La vie en rose cu Clody Bertola (II)

Citiți prologul acestei cărți aici.

Citiți Sfâșierea înceată a unei bucăți de mătase veche, de Liviu Ciulei, un alt fragment din această carte aici.


Acum a ațipit, poate durerile obosesc și ele, se opresc, de 12 ani fruntea ei e încinsă de un cerc de foc, de o coroană de spini și, bineînțeles, cum altfel s-ar fi putut numi durerea, boala care o mistuie pe Clody, altfel decât "Le feu sacré" - "Le feu de Saint-Antoine"?

Boala însăși a selecționat-o și consacrat-o pe Clody ca pe o ființă rară.

Genunchii sunt dezgoliți, au exact aceeași formă, cu rotulele șlefuite, rotunde, ecliptice, ca acum 40 de ani când am întâlnit-o pe ulițele Costineștiului și am urmărit-o până la plajă (va să zică asta e Clody Bertola), genunchii aceia de care m-am îndrăgostit fulgerător, Le pôle magnétique de mon désir, cum spune Rohmer în Le genou de Claire, geme ușor în somn, durerea încearcă să escaladeze singurul ei refugiu, ultima graniță pe care i-o mai poate opune, granița somnului, Mets la main sur son genou. Voilá l'exorcisme, spune tot Rohmer, o mângâi pe genunchi, îmi răspunde din somn cu o fluturare a degetelor ei, neverosimil de lungi.

Aveam 14 ani, mi-a spus odată Andrei Șerban, când m-am îndrăgostit de Clody. O urmăream în Sfânta Ioana. O conduceam acasă de la distanță, îi urmăream mersul...
... Soldățesc, îl întrerup eu. Da, e adevărat, soldățesc, râde Andrei, amintindu-și o discuție a noastră, că ființa cea mai vie a lui Clody apare și strălucește exact acolo unde contrastele par mai de neîmpăcat, unde există o tensiune paradoxală, cum așa soldățesc?, da, soldățesc, da' cum se leagă soldățesc de feminin, uite că se leagă, în cazul ei se leagă, acesta este un paradox (părere contrară adevărului unanim recunoscut), se leagă pentru că era, este "o regină a contrastelor", cum o numea, dar în câte alte feluri nu o numea, el, Emil Botta.
 

Rosaliiiinda, o numea însă cel mai des, în felul lui cântat, ironic și posedat în același timp, Emil, ființă la fel de rară ca Clody.
"Ce mai face Rosalinde?", îmi amintesc brusc, scriind aceste rânduri, de prima întrebare pe care mi-a pus-o Paul Scofield, aflând că vin din România.


Ce fel de ființă e aceasta care face să conviețuiască noțiuni atât de incompatibile (soldățesc-feminin), topindu-le din instinct într-o nouă formulă de seducție?

Este, așa cum spunea Botta, o regină a contrastelor. Un paradox. Ca Rosalinda, cel mai paradoxal personaj feminin shakespearian, arborând travestiul ca un simbol enigmatic al paradoxului. (Cum este lumea? As you like it.)

Toată viața lui Clody e o nesfârșită desfășurare de paradoxuri, o contestare, perfect inconștientă și surâzătoare, a tuturor adevărurilor unanim recunoscute, a dictaturii aparențelor și a tuturor automatismelor morale - cu convingerea, de tânără comuniantă, că niciodată nu a schițat un gest împotriva normelor, cu convingerea unei desăvârșite cumințenii, sfieli și supuneri.

Fecioară exemplară, întruchipare școlăresc-exemplară - de cumințenie, repet, spiritualitate și puritate (fata asta e ca o cruce pe care să o porți pe piept - i-a spus Emil Cioran Mariettei Sadova, când a văzut-o pe Clody în Sfânta Ioana la examenul de absolvire de la Conservator) -, iat-o peste ani de zile scandalizând Bucureștiul burghez și mitocănesc cu libertinajul ei.

