Eu cânt și muntele dansează

Citiți o cronică a acestei cărți aici.

 
Născută în 1990, la Malla, un sat cu 200 de locuitori, la 60 de kilometri de Barcelona, Irene Solà este licențiată în Belle Arte la Universitatea din capitala Cataloniei. A revenit în satul natal după un an petrecut în Islanda și șase ani în Marea Britanie (unul de masterat în literatură, cinema și cultură vizuală la Universitatea din Sussex și cinci la White Chapel Gallery). Lucrări ale sale din domeniul artelor vizuale au fost expuse în diverse galerii din Catalonia și din străinătate.
A debutat cu volumul de versuri Bèstia (2012), încununat cu Premiul Amadeu Oller. Primul său roman, Els dics (Digurile, 2018), a primit Premiul Documenta, acordat tinerilor prozatori sub 35 de ani. Cel de-al doilea, Eu cânt și muntele dansează (Canto jo i la muntanya balla, 2019; Humanitas Fiction, 2023), a fost distins cu mai multe premii catalane și spaniole în 2019, iar în 2020 cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene. Tradus în peste 30 de țări, s-a bucurat de un succes fulminant, care i-a adus recunoașterea internațională. De egal succes s-au bucurat adaptarea teatrală a romanului (trei premii Max pentru Artele Scenice din Spania în 2022) și creația muzical-simfonică Les trompetes de la mort (Trâmbițele morții), inspirată de el. În 2023 a publicat romanul Et vaig donar ulls i vas mirar les tenebres (Ți-am dat ochi și ai privit tenebrele), "un mozaic de jovialitate, umor, lumină plină de viață și, în același timp, un joc esca­tologic, o farsă carnavalescă... trepidantă, marcată de o magnetică cutezanță lirică" (El País).
Nu există viață și moarte, doar fluxul necontenit al timpului, în care dăinuie tot ce a trăit cândva sau trăiește acum - natură, oameni, animale, creații umane. Omul nu este nici singur, nici centrul universului, ci doar o instanță a eternității "de zi cu zi". Tradus în peste 30 de țări și încununat cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020, romanul Eu cânt și muntele dansează al scriitoarei catalane Irene Solà sparge canoanele genului și țese din voci umane și nonumane o tapiserie hipnotică.

În Spania, unde a figurat doi ani pe listele de bestselleruri, cartea a primit, în 2019, mai multe premii, printre care: Premi Llibres Anagrama de Novel.la, Premi Omniùm a la Mejor Novela del Año, Premio Cálamo Otra Mirada, Premi Núvol.
Finalistă la National Book Critics Circle ‒ the Greg Barrios Book in Translation Prize și la Oxford-Weidenfeld Translation Prize în 2022
Kirkus Best Book 2022 și The Guardian Best Fiction of 2022.
Un colț de lume în Pirineii catalani, departe de clocotul marilor orașe. Muntele etern, cel din piatră, dar și unul al vocilor ce șoptesc despre întâmplările care au marcat acest spațiu. Declanșate și unite, ca într-un fluid de fundal, de tragedia unei familii în care un fulger și un accident de vânătoare curmă, la distanță de decenii, viața tatălui și a fiului, în plină tinerețe. Voci umane și nonumane compun o polifonie ce leagă destine din epoci diferite, în care granițele dintre om și natură, dintre prezent și istorie, dintre real și legendar sunt șterse, relativizând percepția comună despre lume. Nori, ciuperci, femei căzute în urmă cu secole victime vânătorii de vrăjitoare, spirite ale apei, o fetiță moartă, dintr-o familie de republicani fugiți prin munți spre Franța în timpul dictaturii lui Franco, un căprior, un câine, muntele însuși își deapănă cu toții povestea. Tot atâția eu, tot atâtea priviri, perspective, moduri de-a înțelege viața, de a-i percepe frumusețea și, deopotrivă, cruzimea. Tot atâta cântec care face muntele să danseze.

