru sănătate mintală, ceea ce împiedică dezvoltarea încrederii în propriile puteri și gestionarea dezamăgirilor.^[xix]

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește generația Z, fiecare fiind justificată, până la un punct. O trăsătură evidentă a acestei generații, care o diferențiază de boomeri, de exemplu, este exprimarea deschisă a emoțiilor, asertivitatea cu care își cer drepturile și își trasează limitele în relațiile cu ceilalți.^[xx] Problema care se ridică în acest context este cea legată de limite. Având în vedere că sensibilitatea este un lucru extrem de personal și subiectiv, întrebarea care se cere pusă este cine stabilește în acest context ce este abuz sau jignire. Plecând de la gesturi ce pot fi ofensatoare și ajungând la injurii explicite, scala sensibilității variază de la o persoană la alta în funcție de moștenirea generațională și mediul în care individul s-a format. Conform studiilor de specialitate, atât tipul de educație pe care îl primim în copilărie, cât și relația pe care o avem cu părinții este crucială în dezvoltarea noastră ca viitori adulți. Disciplina, atașamentul securizant, satisfacerea nevoilor legate de atașament și de apropiere, crearea și deschiderea canalelor de comunicare și conexiune între părinți și copii sunt doar câteva dintre lucrurile sugerate de specialiștii în psihologie ca fiind condiții necesare pentru o maturizare emoțională sănătoasă.^[xxi] Iubirea necondiționată a părinților pentru copiii lor, iubirea pe care le-o arată pentru ceea ce ei sunt și nu pentru ceea ce fac, poate satisface ceea ce Gabor Maté și dr. Gordon Neufeld numesc "foamea de atașament".^[xxii] Aduc în discuție aceste lucruri nu pentru a-i disculpa pe profesori, care ar trebui să aibă o atitudine și o abordare în același timp profesionistă și umană, ci pentru a scoate în evidență că limitele se stabilesc și pentru actanții educaționali și îndatoririle pe care le au. Cu alte cuvinte, sunt lucruri ce pot fi gestionate în mediul școlar și altele care nu pot fi soluționate pentru că nu sunt de competența profesorilor. Ce se așteaptă de la educatori, din păcate în mare parte din cazuri, este să compenseze cu o atenție și un comportament care nu au cum să le substituie pe cele oferite de părinți. Cine și ce ar trebui să facă pentru copii devine un cerc vicios în care vina se aruncă de la părinți la profesori, de la profesori la părinți, iar mai apoi asupra sistemului. Specialiști în educație precum John Morgan și Mario Rinvolucri își exprimă reținerea când vine vorba despre cât de apropiați ar trebui să fie profesorii de elevi. Întrebați cum ar dori să fie profesorii, majoritatea copiilor și-i doresc prieteni care să îi înțeleagă și să le asculte problemele. Nevoia lor de a fi ascultați relevă o carență pe care aceștia o au și pe care profesorii o pot compensa până la un anumit punct. Deși paradigma educațională s-a schimbat, valorificând atât dezvoltarea competențelor și acumularea de cunoștințe, cât și exprimarea liberă și încurajarea copiilor de a vorbi despre ceea ce simt și despre felul în care percep realitatea înconjurătoare, este încă discutabil, dintr-o perspectivă procentuală, numărul familiilor în care se întâmplă acest lucru. John Morgan și Mario Rinvolucri ridică problema apropierii dintre elevi și profesori, chestionând cât de sănătos emoțional este ca elevii să se deschidă și să își expună ceea ce ei numesc sinele interior (inner self) într-un exercițiu de "exteriorizare a textului interior".^[xxiii]

În ciuda așteptărilor pe care societatea le are în ziua de azi de la profesori, ar fi bine dacă am îmbrățișa cu realism și obiectivitate aceste expectanțe, dacă am putea privi nepărtinitor și cu mai multă asumare ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să facă. Un alt lucru adecvat, care ar putea contribui la reabilitarea educației din România, ar fi ca reglementarea programelor școlare să vizeze atât mediul preuniversitar, cât și cel universitar. Cooperarea dintre instituții ar aduce un plus dezvoltării și formării viitorilor profesori. Dialogul deschis dintre cadrele universitare și cele preuniversitare ar putea contribui la elaborarea unor programe educaționale cu potențial pentru o schimbare de fond, și nu a uneia de formă, în învățământul românesc. Modulul pedagogic din planul de școlarizare, pe care studenții care își doresc să îmbrățișeze cariera de profesor îl aleg, necesită o regândire, astfel încât partea teoretică livrată de cadrele universitare să aibă aplicabilitate în cea practică despre care profesorii preuniversitari au mai multe cunoștințe. Din nou, acest lucru poate fi soluționat prin întâlniri de lucru serioase, programe naționale, schimburi de experiență, invitarea profesorilor responsabili de modulul pedagogic în școli pentru a lua pulsul elevilor și al demersului didactic. Nu în ultimul rând, cooperarea între instituțiile de învățământ ar trebui dublată de o verificare în timp, pentru a vedea dacă programele propuse sunt fezabile și dacă au aplicabilitate în rândul generațiilor cu care se lucrează.