Câtă lume n-a contrariat iubirea lui Liviu pentru Clody (10 ani diferență!!!). (Dar mai tare a contrariat - să fiu drept - gestul ei absolut nebunesc, care ei i s-a părut întotdeauna normal, de a se reîntoarce, în 1947, în România comunistă, părăsindu-și familia instalată la Roma și Londra în 1946, pentru simplul motiv că-i promisese această reîntoarcere lui Liviu. Clody a fost singurul călător care se reîntorcea în țară în toate cele 10 vagoane ale Orient-Expresului. Într-un moment în care nimeni nu mai putea părăsi România. În aceeași seară, s-a dus la o premieră la teatru, și Mircea Șeptilici, aflat într-o lojă, a căzut de pe scaun, cu gura căscată, când a văzut-o. A crezut că halucinează.)

Iar, mai târziu, cea mai teribilă sfidare, a ei, nu a mea, pentru că era mai în vârstă cu douăzeci de ani decât mine, iubirea mea pentru Clody nu a stârnit oprobiul și disprețul lumii - târziu reconvertit în toleranță, și mai târziu reconvertit în respect înduioșat și inutil?
- Ce ai, dragă, îți cam plac tinerii, a mușcat-o odată o colegă de teatru.
- Nu e adevărat, ei mă plac pe mine, a răspuns prompt Clody, care în mod paradoxal e lipsită de promptitudine.

Forța ei de seducție, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generațiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân. De la amorul juvenil, de grație cherubiniană, a lui Șerban, până la cel mai profund poate, tăcut și secret, cel pe care i l-a purtat până la capătul vieții, primul ei bărbat, Ștefan Constantinescu, cu 15 ani mai în vârstă decât ea.
- Grav e nu că îmbătrânești, ci că nu îmbătrânești, i-a spus odată Clody unei actrițe tinere și talentate, setoasă de-a afla secretele longevității seducției.

Dar ce era, la urma urmei, această neputință dramatică de-a îmbătrâni? Har sau blestem?

Blestem, îmi vine să spun gândindu-mă la ziua în care a descins suferința în casa noastră. Dar har, spun imediat, cu evidentă îndârjire, repet, har, pentru clipele rare când râde, când acest râs al ei, pe care pe vremuri îl ascultam ca pe un tril de pasăre, așezându-mă în iarbă, recuperează totul, creează brusc iluzia că suferința nu există și nu va mai reveni niciodată.
"În ciuda aparențelor" - adică acționând împotriva aparențelor, denunțând complotul aparențelor -, paradoxul este ca o reflectare într-o oglindă care corectează eroarea Realului.

Ca "Oglinda logodnicilor" folosită în Orient "pentru a binecuvânta prima întâlnire dintre doi logodnici. Oglinda este atârnată pe peretele din fundul odăii unde are loc întâlnirea. Logodnicii trebuie să intre prin două uși opuse și, în loc să se privească între ei, trebuie să se uite pieziș în oglindă. Făcând asta, ei se întâlnesc ca în Paradis, văzându-și chipurile direct (ochiul drept în dreapta), nu inversate ca în lumea reală" (Jean Chevalier - Dicționar de simboluri).

Starea naturală a lui Clody, pe care, repet, ea o ignoră, este paradoxul. De la cele mai mărunte gesturi până la cele fundamentale.

Sfâșiată de contradicții, dar dominându-le regește, întotdeauna în momentele de mare cumpănă, imprevizibilă pentru toți, pentru ea însăși imprevizibilă, până la disperare.

Cine dintre colegii, prietenii ei, dintre cei care o iubesc, dintre cei care o detestă, nu cunoaște faimoasa ei fragilitate?

E o fragilitate congenitală, existențială, nimic de făcut; când era copil și apunea soarele, întotdeauna plângea.

Când mă plimbam cu ea pe străzi, nu o țineam de braț niciodată, întotdeauna îi țineam mâna strânsă în palmă; după zvâcnirile pe care le simțeam, puteam să spun, și cu ochii închiși, câte mașini treceau pe stradă.

Firește că semnalele de spaimă se integraseră perfect în biomecanica ei; era ca păsările acelea care ciugulesc fărâmituri pe un trotuar și trăiesc sincron spaima și foamea, la fiecare troleibuz, claxon, e o zbatere de aripi, o tresărire, un zbor schițat.

Din pricina acestei fragilități și-a ratat, fără excepție, toate premierele - în special cele ale spectacolelor care au devenit apoi toate triumfurile ei și care s-au jucat de sute și sute de ori.
- Iartă-mă, Tutu, îi spunea ea lui Liviu plângând, îmbrățișându-l disperată, de fiecare dată.
- Nu-i nimic, Tutu, mâine ai să fii formidabilă, îi spunea el generos și o săruta.