"Un roman luminos și captivant. Îmbinând istoria, legenda, realitatea, literatura: totul se transformă în carne și sânge." (La Vanguardia)

"Fiecare pagină este o splendidă mărturie a pasiunii Irenei Solà pentru scris, pentru peisajele pe care le descrie și pentru personajele pe care le creează." (Times Out)

"Întregul roman emană speranță și vitalitate. Solà ne seduce prin capacitatea ei exultantă de a scrie despre memorie, cunoaștere și viață." (El País)

"Un roman minunat scris, frumos construit și de o impresionantă profunzime." (Kirkus Reviews)


Zice, aș putea să-ți fiu mamă. Și-n altă zi zice, nu-s mama ta. Separat de ce se petrece între timp. Și-n mine au sens toate lucrurile care n-au și nu mai au toate cele care ar trebui să aibă. Fiindcă, dacă m-ar fi avut la nouăsprezece ani, sau la optsprezece, nu știu, dar îmi imaginez, mi-ar putea fi mamă. Și fiindcă nu va fi niciodată mama mea, chiar de-ar vrea ea și aș vrea și eu, dar eu nu vreau și ea nu vrea. Uneori încă sunt ca înainte. Și-alteori sunt ca și cum n-aș fi fost niciodată cel care eram înainte, de parcă prin gaura din cap s-ar fi prelins tot și-ar fi rămas doar frica neagră și umerii. Și nu mă pot opri să privesc întunericul din ochiul care nu mai vede și să amețesc și să mă gândesc că n-o să mai fiu niciodată cel care-am fost și să mă gândesc că nu m-au ucis, dar m-au strivit pentru totdeauna. Și să mă gândesc că va trebui să mor iarăși, și-atât de-nfricoșător e să mori, și c-aș fi putut să mor atunci, să nu fiu nevoit s-o mai fac. Și că n-aș fi cunoscut frica. Fiindcă sunt lucruri pe care nu vrei să le-nveți, cu care n-ar trebui să te-nveți, și te-nveți pentru totdeauna. Și nu poți face nimic, nu poți dori nimic, nu poți simți nimic, de-atâta frică. Și nu poți fi din nou cum erai înainte, fiindcă înainte nu cunoșteai frica. Când te cuprinde frica, ești terminat. Și-atunci, ca să dormi, trebuie să iei pastile și mâine, sau poimâine, s-o iei de la capăt.

Când vin pe la noi oaspeți, le spun că ăsta e refugiul nostru, casa de la țară, să ne inspirăm, să scriem romane, și lucruri de genul ăsta. Și râd, prietenii mei. Prietenii care au răbdare, căci oamenii obosesc repede s-aștepte să fii iar bine.

Voiam să vorbesc despre lucrurile bune de-aici, despre binele pe care ți-l fac muntele și aerul curat dacă învelișul creierului ți-a fost zburat.

A fost odată când Clara și cu mine dormeam în pat îmbrățișați. A fost odată când doi bărbați ne-au intrat în casă. Și unul avea pistol și ne-au scos din pat și ne-au pus în genunchi pe covor. Și țintea cu pistolul spre capul meu și eu mi-l plecam ca un cățeluș, și Clara țipa, iar țipetele omului le-acopereau pe-ale ei, fiindcă voia să ne sperie, dar eram deja speriați, și-n atâtea țipete și-atât agitat pistolul deasupra capului meu, a tras, și glonțul a intrat și-a ieșit din țeastă, și bărbații au luat-o la fugă, iar Clara a sărit pe fereastră, că era joasă, să caute ajutor, și eu am rămas pe covor, fiindcă șuierul glonțului îmi răsuna în creier și fiindcă nu puteam să mă mișc și nici măcar nu mi-a trecut prin cap c-aș putea să mă mișc.

Dar nu la asta voiam să mă gândesc. Voiam să mă gândesc la când am coborât din mașină și casa mi s-a părut atât de frumoasă, în mijlocul coastei, atât de ascunsă, încât nu se-auzeau nici mașinile de pe șosea, ceva de basm, ca-n poveștile pe care mi le spunea mama când eram copil. Mama a fost cea care-a zis plecăm în munți, ea a descoperit Can Grill și a făcut bagajele pentru amândoi și m-a urcat în mașină și-n scurt timp eram aici. Fiindcă zgomotul din apartamentul din Barcelona, mașinile, și toate clădirile și colțurile de străzi și strigătele și râsetele oamenilor mă asaltau și nu voiam să ies. Angoasa se umfla ca un burete când puneam piciorul pe trotuarele cenușii, pietruite, cu gropi, neprotejate. Și mama a zis, gata, și-a zis că, dacă ne ducem într-un loc unde-s doar copaci, o să ies din casă.

