șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.

...

În următoarea zi nu s-a întâmplat nimic spectaculos la locul de muncă. Traversam o perioadă destul de liniștită, termenele de livrare ale noilor proiecte aflându-se încă destul de departe. Cele câteva defecte semnalate pe aplicațiile aflate în fază de suport se prefigurau ușor de implementat, cu modificări minore în cod. Deci, dacă nu primeam vreun telefon disperat de la vreun client care să urle că pierde bani din cauza vreunei aplicații crăpate, luam lucrurile ușor.

Pentru că aveam timp, la prânz nu am mai comandat mâncare la birou, ci am plecat mai devreme la mall, să mâncăm ceva în tihnă, la food court. Am profitat și de faptul că nu-l aveam pe Călin cu noi. Ne-am luat tălpășița fără să-l chemăm. În acea zi se dusese cu laptop cu tot să lucreze la celălalt etaj. Primise el ceva de făcut într-o zonă a aplicației care avea legătură cu o altă componentă, a altei echipe, deci zilele astea îi stresa mai mult pe cei de la doi.

Ca s-o spun pe-aia dreaptă, băieții din respectiva echipă fuseseră niște mârlani, deci își meritau cu prisosință fiecare moment în care Călin stătea pe capul lor. Când vrei cu adevărat să ajuți pe careva, îi arăți cum se face o chestie, apoi îi arăți manualul în care i se explică operațiunea. Astfel, văzând și făcând, omul chiar pricepe și cum să-și facă treaba, și cum să citească respectivul manual. Îl ajuți și dacă-i dai o sarcină relativ simplă și-i zici doar că răspunsul la problema lui e în manualul cutare, la pagina cutare, apoi îl lași să se descurce și-i spui să te cheme dacă își prinde urechile. Pentru unii, autodidacți, metoda asta merge chiar mai bine decât prima. Ei, dar dacă-i dai un director de documentație, cu vreo cincizeci de manuale cu referințe încrucișate, multe nici măcar ținute la zi, și-i spui că trebuie să le citească, apoi să vină la tine numai dacă are ceva ce nu găsește în documentație, e ca și când l-ai băga în pizda mă-sii.

Cam asta făcuseră ăia de la doi. Însă nu-și dăduseră seama cu cine aveau de-a face. Dezinvoltura cu care Călin putea spune "n-am găsit!", fără să caute măcar o secundă, îi luase pe nepregătite, iar acum omul se mutase, practic, la ei.

Când noi ne-am întors de la masă, l-am găsit singur, lângă locul de fumat din spate. Desenase cu o cretă câteva cercuri concentrice în jurul unui capac de canal și se chinuia să se dea cu skate-ul pe fiecare culoar, cât mai mult timp, fără să pună piciorul jos, doar făcându-și vânt cu mișcări din bazin. Bănuiesc că era destul de greu să-ți ții echilibrul în vreme ce te învârți în cerc, și devenea și mai greu pe măsură ce pista se micșora.
- Ce faci? i-am zis în timp ce ne apropiam, încercând să par nevinovat, deși eram un pic jenat că plecasem pe șest. Ia să văd, poți să te dai numai pe capacul de canal?
- Păi, nu se poate, a răspuns, că nu poate fizic placa să ia curba pe o rază așa de mică. Poate doar să fac piruete pe două roți, dar nu sunt încă la nivelu'.

Apoi a călcat apăsat pe un capăt, a prins skate-ul de celălalt capăt și l-a întors, ca să-mi arate sistemul care orienta roțile după înclinație.

N-am făcut caz de faptul că nu sesizase o glumă atât de evidentă, ci m-am prefăcut interesat de ce-mi explica el acolo. Ceilalți au trecut pe lângă noi fără să zică nimic și au intrat. Am intrat și eu, după vreo două minute. Și n-am mai ieșit la locul tradițional de fumat în ziua aceea.

Ci am urcat mai pe după-amiază pe acoperiș, unde, fiind primăvară, managerul complexului tocmai redeschidea terasa. Cam din aprilie și până la sfârșitul lui septembrie, administratorul lăsa deschisă ușa de acces pe clădire, acolo fiind aduse câteva mese rotunde de metal, cu umbrele mari în mijloc, toate bine ancorate în plafonul de beton. O alternativă excelentă pentru scrumiera de lângă intrare. Însă aveau destul de puțin succes acele mese, adevărata atracție fiind balustrada de la margine, de unde se putea admira priveliștea complexului. Imaginea deloc impresionantă a mai multor clădiri de patru niveluri, aliniate, cu spații destul de generoase pentru parcare între ele, tot era de preferat celei cu mutrele noastre în cerc.