Bineînțeles că această fragilitate și-a creat în timp propriul sistem de protecție.

Ei bine, Clody, mai mult decât pentru orice altceva, pentru această protecție pe care fragilitatea ei o inspira a fost detestată (atât cât a fost).

Toma Caragiu era nu numai un actor uriaș, dar și un bărbat foarte sensibil și foarte puternic. Când Clody uita o replică, panica ei se putea citi până la ultimul rând de balcoane. Toma era extraordinar. Se întorcea cu spatele la public, îi șoptea replica și o încuraja cu sprâncenele lui enorme. Într-o zi, un actor de altfel foarte bun, dar de un egocentrism maladiv, i-a reproșat acest lucru.

Toma l-a sictirit cu bunăvoință.

Această fragilitate era deci legendară. Într-o vară, după ce mi se interzisese spectacolul Revizorul și mi se interzisese să mai lucrez în România până nu aveam să-mi modific "concepția despre lume și univers", cu primii bani câștigați la televiziunea iugoslavă am ajuns în Spania, la Sevilla. Doream de ani de zile, cu o fervoare inspirată, bineînțeles, de literatură, să văd o coridă. Mi se părea cu totul idiot să mă aflu la Sevilla și să ratez întâlnirea cu această legendă.

Bineînțeles că nu era de imaginat să fiu acompaniat de Clody. Dar unde s-o las în timpul orelor petrecute pe arenă? Într-o cafenea, într-un restaurant, pe străzi să se plimbe? Imposibil, îi era frică să rămână singură.

Voia să rămână lângă mine, să stea sub protecția mea bărbătească. Va închide ochii, mi-a promis. Nu era nicio altă soluție, am plecat la coridă convins că spaima pe care o va trăi ea, chiar privind în podea, va distruge inițierea mea virilă și tauromachică. Am devenit însă palid de la prima mișcare rituală, festivă a coridei: prologul, defilarea taurilor.

Am început să tremur de la prima mișcare de întărâtare coregrafică a lor, la prima inocentă, vagă crestătură, la primul strop de sânge, bărbia a început să-mi tremure, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Atunci am simțit mâna lui Clody care o strângea pe-a mea să mă îmbărbăteze. Un vecin din dreapta mea m-a bătut pe umăr și mi-a pasat o țigară, surâzându-mi cu simpatie ca unui copil fragil, necopt încă, inoportun adus la un spectacol viril.

În clipa în care picadorul a început să scormonească cu lancea mușchii taurului, iar taurul a avut prima clătinare a picioarelor, am început să plâng în hohote, cu umerii scuturați de milă și de propria-mi rușine pentru această grotescă slăbiciune. Prin ecranul acela spart al lacrimilor, îmi amintesc perfect cum omul a râs înțelegător spre Clody și i-a făcut un semn cu capul ca să mă scoată din arenă.

Am privit furiș spre Clody, care i-a zâmbit calm și a încuviințat din cap, dându-i de înțeles că, bineînțeles, așa va face. Nu există alt tratament pentru copiii nevrotici, spuneau complice privirile lor mature, experimentate.

Nu puteam să mă ridic, picioarele îmi erau înmuiate, iar atunci Clody, cu brațele ei subțiri, m-a apucat, săltându-mă peste umărul ei fragil, mi-a îndreptat corpul înmuiat și m-a condus încet, încetișor spre ieșire.
 

În ciuda aparențelor deci, fragilitatea ei era, dar cum era, în fond? Pot o singură clipă să afirm liniștit că nu există? Ce rămâne din toate celelalte nesfârșite mărturii care o identificau cu contrariul acestei mărturii de la Sevilla?

Există o identitate a contrariilor? În planul cel mai intim, cel mai de nemărturisit, nu în acela al contemplării abstracte?

Mai precis, "soldățesc" și "feminin" pot coexista? Dar fragil și inexpugnabil? Blestem sau har? Secretul charismei ei extraordinare nu izvora din această conviețuire imposibilă?

O săptămână în urmă, am făcut neghiobia să-i spun lui Clody că a doua zi voi filma dintr-un elicopter. Fetele (cele trei infirmiere extraordinare - Sușu, Pepi și Dorina - care aici, la Otopeni, s-au devotat îngrijirii ei) nu știau absolut nimic despre zborul meu.