Când m-am trezit, au zis că a fost un miracol. Și toți stăteau la picioarele patului și curgeau întrebările și mama cumpăra ziarul și mi-arăta poze cu mine. Și, când plecau, eu plângeam, că obosisem cumplit să-i văd și să le spun trei-patru vorbe. Glonțul mi-a luat vederea la un ochi și m-a lăsat puțin șchiop de piciorul stâng, care uneori mi se pare că nu-i al meu. Și asta a fost. Și doctorii ziceau c-am avut noroc. Prin gaura din cap mi-a ieșit și iubirea. Poate de-aș fi iubit-o mai mult pe Clara, ei m-ar fi împușcat în cap și eu m-aș fi trezit și-aș fi iubit-o și mai mult. Dar, când m-am trezit, nu mai voiam s-o iubesc. Clara plângea la picioarele patului când i-am spus că n-o mai iubesc și apoi, când mama a venit de la o cafea, a plecat. Știu c-o mai sună când și când pe mama. Îi doresc numai bine, dar nu vreau să am grijă de ea. Vreau să zic nu s-o apăr de bărbați care ne intră-n casă. Dar să-mi fac griji, s-o-ntreb cum i-a fost ziua, să mă gândesc la ea și la lucruri de făcut împreună. Acum nu vreau decât să fiu singur. De-aia mi-a plăcut casa, că e-n pustietate, nu vezi nimic altceva. E cu fața spre vale și pe creasta de dincolo de vale sunt doar păduri și pășuni. Râul trece pe sub picioarele noastre și, dacă stai liniștit, îl auzi. Casa are un cadran solar pe fațadă, eu nu știu să-l citesc, trebuie făcute niște calcule, se pare. Și are și-un mic și inutil balcon. Și etaj. Și o bucătărie toată din lemn, cu un tavan așa jos, că atingi bârnele cu părul. Are o cămară micuță și niște ferestre mici, să nu intre frigul, și un cămin făcut din piatră de-un gri argintiu, în care aprind mereu focul, fiindcă-i plăcut să privești focul. Și etajul cu baia și cu podele toate din lemn, care gem și când calci pe ele și când nu calci, și cu canapele și fotolii roz și roșu și covoare roșii. Lemnul geme tot timpul, se umflă și se strânge și eu cred că, dacă ar intra cineva, l-am auzi înainte s-ajungă la dormitoare. Sus sunt și dușul și toaleta, separate, și camera unde doarme mama și camera unde dorm eu, și-n sala cu fotolii alt cămin, în care nu fac aproape niciodată, să n-am grijă de două.

Ne plimbăm în fiecare zi. Eu și mama. O luăm pe poteca care pleacă din fața casei, cu ierburi înalte, pe urmă în jos, pe cărările vitelor, alteori pe-ale oamenilor, ca un zigzag care duce până la malul râului. Uneori trebuie să ne facem drum printre rugi și urzici și crengi și mai este și un gard electric pentru vite, trebuie deschis și închis la loc. E plin de balegi drumul. Râul se cheamă Ritort, un nume frumos, și e foarte rece și coboară rapid, eu mi-l imaginez ca pe-o limbă curată ce linge toate pietrele. Când merg cu mama nu arunc pietre-n apă, că nu-i place, dar când mă duc singur arunc o vreme și pietrele se izbesc de fund și sar, cinci ricoșeuri mi-au reușit cel mai mult, un record considerabil.

