șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte

Citiți prefața acestei cărți aici.


Alexandru Lamba (n. 1980) este scriitor și editor al revistei online Galaxia 42. A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), și un volum de proză scurtă, Singurătatea singularității (2018). A primit, printre altele, Premiul "Chrysalis" al European Science Fiction Society, în 2016, și Premiul "Vladimir Colin", în 2021.
Un thriller psihologic despre șapte păcate, între care invidia, lenea, superbia ori desfrânarea, plus un personaj care caută purgatoriul. O poveste de azi, alertă, frustă și simbolică în același timp.

"Scenele se construiesc ca niște cadre cinematografice, alternând planul îndepărtat cu cel apropiat, iar ritmul este dat de structurile dialogale - scurte, intense, pe alocuri repetitive, ca o țesătură care introduce o anumită linie-refren." (Cristina Bogdan)
 




Zgomotul unor lovituri sacadate în geam m-a scos din starea de absență în care alunecasem citind un mail oarecare. Mi se întâmpla tot mai des să-mi zboare mintea în fața unui text prea lung și care mă interesa prea puțin, astfel că rămâneam uneori minute-n șir cu mâna pe mouse și cu privirea fixă, fără să pot urmări ceva pe ecran.

Cam din vremea aceea începusem să mă gândesc mult la moarte. La a mea, vreau să spun, la experiența morții trăite secundă după secundă, la cum am să simt lucrurile, la felul în care starea mea de conștiență se va dizolva, pornind de la o deplină luciditate, precum cea de acum. Voi înțelege ce se întâmplă cu mine?

Uneori, mă trezeam că port cu mine însumi un dialog stupid, pe care-l continuam adesea și după ce-mi dădeam seama că ieșisem din realitate, de parcă cel de dincolo m-ar fi pândit să-mi sară-n spate într-un moment de pierdere a concentrării, iar apoi nu mi-ar fi dat drumul până nu-și termina povestea. De data asta începuse așa:
Știi ce se va întâmpla cu tine când vei muri? Nu aștept să întrebi "Ce?", ca eu să-ți dezvălui vreun adevăr ascuns. Nu am răspunsul. Habar n-am. Dar mă gândesc c-o să se întâmple cam așa:

Cum trupul îți va fi îmbătrânit și neputincios, probabil că momentul te va găsi în pat. Îți vei fi petrecut deja multe ore din zi și din noapte acolo, întrerupte doar de corvoada mersului la toaletă. Să zicem că te vei număra printre cei norocoși, care-și mai pot controla vezica. Vei fi ajuns să urăști patul acela. Vei fi ajuns să blestemi fiecare clipă petrecută-n el, cu șomoioagele care te înghiontesc în spate și cu perna mereu jilavă sub ceafă. Patul ăla va mirosi a acru, chiar dacă n-ai să te și piși în el.

Vei respira slab, cu un hârâit care, dacă n-ai fi surzit, te-ar fi înnebunit și pe tine, la fel ca pe cei rămași aproape. Apoi, brusc, nu o vei mai face. Probabil vei horcăi scurt, vei încerca să tușești, dar laringele nu va mai coopera. Îți vei încorda pieptul fleșcăit doar ca să-ți sară din gură câțiva stropi și un șuierat. O să faci ochii mari, o să vrei să strigi...

Țac-țac-țac, țac-țac!

Prin sticla ușii de la intrare mă privea Călin. Avea mâinile ocupate cu două sacoșe mari, de hârtie. Ca să nu lase niciuna din mână, bătea în geam cu legitimația care-i atârna la șold, mișcând din bazin. Lui i se părea interesant. Noi, toți ceilalți, găseam penibil să vedem un om în toată firea legănând din pelvis în dreptul unei uși. Mi-am făcut ochii roată. Dintre colegii încă rămași la birou, stăteam cel mai aproape de intrare. A trebuit să mă ridic și să pornesc spre el. Am făcut-o cu încetinitorul.

Nu aveam nimic cu bietul Călin. Nimeni nu avea, de fapt, ceva cu el. Îl evitam pur și simplu, cu naturalețe, pentru că era enervant. Și pentru că făcea faze nasoale. Nu, nu ca asta cu ciocănitul în geam de parcă ar fi futut ușa, ci faze chiar de căcat. Cred că nici nu-și dădea seama, efectiv nu se putea abține, așa era el, și gata. Cu toate eforturile, nu se putea face plăcut de niciunul dintre colegi. De colege, să nu mai vorbim! Bineînțeles că pe Facebook apărea "single" și nimeni nu credea - nu că l-ar fi întrebat careva - că ar fi avut vreodată o "prietenă", cu toate că omul se îndrepta spre treizeci de ani.

A, era să uit, mai avea și o voce stridentă, iritantă, imposibil de ignorat.
- Hai, băi Horică, te miști?