Eu nu trăgeam tutun în plămâni, dar nu lipseam niciodată de la pauză.
- Uite cum arată pistele lui Călinuț, a comentat cineva, aplecându-se un pic peste balustradă. Ca o țintă!

Așa era, desenase suspect de bine cercurile alea.
- Da, i-am suflat eu ideea, putem să ne jucăm suicid-precizie! Care se bagă?

Exact asta am spus, cuvânt cu cuvânt. Cumva, obsesia cu propria moarte luase fața celorlalte gânduri din mintea mea și m-a și cuprins senzația de gol, ca aceea pe care o ai când sari în piscină de pe platforma cea mai înaltă. Mi-am imaginat balansul instinctiv al mâinilor în cădere, asfaltul apropiindu-se cu viteză și-apoi... Și-apoi mi-am dat seama că ceea ce spusesem nu fusese nici prea nostim, nici prea inteligent, dar îi făcuse pe toți să se uite la mine. Ce să mai zic, așa mi-a venit la gură, așa i-am dat drumul. Of, și apăruse și colega de la HR, Bianca, aia sensibilă. Și, ca să fac lucrurile mai rele, am ignorat orice rațiune și am încercat să o dreg:
- Sau să arunci altceva, nu știu, nu neapărat pe tine...
- Pe indianul cu care ai vorbit mai devreme, poate, am auzit atunci vocea inconfundabilă.

Când ajunsese și ăsta?
- Am zis ceva, nu pe cineva, am mai făcut o încercare.
- Credeam că indienii ăia pentru tine sunt lucruri, mi-a desființat el tentativa de apărare. Nu ziceai tu că sunt un personaj colectiv? Că nu crezi că au inteligență proprie? Srinivas, ăla, te-a scos din minți, mai știi că ai zis că ai să-l sfătuiești să se tot învârtă cu scaunul în timp ce vorbește cu tine, ca să vezi dacă e destul de prost încât să se spânzure cu firul de la telefon? Cred că pe el l-ai arunca fără discuții!
- Ei, l-aș arunca... n-aș arunca pe nimeni. Aș arunca... uite... Și mi-am tot învârtit ochii în disperare de cauză, până când am găsit chiar cea mai proastă variantă de a continua: Uite, o mâță, să văd dacă pică-n picioare.

Or fi fost colegii mei mai pudibonzi, mai cu efect de teflon la umorul negru, mai fără imaginație, nu știu ce să mai zic, dar nu m-aș fi așteptat de la ei la priviri atât de distante precum cele pe care mi le-am atras cu ocazia asta.

Bine, nu aș fi făcut niciodată așa ceva, crezusem că era un lucru evident pentru oricine.

Iată că nu era.
- Dar ce ai tu cu mâțele? a vorbit atunci Bianca. Ziceai că ai mai omorât una.

Deja intrasem în vrie. Fata aia era cea mai mare iubitoare de pisici de pe pământ. Uneori își aducea cotoiul tărcat cu ea la lucru, pe Murphy, un animal tare blând, pe care-l luam cu toții în brațe când îl găseam pe la ea prin birou, ca să facem apoi gluma aia tâmpită cu "I-am mângâiat pisica tipei de la HR".

Și eu avusesem o pisică.
- Da, m-am bâlbâit, am avut o pisică și am pierdut-o din neglijență. Nu am lăsat-o să doarmă cu mine în cameră, am trimis-o pe hol, acolo era mai frig. S-a îmbolnăvit, iar eu m-am prins prea târziu că suferea. Când am dus-o la veterinar, n-am mai putut s-o salvez. Și m-am simțit de parcă aș fi omorât-o eu. De-aia am zis...