Exact în clipa în care au început filmările, primejdioase, pentru că eu provocam tot timpul ambiția pilotului, a început la Otopeni criza de angoasă a lui Clody. Niciodată spaima ei nu atinsese o astfel de formă violentă, o violență interioară, înăbușită.

Rădeam cu roțile elicopterului lanul de floarea-soarelui în viteză maximă, ceream excitat o răsucire cât mai spectaculoasă de la pământ spre cer. Clody, crispată în fotoliu, agățată tot timpul cu privirea de cerul care se vede prin fereastra enormă, fără să izbutească o secundă să explice ce anume încerca să vadă afară.

Nebunia asta a durat toată ziua. S-a liniștit spre seară, când eu terminasem filmarea. Atunci am telefonat la Otopeni.

M-a tulburat panica fetelor pe care le simțeam pentru prima oară înspăimântate de criza lui Clody, cu atât mai neliniștitoare cu cât nu-i descifraseră pricina.
- Bine, dar acum totul e OK, i-am spus lui Clody la telefon, totul s-a încheiat cu bine, nici măcar nu a fost ceva primejdios, hai, liniștește-te!

N-a dat cea mai mică importanță spuselor mele, ca și cum originea spaimei ei se afla într-o altă lume, o lume secundă, fără niciun raport cu cea reală.
- Clody, nu înțelegi, potolește-te, gata, s-a terminat, sunt eu un idiot că ți-am spus, acum totul e OK.
- Da, da, sigur că da, îmi răspundea ea, cu un soi de absență, dar neliniștea ei rămânea neschimbată, ca și cum totul avea de-abia de-acum încolo să se petreacă.

Noaptea, această neliniște acumulată a explodat și a avut un atac cerebral. Infirmierele n-au îndrăznit să-mi spună nimic, nădăjduind și într-o recuperare miraculoasă peste noapte.

A doua zi, la Otopeni, picioarele mi s-au împleticit când am văzut-o întinsă în pat, cu ochii închiși și sub perfuzie.

A deschis încet ochii, mi-a zâmbit și mi-a spus:
- Ai văzut, dragă, ce-am pățit, aseară... Acuma sunt bine, dar hai să-ți arăt cum eram aseară.

Și, brusc, pornește cu vervă să-mi parodieze atacul... Mâna începe să-i tremure și e evident că asta-i provoacă o nemaipomenită plăcere, apoi mișcările devin sacadate, mișcări de păpușă mecanică, jumătate de gură se duce în jos și începe să joace pe idioata satului.

Dar nu poate continua mult parodia propriului atac cerebral, pentru că izbucnește în râs.

Nu continuă foarte mult nici râsul, pentru că, iată, mecanica râsului e stânjenită de perfuzie. Furia se concentrează acum asupra perfuziei, pe care vrea s-o smulgă de pe stativ. (Ce e cu prostia asta, iar o tâmpenie a doctorilor!)

Eu mă așez pe marginea patului cu gura căscată.

Peste câteva zile, a căpătat din nou îngăduința să se plimbe. Sușu, care știe cel mai bine să apese pe clapa ludică, îi dă ritmul mersului.
- Adin... Dva... Tri... Citiri.
- Adin... Dv... Tri... Citiri, parodiază Clody și mărșăluiește, ca un soldat-marionetă, râzând. Durerea fulgeră brusc fruntea bolnavă. Se-ndoaie de mijloc și geme: Aoleo, ce mă doare.
- Haideți, doamna Clody... Adin... Dva... Tri...
 

Mai fascinante chiar decât râsul erau furiile ei. Chipul omenesc, calchiat după cel divin, atins de mânie, devine monstruos.

Parcă Dumnezeu batjocorește ideea neinspirată de a ne fi conceput după chipul Său. E momentul precis când El se delimitează de creația Lui. Omul devine monstruos, inestetic: furia îl desfigurează, cu rare excepții, când furia mai păstrează reflexe divine.

Clody făcea parte din aceste excepții. Furia - de câteva ori numai, chiar forma nevrotică a furiei, isteria - constituia pentru mine unul dintre cele mai fascinante spectacole estetice. Mă așezam pur și simplu în fotoliu - așa cum mă așezam în iarbă să-i ascult ei râsul - și contemplam spectacolul.