Dacă-n loc s-o iei în jos, o apuci în sus, dai de cei mai apropiați vecini. O casă cu numele de Matavaques - asta-nseamnă "omoară vaci", nu, nu inventez. Eu am zis, să-ncercăm și drumul ăsta. Unul care o lua în sus, ca acelea de vaci. Trebuia să te prinzi de copaci, atât de-abrupt. Dar, Oriol! a exclamat mama, că se temea că n-o să pot să fac față cu piciorul meu, dar eu simțeam că da, pot, că mă plictisisem de-atât mers la râu. Și, când am ajuns sus, am văzut că eram în spatele unei case, era o grădină. Trebuia sărit un gard și eu am zis, hai să plecăm, și mama a zis, nu, măi omule, dacă tot am ajuns, hai să dăm bună ziua. Și eu am zis, mamă, dar aici e-n spate și poate speriem oamenii. Și mama a zis, nu, măi omule, nu. Mereu zice nu, măi omule, nu, și face cum vrea. Am zis, mamă, nu poți să intri într-o casă prin ușa din spate! Atunci, nu veni! a zis. Și a sărit prima gardul și m-a ajutat să-l sar și eu. Ea, care la-nceput zisese îngrijorată dar, Oriol! Am mers de jur împrejurul grădinii, am văzut ceapă, andive, salată și-atât. O iarbă mare și aspră, deloc frumoasă, parcă de capul ei crescută, nu într-o grădină, ajungea până lângă casă. Și-atunci a apărut câinele. Un câine mare cu păr lung, alb, și două pete negre, una pe spate, ca o șa, alta pe față, deasupra unui ochi, ca un pirat. A venit în goană când ne-a văzut și lătra ca nebunul, lătra întruna, în fața noastră, nemișcat, cu spinarea dreaptă, să nu înaintăm. Eu m-am lăsat încet pe vine și am dat drumul bastonului. Și-atunci a apărut femeia și a strigat Lluna, șșșt! și câinele a mai lătrat de două ori și a tăcut. Femeia s-a apropiat și s-a uitat, fără o vorbă, la cei doi străini care ieșeau din grădina ei. Atunci eu am zis, bună ziua și scuzați-ne, și mama i-a explicat că am închiriat Can Grill și femeia a zis aha și i-a dat câinelui o palmă pe spinare. Și au vorbit un timp despre munți, despre oraș, despre impresiile mamei, și femeia a zis că ea lucrează la măcelărie și mama a zis c-o să ne ducem să cumpărăm carne, sigur, și-n timp ce vorbeau eu priveam femeia. Avea niște ochi strălucitori. Frumoși. Atât de frumoși, că-ți doreai ca ei să te privească și ea să-ți vorbească, fiindcă nu zâmbea, dar ochii-i erau atât de strălucitori, că parcă zâmbeau pe dinăuntru. Restul feței era aspru, nu că n-ar fi fost frumoasă, dar avea niște trăsături ca de animal mare, de cal sau de vacă, dar ochii-i erau nespus de frumoși și poate chipul, nefiind așa frumos ca ochii, îi făcea ochii și mai frumoși și, nefiind ea așa frumoasă și nezâmbind și vorbind așa puțin, te făcea să-ți dorești să-ți spună mai multe. Era mai tânără decât mama, să fi avut cincizeci de ani, poate mai mult, poate mai puțin. Purta o bluză albastră cu mânecă scurtă și brațele-i rotunde erau pline de pistrui. Părul avea exact aceeași culoare ca ochii. Și eu îi priveam tot timpul și-aproape mă-nspăimântau când mă priveau. Atunci ea ne-a întins mâna și-a zis că o cheamă Mia și câinele ni se plimba printre picioare și ea a zis lăsați-o să vă miroasă pe-ndelete, că așa o să vă recunoască. Și apoi ne-a invitat la o cafea și mama a zis nu, mulțumim, poate altă dată. Și ea a zis, bine, altă dată. Și mama iar a zis c-o să ne ducem la măcelărie și a-ntrebat, arătând spre găini, dacă vinde și ouă și Mia a zis că da, dar nu de la găinile ei. Și am plecat, acum pe drumul din față, că n-am mai îndrăznit s-o luăm iarăși prin grădină. Și când, pe drum, acum mai lung și mai ușor decât urcușul pieptiș prin munte, mama a zis că-i plăcuse vecina, eu am zis că și mie.

Și ne-am dus la măcelărie. Și am văzut că vindea și lapte, și brânzeturi, și fructe uscate, și biscuiți, și paste și am cumpărat o mulțime de lucruri. În măcelărie plutea un miros bun, de carne crudă, de biftec de pui și de cârnați, un miros plăcut, delicios. Și mama zicea cinci sute de grame de carne tocată și câteva costițe de porc, să facem tocană și bla bla bla. Eu muream de rușine. Parcă n-aș fi vrut să fiu acolo, la treizeci și trei de ani ai mei, la cumpărat carne tocată cu mama. Și mi-a plăcut puțin să roșesc de jenă. Stăteam deoparte și priveam pe geam drumul și mama atunci cumpăra ouă care nu erau de la găinile ei și-mi făcea bine jena, caldă, încolăcită în mine, de-atâta timp n-o mai simțisem, nu mai simțisem nimic.