Și nu e ca și când ar fi fost vreun troll, dimpotrivă, aș putea spune. El chiar încerca să se facă plăcut. Aducea prăjiturele aproape în fiecare vineri, se ocupa de tot ce era de cărat de colo-colo între etaje, la pauza de fumat era sponsorul oficial al tuturor celor care-și uitaseră acasă țigările. Iar la prânz tot el strângea banii, dădea comanda și cobora să aducă mâncarea de la catering. Sau se ducea și o lua de la cantina din campus, când o ardeam mai pe sărăcie. Și toate astea, doar ca să se integreze. Adică să nu ne cărăm de lângă scrumieră când apărea și el, în spatele clădirii, și să-i ținem și lui un loc la noi la masă, în bucătărie.

Iar noi, ceilalți, profitam de asta. Întreabă-mă de câte ori s-a oferit cineva să meargă în locul lui să aducă mâncarea. Sau măcar să-l ajute, atunci când se strângeau vreo zece-douăsprezece comenzi. Nici vorbă. Ba, uneori, îl mai foloseam și ca săgețică, pentru tot felul de alte cumpărături. Și eram o groază de oameni în corporație, și toți suferinzi de "Gear Acquisition Syndrome".

Băieții de la firmele de curierat care veneau zilnic în campus ajunseseră să-l considere unul dintre ei. Când lipsea un destinatar, nu se mai oboseau să ducă pachetul înapoi și să revină a doua zi. Îl sunau pe Călin, i-l lăsau lui, îi luau banii - că mereu avea cash la el, pe ce să-l cheltuiască, dacă nu ținea femeie? - și plecau liniștiți. Iar destinatarii își găseau coletele pe birou, cu chitanța deasupra. Și-i dădeau ei banii... sau îi făceau un transfer, că doar avea Călinuț timp să meargă la bancomat - dacă n-avea femeie, cu ce să-și umple după-amiezile alea lungi de după lucru?

Chiar când am ajuns lângă ușă am realizat că nu fusese nevoie să-i deschid eu, din moment ce avea legitimația la el. Ca și când ar fi vrut să-mi confirme justețea raționamentului, s-a ridicat pe vârfuri, s-a dat un pic într-o parte și și-a adus cartela prinsă de curea în dreptul cititorului, apoi, după ce încuietoarea a țăcănit, a împins ușa spre mine cu vârful piciorului.
- Auzi, de ce iei tu mereu de mâncare pentru ăia de la doi? Ce, ei n-au picioare? l-am întrebat când mi-a întins sacoșa cu burgeri pentru etajul nostru, ca el s-o ducă pe cealaltă colegilor de la etajul de deasupra.
- A, e OK, e OK, a zis, că mie oricum îmi place să mă mișc, știi că nu sunt genul să stau toată ziua cu nasu' în calculator.

Nu stătea. De fapt, căuta orice pretext să se ridice de la locul lui. Altfel, era cam cel mai sportiv dintre noi. Se dădea cu skateboardul la nivel de competiții de amatori, se antrena regulat la o sală de cățărare. Era chiar fit. Nu foarte înalt, dar nici scund, și bine legat. Eu îl depășeam cu un cap și vreo treizeci de kile. Însă eu mă lăsasem de sport de vreo patru ani și începusem să pun pe mine. În facultate făcusem kickboxing. În primii ani de muncă mai mersesem doar la sala de fitness. Apoi zero. Uneori chiar mă gândeam dacă noua mea greutate mi-ar fi permis să mai execut unele dintre mișcările mai solicitante din acea disciplină sportivă de contact. Un high kick, de exemplu, drept în tâmpla ăstuia.
- Hai, grăbește-te, că eu îți țin loc, dar...

Știa că nu aveam să fac nimic. A dispărut pe scări în sus, iar eu m-am îndreptat spre sala de mese de la etajul nostru, ciocănind în tăbliile birourilor pe lângă care treceam, ca să adun lumea.

Dintre colegi, eu îi eram cel mai apropiat lui Călin. Pentru că eu îl adusesem în firmă. Mă rog, pusesem o recomandare, iar Bianca, fata de la HR, nu prea-și bătuse capul. Mă întrebase atunci câteva lucruri despre el, chestionarul standard, iar eu îi spusesem cinstit că omul nu e băiat rău, dar că te face cu nervii. Îi povestisem că în rarele momente în care mă văd cu el încerc să nu întrețin prea mult timp conversația, pentru că omul îți pune o mie de întrebări și-ți povestește o mie de lucruri legate de subiecte care nu te mai interesează, doar pentru că i-ai spus tu, cândva, ceva și lui i-a rămas în cap. Că îți spune de zece mii de ori același lucru, fie el și banc, că îți aduce aminte de o sută de mii de ori ce i-ai zis tu în nu-știu-ce zi, despre nu-știu-cine.

Dar ei lucrurile astea nu i se păruseră puncte slabe pentru un developer, ci trăsese doar concluzia că memoria lui era una foarte bună. Iar despre cât de sâcâitor putea deveni tipul, țin minte că mă pusese la punct cu:
- Cred că exagerezi. Doar tu ai spus că te mai întâlnești din când în când cu el!
- Rar, îi răspunsesem, și în general pe la concerte, ca să fie gălăgie și să mă pot face că n-aud ce zice.