Era într-adevăr extraordinar! Îmi dau seama scriind că pot provoca o teribilă neînțelegere. Nu era în acest spectacol, căci spectacol era totuși, ceva natural, nici urmă de duplicitate, butaforie teatrală - totul izvora din viscere și sentimente incendiate, dar exista o supra-temă, un destin estetic care transfigura instantaneu fiziologia furiei. (Ritmuri - cadențe - pauze.)

Era frumos (o reabilitare a ruperii dintre chipul omenesc și cel divin).

Cele mai reușite dintre aceste scene - splendide de-a dreptul - erau cele cu mama ei. Acelea îmi produceau adevărate lacrimi de bucurie catartică. Nu mă emoționa niciodată furia ei, pentru că motivația era derizorie, ci frumusețea estetică a furiei.

La începutul anilor '80, Clody s-a îmbolnăvit de degenerare maculară și a început să piardă vederea centrală. Acela a fost începutul real al panicii care nu m-a mai părăsit de-atunci.

În acel moment, mi-am dat seama că mai grav decât a nu îmbătrâni este totuși a îmbătrâni.

Nebunia mea s-a manifestat în felul următor. Am început să bag în ea, ca într-o cinematecă, tone de imagini.

Era o teribilă vulgaritate în frenezia asta a mea, Clody fiind o ființă care putea trăi liniștit zile în șir din contemplarea unei frunze. Iar eu, panicat de perspectiva orbirii, continuam s-o vitaminizez, s-o dopez cu imagini, începuse să se enerveze, se apropia de pragul Furiei. Abia s-a stăpânit când am instalat-o, aproape cu forța, în teleferic, să vadă Mont-Blancul (detesta muntele), dar a izbucnit în sfârșit când am dus-o la un bâlci.

S-a petrecut astfel. Peste drum de apartamentul nostru din Paris, se află grădina Tuileries, unde, din când în când, se deschide un parc de atracții. Ce sursă de imagini, ce holdup de imagini, mi-am frecat eu fericit mâinile.

Am dus-o - era greu de imaginat o tâmpenie mai desăvârșită - la una dintre acele barăci care supraviețuiau din manipularea imaginilor de groază. (De fapt, nu e vorba de niciun fel de groază, publicul plătește pentru pretextele care i se dau să simuleze groaza.)

Am intrat, vacarmul de țipete era îngrozitor, Clody și-a astupat urechile cu mâinile, demaram foarte bine, a apărut și grimasa ei inconfundabilă, unică, de dispreț, ne agresau fantomele de carton, Clody nu se speria, se plictisea, le gonea nu ca pe niște monștri, ci ca pe niște gândaci sau niște muște, lumea continua să țipe simulând groaza, abia așteptam să ieșim.

La ieșire, ca un cadou al patronului, pretext al ultimului țipăt, se aflau două cilindre, care se învârteau invers, peste care trebuia pășit și care provocau un ușor dezechilibru.

Acest epilog prilejuia singurul contact fizic cu un univers până atunci strict fantomatic, fără îndrăzneala de a-și proclama realitatea. Ca o strângere de mână abuzivă, neașteptată a mediocrelor stafii. "V-a plăcut? Mai treceți pe la noi!... "

Firește că mici țipete ciripeau spaime simulate, chițăieli răsfățate, populare, simpatice, de ce nu?

Și atunci a pășit Clody pe covorul mișcător. În primele fracțiuni de secundă de dezechilibru, Clody nici nu a reacționat măcar. Era prea uluită să creadă că e adevărat ceea ce i se întâmplă. Apoi a izbucnit Țipătul, ca o despicătură pe coloana vertebrală, de-a lungul străzii Rivoli, tot Tuileries-ul a fost sfâșiat în două de Țipătul ei (de țipetele ei reunite, de fapt, pentru că a țipat până a pus din nou piciorul pe podeaua fermă). Am privit lumea de pe podium, ca de pe un podium de teatru, și, literalmente, cum se spune, de la Concorde la Pyramides erau cu toții încremeniți, de forța, angoasa, dar și calitatea vocală a acestui țipăt. Am coborât printre ei, parcă străbăteam o pădure de siluete burgheze pietrificate, din pânzele lui Delvaux. Dacă în timpul acestui lung traveling pe care-l efectuam printre personagiile încremenite s-ar fi început aplauzele, mi s-ar fi părut lucrul cel mai firesc din lume.

