Un roman ca o simfonie - Eu cânt și muntele dansează

Citiți un fragment din această carte aici.


Prima mea întâlnire cu literatura catalană a avut loc odată cu apariția în limba română a romanului Confiteor scris de Jaume Cabre. Citindu-l am fost impresionată de frumusețea stilului, de erudiția și rafinamentul autorului, de profunzimea și sensibilitatea poveștii (notă: un alt volum de Jaume Cabre, Umbra eunucului, a fost publicat de LiterNet și e disponibil gratuit aici). Cred că această întâlnire m-a determinat să caut să citesc și un alt autor catalan. Întâmplarea a făcut ca editura Humanitas tocmai să fi publicat romanul Irenei Solà intitulat Eu cant și muntele dansează. Romanul a primit în anul 2020 premiul pentru literatură al Uniunii Europene. Sincer, nici nu știam de existența unui astfel de premiu și, în plus, nu mi-am ales aproape niciodată lecturile în funcție de premii. De obicei, o carte mă poartă spre alta, o curiozitate stârnită de o lectură mă face să vreau mai mult și să mai caut și altceva legat de subiectul care mi-a stârnit interesul.

Irene Solà este scriitoare, dar a absolvit Artele la Universitatea din Barcelona și are, de asemenea, un master în literatură, film și arte vizuale de la Universitatea din Sussex. Lucrările ei au fost expuse în galerii din Londra și Barcelona. Tot ceea ce creează, fie că este vorba de literatură sau de arte vizuale, are în centrul său fascinația față de rolul femeii în societățile străvechi, față de poveștile și legendele catalane, față de istoria atât de zbuciumată a comunităților din zona Pirineilor. În There is a story about a woman who, de exemplu, artista ilustrează povestea lui Phyllis și a lui Aristotel prin care ni se demonstrează că până și cel mai rațional și înțelept bărbat poate ceda în fața unei femei fermecătoare. Imaginea este prezentă, însă, nu doar în legendele grecești, ci și în tradițiile și poveștile populare medievale și, mai ales, în procesele femeilor acuzate de vrăjitorie.


Chiar și un cititor neavizat își poate da seama de simțul și cultura artistică a autoarei catalane. Poveștile spuse de ea sunt descriptive, vizuale, prinzând cu ușurință contur în mintea celui care are cartea în mână. Eu cânt și muntele dansează este un roman experiment în care autoarea, după și cum recunoaște într-un interviu^[i], a încercat să cuprindă toate subiectele și evenimentele care o interesau la momentul respectiv. Solà înlătură dominația umană asupra artei de a povesti și, astfel, prind glas în roman alături de oameni și entități non-umane ca norii, ciupercile, un câine sau un urs. Fiecare voce este unică, diferită de cea de dinainte și, cu toate acestea, povestea spusă se integrează perfect în Totul pe care reușește Solà să-l imagineze.

Astfel, de exemplu, primul capitol al cărții este scris din perspectiva unor nori de ploaie care izbesc fără milă cu un fulger pe unul dintre personajele umane principale ale cărții. Pentru că romanul ne spune și istoria unei familii catalane dintr-unul din satele Pirineilor și care trăiește evenimentele tragice din timpul Războiului Civil Spaniol. Norii știu tot despre omul pe care îl ucid: sentimentele, gândurile și viața întreagă. Stilul folosit pentru a da voce norilor este unul aproape poetic, maiestuos și cu valențe biblice:
"După ce am ajuns, totul era tăcere și apăsare, si noi am împins în jos aerul subțire și am slobozit primul fulger. Bang! Ca o ușurare. Și melcii încolăciți s-au învălătucit și mai mult în casele lor singuratice, fără nici un zeu, fără nici o rugăciune, știind că, dacă n-o să moară sufocați, o să iasă mântuiți, să respire umezeala. Și atunci am vărsat apa, în picături uriașe, ca niște monede, peste pământ și iarbă și pietre, și tunetul bubuitor a răsunat în coșul pieptului lighioanelor toate."

Universul lui Solà este unul care cuprinde nu doar tot ceea ce este viu, ci și munții, pietrele și spiritele din poveștile mai mult sau mai puțin adevărate spuse de oamenii care trăiesc în acele locuri. Prind astfel glas, de exemplu, femeile acuzate de vrăjitorie în Evul Mediu, devenite știme ale munților și apelor. Capitolul în care ele prind glas este o răzbunare și o ironie la adresa celor care le-au ucis din ignoranță, teamă și prostie. Este, în același timp, un text pe care-l simți cald și înțelept.

Dacă ar fi să aleg părțile care mi-au plăcut cel mai mult, aș alege două extreme: prima m-a făcut să zâmbesc, cea de-a doua m-a îngrozit și zguduit. Primul capitol favorit este cel intitulat Scena. În acest capitol, un orășean ajunge într-un sătuc de munte într-un moment total nepotrivit și, astfel, tot ceea ce crede că știe despre acest fel de comunități și toate pregătirile pe care și le-a făcut în minte se dovedesc inutile. Este amuzant modul în care vizitatorul descoperă treptat că nu este binevenit și foarte veridic modul în care sunt descrise emoțiile pe care le trăiește: de la superioritate, la uimire și furie și până la înțelegere și acceptare:
"Măcelăria, unde vreau să-mi cumpăr un cârnat, cârnat adevărat, bun, nu cum găsești la Barcelona, e la doi pași de biserică. Când merg la munte, îmi fac provizii. Măcelăria e una autentică. Înghețată în timp. Cu tejghele de marmură veche, înroșită de-atâta sânge. Și gresie toată ocru. Și perdele albe croșetate. Și toate etichetele scrise de mână. Și o lumină fluorescentă, care, din când în când, pâlpâie. Și vase cu apă pe podea, și rafturile pline de toate lucrurile imaginabile, amestecate și prăfuite, acoperite cu mușama în carouri albe și roșii. Totul oprit în timp."

Al doilea capitol care mi-a plăcut mult de tot este cel intitulat El hermanito de todos, inspirat de tragedia unui copil de republicani spanioli care a rămas fără un picior în urma bombardamentelor din timpul războiului civil spaniol. De altfel, există o fotografie celebră în epocă de la care a plecat povestea imaginată de Solà, această fotografie ilustrând perfect distrugerea și tragedia pe care le aduce războiul. Fotografia îi aparține foto-jurnalistei belgiene Hélène Roger-Viollet și a fost publicată pentru prima oară în revista L'Illustration într-unul din numerele anului 1939. Amadeo Gracia Bamala se numește copilul în cârje care apare în fotografie. El este însoțit de alți membri ai familiei sale care au supraviețuit bombardamentelor, toți fiind surprinși de fotograf în timpul fugii prin munți către Franța ca urmare a avansării trupelor lui Franco.


Ceea ce surprinde la Solà este capacitatea de a scrie din perspectiva unor persoane și lucruri atât de diferite. Fiecare voce își are propria personalitate, propria poveste prin care reușește să-și subjuge cititorul. Mă bucur că am citit acest roman atât de diferit și frumos. M-am simțit ca într-o expoziție în care fiecare capitol se transformă într-o operă de artă care-și spune propria istorie. Până la sfârșit, toate aceste povești se contopesc într-un întreg coerent și plin de profunzime lăsând cititorul plin de gânduri, emoții și uimire în fața diversității pe care această carte-expoziție i-o aduce în fața ochilor.

Citiți un fragment din această carte aici.