De-aia m-am dus s-o vizitez după aia, pe drumul mai lung, din față. Singur. Întâi m-am gândit să merg fără baston, dar m-am temut să nu cad. Nu i-am spus mamei că mă duc la ea, i-am zis că vreau să ies să mă plimb pe unde ne plimbaserăm în ziua aia. Și am urcat până la casă, încet-încet, că era timp frumos și drumul lung și nu voiam să obosesc și nu voiam să transpir. Când am ajuns, am văzut tăblița cu Matavaques, n-o văzusem prima oară, și mi-a plăcut numele casei. Și-atunci a apărut câinele și a venit la mine lătrând și m-am gândit să arunc bastonul, dar pe urmă am zis, Lluna, și a dat din coadă și-a mai lătrat puțin, dar nu la mine, și s-a dus în spatele meu, asta-nsemnând că-mi dă voie să intru în curte. Când am ajuns la ușă, m-am gândit că poate n-o fi acasă, poate-ar trebui să-i las un bilet sau poate ar fi ciudat să-i las, și atunci am bătut, că nu era sonerie. Când a deschis, n-a părut surprinsă, nici prea primitoare, dar de data asta a zâmbit ușor, sau poate erau doar ochii strălucitori, parcă făcuți din sticlă, și eu, care voiam să spun ceva, ceva ce gândisem tot drumul cât urcasem, am zis:
- Bună.

Și a zis:
- Bună ziua.

Și, cum eu nu ziceam nimic, a adăugat:
- Vrei să intri?

Și am intrat și câinele a intrat cu noi.

Acum, câteodată, când sunt într-un loc nou, îmi ating cicatricea sub păr. O cicatrice ca o pasăre. Casa pare mare pe din afară, dar înăuntru e micuță, ca a noastră. N-ar fi fost o femeie atrăgătoare într-un oraș. Ar fi fost o femeie ciudată sau o femeie butucănoasă sau altceva, dar aici, cu câinele și cu șopronul din spatele grădinii, și cu găinile, și pomii, și măcelăria, aici, în bucătărie, era o femeie pe care-ai fi vrut s-o interesezi. Și atunci m-am gândit c-ar trebui să-ncetez să mă tot holbez și să mă gândesc dacă e sau nu atrăgătoare. Să nu mă mai uit la sânii și la gâtul ei încercând să descopăr ce vreau de la ea și de ce. Încetează, gata. Și-apoi mă gândeam că de-atâtea și-atâtea zile, și luni, de nu mai știu cât timp, nu se trezise în mine nici o dorință și nu găseam nimic și pe nimeni atrăgător, și că acum îmi ziceam hai, Oriol, lasă-te dus de val.

Și m-am așezat în bucătărie și ea a făcut cafea și a-ntrebat:
- Și tu, tu ce faci?

Și mi-a fost teamă să nu mă-ntrebe mai multe și nu știam dacă pot să-i spun tot. Și-am zis:
- Scriu un roman. - Cum le spun în glumă prietenilor.

Și ea zis aha, și n-a mai zis nimic, n-a întrebat despre ce este vorba sau despre ce scrii, deși eu îmi pregătisem un răspuns bun, și-atunci am zis: Glumesc. Mă recuperez, și a dat ușor din cap și a aprins focul pentru cafea și n-a întrebat te recuperezi? după ce?

A adus ceștile și un lemn pentru foc și m-am simțit bine, și când m-am simțit bine câinele a venit să-mi vorbească și eu i-am mângâiat botul fin și ochii lui negri mă priveau atenți și prietenoși și-am întrebat:
- Câți ani are?