(Cum se manifesta paradoxul Clody la nivelul moralei cotidiene sau a celei actoricești? De-o îngrozitoare banalitate. De-a lungul a aproape 60 de ani de teatru. Nu a întârziat niciodată la vreo repetiție. Nu a suspendat niciodată vreun spectacol oricât de grav ar fi fost bolnavă. Spre uimirea tuturor, o să spun că nu i-a cerut niciodată lui Liviu un rol. În clipa în care Liviu a devenit director al Teatrului "Bulandra", Clody mai era încă nevasta lui. Exista în proiectul de repertoriu al teatrului piesa Dragă mincinosule, de Jerome Kilty. Fără nicio excepție, toți regizorii cărora li s-a propus piesa o doreau pe Clody în rolul principal feminin.
- Ça va pas? a ciocănit Clody cu degetul în dreptul tâmplei. Cum o să joc rolul ăsta, când Beate a propus piesa?

În mod paradoxal, avea perfectă dreptate.
- Bine, dar ție nu ți s-a acceptat nici măcar să o dublezi în Rosalinda, acum 10 ani, când Beate a rămas însărcinată și a abandonat spectacolul, a spus cineva, nu Liviu, altcineva, cineva care-și exhiba indignarea, ca o mostră de fidelitate pentru noua direcție, un proaspăt lingător, deci.
- Da' a fost o porcărie. Ei, și? Vreți ca și Liviu să înceapă tot cu o porcărie?)

Asta pentru a încheia pe scurt un capitol, pe care intenționat l-am pus în paranteză și care poate nici măcar nu trebuia evocat, dar pe care totuși l-am menținut pentru a reaminti că Normalitatea este cel mai utopic proiect care se poate imagina în România.


Cu toată viziunea mea sălbatică și caricaturală despre lume, am o mare încredere că pe lume pot să existe lucruri duioase și pozitive. În fiecare an, de zece ani, noi toţi petrecem împreună Anul Nou, eu, Liviu, soţia mea și, da, e adevărat, primul soţ al soţiei mele. Pentru că ea a mai fost căsătorită înainte de a fi soţia lui Liviu. Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund.

Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 și o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de liniște și de stabilitate. Am fost întotdeauna fascinat de puterea de atracţie a femeilor, de completa lor superioritate asupra sexului masculin.




De-acum încolo geniul tău a căpătat claritate și pentru proști. Plutește în seara asta și pentru tine, și pentru ei - nenorociţii -, tu, cea mai mare actriţă a noastră, atât de departe cea mai mare actriţă a noastră.

De ce tu meriți flori?
Tu, oricând și oricând, pentru inspirație, pentru expirație, pentru orice pas meriți flori.

Când tu ești fericită, eu sunt fericit.
Te sărută, așa, ceremonios,

Clody, draga mea,
Cum să fac să nu mai fii tristă niciodată?
Deocamdată, în seara asta, zdrobește-i, orbește-i cu geniul tău.

Freziile îți plac, nu?
Mă șablonizasem (e o vorbă) în garoafe. Stimulat de fantezia bo-tanică a lui Dumitrescu, îți trimit frezii.

Play Strindberg
februarie 1971
Ah, Clody, dacă ai ști, dacă ai înțeles cum te iubesc din ce în ce mai mult, mai cumplit, dar n-ai să știi niciodată, și aceste rânduri le vei înregistra doar cu o plăcută mirare.

Clody,
Te sărut mult de tot. Continui să nădăjduiesc că, odată și odată, acest gest al meu va suna în fața ta la fel de tandru pe cât îl simt.

Iubito,
Veșnic al tău, la mulți ani, fericiți și contradictorii, numai cu mine!

Elisabeta I
Dragostea veșnică, ce vrei tu mai mult decât, decât dragostea mea veșnică?
Pentru lumina binecuvântată ce o risipești.
Risipește-o și în seara aceasta, și pentru aleși, și pentru cei mulți și proști.

Iubita mea,
Câte vieți să trăiesc să-ți mulțumesc pentru tot, pentru bunătate și geniu, pentru lumina ta fără sfârșit?

13 ianuarie 1974
Te iubesc de mult... și mai mult,

Citiți prologul acestei cărți aici.