Și ce moment mai bun ar fi putut găsi Călinuț pentru a povesti tuturor o altă întâmplare, pe care o crezusem lipsită de orice însemnătate și pe care aproape o uitasem?
- Dar ai mai omorât încă una, mai știi? Mi-ai povestit mie că atunci când erai copil ai fugărit un pui de mâță pe scări în sus, la bunică-ta la bloc, până când a ajuns la etajul patru și de-acolo el a încercat să sară pe balustrada de la trei, că nu mai avea unde se duce mai sus, dar a ratat și a căzut până jos. Mi-ai zis că ai fugit și l-ai luat în brațe și că el mieuna tare și-i curgea sânge din bot și c-a venit o vecină și ți-a zis să-l duci de-acolo, că sigur e bolnav, dar tu nu puteai să-l lași din brațe, că-și înfipsese gheruțele în bluza ta și te-a murdărit de sânge. Mai știi?
- Nu, nu mai știu și cred că mă confunzi cu altcineva, am zis și am plecat.

Dar nu mă confunda. Eu fusesem. Și restul zilei am lucrat cu imaginea pisoiului muribund la mine-n poală. Doamne, cum mai miorlăia! Și eu îi tot ziceam că o să fie bine, că pisicile nu pățesc nimic dacă sar de la etajul patru, de parcă el de voia lui murea. Nu mai știu cum și unde m-am descotorosit de el. Sau ce s-a întâmplat cu el după.

Apoi m-am trezit, chiar când să plec, cu o invitație la ședință. O pusese Călin în calendarul din Outlook, doar pentru el și pentru mine, pe un subiect tehnic pe care-l crezusem lămurit deja. Dar, cum nu aveam vreun motiv să-l refuz, am acceptat ședința și am mers înjurând în gând în sala pe care o rezervase. L-am așteptat vreo cinci minute, uitându-mă plictisit pe geam, la cercurile tot mai șterse pe care le desenase tot el, peste care treceau oamenii cu pas molcom, mergând spre casă.

Apoi, când să-i scriu să-l întreb de ce nu vine, hop!, îmi apare mesajul de anulare. La timp să mai prind autobuzul de șase. Mi-am închis, deci, laptopul, fără să-l întreb de ce a scris: "Nu te mai pot aștepta azi, reprogramăm", când el era cel care nu venise. Aveam să-l întreb a doua zi, dacă nu uitam. Am mai aruncat doar o privire scurtă pe geam înainte să ies din sală. Foarte bizar, dar ținta nu se mai vedea, pentru că pe locul acela se formase o aglomerație de oameni.

M-am dus la biroul meu, mi-am strâns lucrurile în ghiozdan și am coborât.

Însă când am ieșit, toate privirile s-au întors furioase spre mine. Nu, nu doar furioase, ci oripilate, pline de scârbă. Surorile mai mari și perverse ale celor care mă pironiseră pe acoperiș. Glasurile au încetat, lăsând să se audă doar mieunăturile mogâldeței care-și dădea sufletul în brațele colegei de la HR.



În noaptea aceea și-n multe altele care-au urmat am fost pisică. Fugeam pe scări în sus, urmărit de o siluetă umană. Apoi, când scările se terminau, săream spre balustrada de la etajul de mai jos. Însă ghearele-mi alunecau lăsându-mi senzația unghiilor pe tabla plină de praf de cretă de la școală, nu reușeam să mă agăț de ea și atunci cădeam.

Sau nici nu apucam să fac săritura, că două mâini mă prindeau de subsuori, mă ridicau, oricât m-aș fi zbătut de tare, și mă aduceau deasupra balustradei. Încercam să zgârii acele mâini, însă nu le ajungeam nici cu ghearele din față, nici cu cele din spate, decât atunci când eram deja cu totul dincolo, iar atunci cădeam.

Zvâcneam în aer și-mi desfăceam lăbuțele, dar ele se dovedeau prea slabe pentru a-mi prelua greutatea atunci când loveau mozaicul. Mă izbeam cu burta și cu boticul. Gustul de fiere și sânge îmi umplea gura.

O vreme, imaginea morții în formă umană nu m-a mai bântuit. Însă cea pisicească nu era cu nimic mai blândă. Atât doar că nu mai verbalizam în gând, ci doar vizualizam căderi. Cel de dincolo nu știa pisiceasca, poate.

Zilele de până la primul weekend mi le amintesc ca pe-un vis absurd în care aș fi vrut să urlu: "N-am fost eu, băi tâmpiților, ce mama dracului, că ne cunoaștem de atâția ani!", dar mă mulțumeam s-o spun în șoaptă, în modul cel mai politicos cu putință. Iar oamenii dădeau din cap, dar vedeam în ochii lor că nu mă cred.