Și ea a zis șapte. Și a zis că e fata cățelei pe care-o avusese înainte și aceea a altei cățele, o lungă tradiție de familie. Și a zis că a avut două fătări, de la câinii vecinilor sau de la câini sălbatici, și de fiecare data dăduse cățeii, că nu voia căței, că rod și distrug tot, dar că acum, dacă mai prinde plod, o să-și păstreze unul, o femelă, a zis, să continue linia.
- Stai singură? am întrebat-o, și-a zis, da, singură, și cafeaua a fiert și când a servit-o i-am spus, eu, cu mama, și a râs ușor. Nu mai băusem cafea după accident și n-am îndrăznit să spun și-am băut-o și m-am gândit că, dacă noaptea mă apucă angoasa, măcar mi se trage de la ceva bun. Și s-a așezat și ea și atunci m-a-ntrebat:
- Ei, deci? de parcă se-aștepta să-i cer ceva.
- A, nu, am zis, am venit doar să te salut.
- Stabilit legături cu vecinii. - Râdea de mine.

Am luat o gură de cafea.
- În ce zile lucrezi? am întrebat.
- De marți până sâmbătă.
- Lunea nu cumpără nimeni carne, am zis, și asta a amuzat-o.

Și-apoi am stat mult de vorbă, ne-am băut cafeaua, ne-am spus multe lucruri. Veneau unul după altul și era ciudat, că ea vorbea doar despre ea și despre câine și nu zicea nimic despre altcineva și nu se putea să nu mai fie cineva, iar eu n-am spus nimic despre cine eram înainte, nici despre accident, și era aiurea, fiindcă tot ce sunt sunt din cauza accidentului și i-am zis:
- Într-o zi o să-ți povestesc, după ce mă recuperez.

Și a ridicat ceașca cu cafea ca într-un toast. Apoi am plecat și câinele m-a însoțit jumătate din drum. Și, începând de-atunci, lunea o vizitam. Mai pe-nserate, căci dimineața mă plimbam cu mama și ea pleca în munte cu Cristina, o vecină și prietenă. Uneori mă duceam și-n alte seri, nu luni, dar, când a venit primăvara, zilele de luni erau pentru mine ca sfârșitul săptămânii, ca un dar sau ca un desert și uneori la cafea îmi dădea cireșe sau moșmoane sau piersici sau migdale și eu nu-i spuneam că nu mai beau cafea, că beau doar fiindcă e de la ea și fiindcă-mi place s-o vizitez. Și vizitele astea erau cel mai omenesc și cel mai constant și mai lung și mai liniștitor contact uman pe care-l aveam, în afară de mama. Mia are echilibrul jăraticului, te face să fii calm, te face să vrei din nou să râzi și să bei cafea și să vină vara, sau toamna, sau ce-o trebui să vină. Chipul ei este ca un pom, cu doi ochi ca două buburuze, și gura, tăcută, și respiră pace, până când, deodată, zice ceva caustic, de parc-ar fi fost acolo tot timpul un foc pe care eu nu-l observasem.

Și într-o după-masă a scos o sticlă de whisky și-a zis, azi facem carajillo^[i]. Și eu nu mai băusem whisky de-o veșnicie și mi-am pus palmele pe masă și am băut carajillo. Whisky-ul a deschis în mine o ușă și i-am spus a fost odată când eu și Clara dormeam în pat îmbrățișați. A fost odată când doi bărbați ne-au intrat în casă. Și unul avea pistol și ne-au scos din pat și ne-au pus în genunchi pe covor. Și țintea cu pistolul spre capul meu și eu mi-l plecam ca un cățeluș și Clara țipa și țipetele omului le-acopereau pe-ale ei, fiindcă voia să ne sperie, dar deja eram speriați și, cu-atâtea țipete și-atâta agitat pistolul deasupra capului meu, a tras și glonțul a intrat și-a ieșit din țeasta mea. Și atunci îi iau mâna și i-o pun peste pasărea care e cicatricea de sub părul meu. Și-n timp ce-o atinge o sărut și atunci zice, aș putea să-ți fiu mamă. Și-n altă zi va zice, nu-s mama ta. Separat de lucrurile ce se vor petrece la mijloc. Și, dacă m-ar fi avut la nouăsprezece ani, sau la optsprezece, nu știu, dar îmi închipui, mi-ar putea fi mamă. Dar nu va fi niciodată mama mea, chiar de-ar vrea ea și aș vrea și eu, dar eu nu vreau și ea nu vrea. O sărut pe gură și răspunde și mă îmbrățișează și uneori mai sunt cum eram înainte. Și alteori sunt ca și cum n-aș fi fost niciodată cel care eram înainte, de parcă prin gaura din cap s-ar fi prelins tot.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.