Precaritatea financiară pe care o aduceam mai devreme în discuție reverberează în organigrama educațională. Colectivele mult prea mari de elevi, lipsa unui profesor de sprijin în cazul elevilor cu nevoi speciale, care să ofere suport profesorilor și învățătorilor, numărul redus de consilieri școlari și psihologi din școli, dar și atribuirea unui număr mult prea mare de sarcini pentru cei din urmă, transformă actul educațional într-un heirupism amatoricesc. Revoluția tehnologică, menită să faciliteze atât actul de predare, cât și cel de învățare, pare să contribuie la declinul cu care educația din România se confruntă. La scară globală, suntem martorii unei schimbări a centrului gravitațional, schimbare pe care o simțim și în România la mai multe niveluri. Deleuze definește societatea prezentă ca fiind divizată, separată, cu multiple individualități.^[xxiv] Globalizarea nu mai are doar un caracter capitalist, ci și unul netocrat, termen împrumutat din limba engleză care definește o clasă superioară a cărei putere rezidă în avantajele tehnologice pe care le are și abilitățile de a forma rețele în mediul virtual. Dacă primul urmărește maximizarea profitului, cel de al doilea caută o limbă universală.^[xxv] Omul secolului XXI are o identitate mobilă, iar Internetul a devenit un portal prin care se poate ajunge oriunde. Relația dintre individul uman și Internet a dus la o schimbare valorică, în care statutul social este determinat de rețeaua din care face parte. Deși avantajele conectării la o rețea de Internet surclasează dezavantajele, acestea nu ar trebui ignorate. Atenția deficitară cu care ne confruntăm în rândul elevilor, dar nu numai, este plata pentru apartenența la lumea virtuală.^[xxvi] Pe lângă acest inconvenient care tinde să devină un handicap, tinerii dezvoltă tot mai frecvent sentimente de îndepărtare de propria persoană, de alienare, comparându-se mereu cu ce se promovează pe rețelele de socializare. Astfel, aceștia încep să manifeste ceea ce și Gabor Maté aduce în discuție în tratatele sale, și anume o stimă de sine contingentă care are nevoie de o validare exterioară și care se construiește în funcție de aprobarea celorlalți și de succesul social. În contextul actual, s-ar putea spune că încrederea în sine în rândul elevilor este garantată de numărul de followeri sau de like-uri pe care le primesc pe rețelele de socializare la care sunt conectați. Atât stima de sine scăzută, cât și cea lipsită de autenticitate rezultă într-o reconfigurare identitară, în timp ce comunicarea devine fragmentară, fracturată, cuvintele fiind înlocuite de emoticoane și simboluri. În ciuda vitezei care facilitează accesul la informație, utilizarea tehnologiei privează actul educațional de minuțiozitate și profunzime.^[xxvii] Cazurile de cyberbullying sunt tot mai des întâlnite, ca să nu mai spunem că asistăm la un proces de dezumanizare, caracterizat printr-o detașare de condiția umană și un dezinteres față de alteritate.

În ciuda celor prezentate mai sus și a comei în care educația pare că a intrat, consider că întotdeauna se pot găsi soluții pentru a îmbunătăți lucrurile. Dacă la nivel economic nu avem prea multe de spus, în lipsa unui sindicat vocal care să lupte pentru drepturile profesorilor și o salarizare decentă, la nivel educațional și emoțional putem să ne aducem contribuția prin metode inovatoare de predare, folosind tehnici și instrumente menite să dezvolte competențele elevilor și toleranța la frustrare, ajutându-i în același timp să își descopere propria voce, să se exprime articulat și argumentat. Din aceste considerente, folosirea filmului la orele de curs este unul dintre mijloacele recomandate pentru atingerea acestui scop, lucru pe care voi încerca să îl demonstrez în capitolele ce urmează.

Citiți argumentul și introducerea acestei cărți aici.