Călin n-a apărut până sâmbăta următoare la lucru. Își făcuse o cerere de concediu din scurt. De fapt, să-i aprobe cererea a fost ultimul lucru pe care îl făcuse Bianca în ziua aceea. Înainte să coboare și să-și găsească motanul târându-se și miorlăind pe cercurile de cretă. Îl căutase peste tot pe palier, apoi cineva-i spuse că a văzut o mâță căzând de pe clădire. Eu nici nu știusem că îl adusese cu ea la serviciu în acea zi, că nu îl văzusem pe coridoare plimbându-și pașii discreți pe traseele lui.

Am evitat discuția cu ea cât de mult am putut, dar mi-am dat seama că atitudinea asta, de fapt, mă învinovățea mai mult. Așa că vineri am mers la ea, i-am bătut în geam și am intrat direct.
- Bianca, i-am spus, uită-te la mine și spune-mi că chiar crezi că eu l-aș fi aruncat pe Murphy de pe acoperiș!

Nu s-a uitat. A rămas cu ochii pironiți în monitor și cu mâna fixă pe mouse. M-am gândit pentru o clipă că și ea are viziuni legate de moarte.
- Eram într-o sală de ședință, am vorbit mai departe, a pus Călin un meeting doar cu mine, apoi l-a anulat. Nu zic că a fost el, dar...

Doar pentru o fracțiune de secundă a scăpat o privire spre mine, iar frica pe care i-am prins-o m-a scârbit. Îi era frică. De mine! De ce-aș fi putut să-i fac? De ce-aș fi putut să-i spun? Ce naiba să-i mai spun? Frica nu trece cu vorbe frumoase.

Și-atunci mi-a venit ideea:
- Uite, am o întrebare, și înțeleg perfect dacă răspunsul va fi negativ. De fapt, chiar mă aștept, dar tot întreb: aș putea lucra remote de-acum încolo? Mirela vrea să ne mutăm din oraș și-atunci...

...

Dar răspunsul a fost pozitiv, după nici măcar o oră de gândire. Sâmbăta aceea am mers de-am văzut casa, iar duminică, a doua zi, l-am sunat pe proprietar, am purtat o negociere de formă, în care am mai câștigat o mie de euro și ne-am înțeles să facem actele săptămâna următoare.

Casa despre care vorbesc era într-un sat de la malul Dunării, peste drum de sârbi. Avea curent, dar nu și apă sau gaze. Cu apa ne-a spus vânzătorul că puteam s-o rezolvăm destul de rapid și ieftin, că știa el niște băieți care forau puțuri și instalau și hidrofoare, din acelea care se găseau la orice magazin de bricolaj, dar el nu mai făcuse și investiția asta, dacă tot avea de gând să vândă. Iar cu gazul, câtă vreme nu voiam centrală, ne puteam descurca foarte bine cu butelii.

Ne-am mutat în aceeași lună, după ce ne-am socotit cu proprietarul apartamentului, care s-a dovedit destul de înțelegător și nu ne-a pus să plătim în plus pentru că l-am anunțat din scurt că vrem să plecăm. Eu pe la firmă n-am mai dat, deși încă vreo două săptămâni aș fi putut, ci am îngroșat obrazul începându-mi imediat noul program de lucru exclusiv de la domiciliu. Din fericire, în perioada aceea treaba mea implica foarte puțină coordonare cu colegii români, deci e-mailul și mesajele text mi-au fost suficiente.

Apoi, după ce-am petrecut prima noapte în noua casă, cu toate bagajele aduse și lăsate grămadă într-una dintre camere, am simțit cum o liniște profundă pune stăpânire pe mine. Mirela era încântată de noul ei "domeniu", chiar și viața noastră sexuală părea că avea să se îmbunătățească. De dimineață am mers câteva zeci de metri și am ajuns pe o colină de unde puteam privi Dunărea, ne-am băut cafeaua acolo, din termos, și ne-am făcut planul de investiții de primă necesitate. Nu erau prea multe. Iar eu mi-am amintit verdele luminos al ochilor soției mele în acea dimineață de mai, când privea spre sud fără ochelarii aceia de corporatistă super responsabilă. Într-o dimineață puteam să venim, iar eu să o pictez aici. Sau să surprind peisajul, ea doar să se uite la mine.

Citiți prefața acestei cărți aici.