Și pentru că la concerte nu mergeam niciodată cu nevastă-mea, care nu gusta deloc nici muzica mea, nici aglomerația, nici atmosfera încărcată de fum de țigară și de pasiune pentru artă. Și în niciun caz nu-l înghițea pe Călinuț. Nu cred că ar fi fost posibil să ies cu bine dintr-o situație în care m-aș fi regăsit împreună cu amândoi.
- Ghici cu cine m-am întâlnit azi! m-a luat el direct, când a intrat în bucătărie.

Îi pusesem mâncarea aproape de capătul celălalt al mesei, tocmai de teama unei introduceri de genul ăsta. Că niciodată nu știam la ce să mă aștept de la el. Se pare că mai rău făcusem, pentru că reușisem doar să-l oblig să țipe. Am ridicat din umeri, în speranța că o va lăsa baltă.
- Cu Dițu, grasul, a continuat când s-a așezat la locul lui. Cică lucrează pe-aici, de câteva luni.

A rânjit spre mine, cu ochii ăia albaștri și spălăciți lucind. Se aștepta la o reacție din partea mea. Dar cine era Dițu, habar nu mai aveam. Bănuiam doar că fusese la același liceu cu el. Deci, și cu mine. Și de-asta ar fi trebuit să mi-l amintesc.
- Nu-l mai țin minte, am spus, sperând că discuția noastră peste masă va înceta.
- Cum, nu-l mai ții minte? Te-a enervat de câteva ori de ți-ai ieșit din minți.

Da, tiparul cel mai rău posibil. Am tăcut. Și eu, și ceilalți de la masă. Din motive contrare. Eu, sperând că, dacă nu-i dau apă la moară, va tăcea. Ceilalți colegi, de abia așteptând să audă o porcărie despre mine, măcar pentru că asta însemna că nu aveau să ajungă și ei la rând. Aflaseră cu toții că, dacă făceai prostia să-i spui ceva jenant, nici nu va uita, nici nu se va feri să o repete în public, cu tine de față. Probabil că scăpasem, cândva, la nervi, un: "Băi, ce l-aș bate p-ăla!", că doar eram în liceu. Dar, gata, atât i-a trebuit! În capul lui rămăsese că ăla era dușmanul meu. Arch enemy!

A continuat:
- Odată ai zis că speri că se grăbește la înmormântarea lu' mă-sa, că fugea pe coridor și te-a bușit în ușa de la labu' de fizică!

Zisesem eu așa ceva? Dacă spunea el, fără îndoială. Mai țineam minte de ce? Sau cui? Nici vorbă! Toată scena îmi suna străin.
- Oi fi zis... nu mai știu, eram în liceu, mi s-o fi părut nostim.

Câteva zâmbete. Ceilalți și-au reînceput discuțiile. Scăpasem destul de ieftin. M-am aplecat și eu asupra burgerului meu.
- Și fii atent ce mi-a spus! a început deodată să strige, acoperindu-i pe toți, de la toate celelalte mese, cu vocea încă și mai enervant modulată de mâncarea din gură. Acum vreo două săptămâni chiar a murit maică-sa! A făcut o pauză, apoi: cred că te-ai fi bucurat dacă era asta atunci... nu?

...

În seara aceea am ajuns prost dispus acasă, după ce toată după-amiaza mă închisesem în spațiul acela dintre monitor și spătarul scaunului, punându-mi căștile drept zid. Gândul la mecanica propriei mele morți nu m-a mai vizitat decât pasager în ziua aceea, alungat fiind de o stare de nervozitate.

Din păcate, exact atunci a ținut și Mirela, nevastă-mea, să readucă vorba despre mutatul din oraș. Subiectul apăruse la început ca o discuție la nivel conceptual, dar, în vreme ce pentru mine acolo și rămăsese, pentru consoarta mea el arsese deja etapa deciziei și intrase în cea a planului concret de implementare.
- Hai să-ți arăt ceva, mi-a zis și s-a așezat lângă mine cu laptopul în brațe. Uite, cât crezi că cere pe toate astea?

Și a început să deruleze câteva poze cu o căsuță nu tocmai mare, dar fără crăpături evidente, o mică livadă de vreo douăzeci de pomi, câteva rânduri de răsad și un spațiu care, din poza făcută de jos, părea mare, dar pe care nu prea-l puteam aprecia. Aceasta din urmă bănuiam că trebuia să fie curtea, pentru că era mărginită de o latură a casei și de diferite tipuri de gard în rest. Printr-unul de plasă se vedea grădina, în partea opusă casei. Într-o privire de ansamblu, câteva coroane de pomi se ridicau peste acoperiș, ceea ce m-a convins că, de fapt, vasta "proprietate" era cam înghesuită.

Desigur, Mirela nu avea să fie de acord cu mine până când n-o să mergem s-o vedem, deci puteam deja să-mi marchez drept stabilită activitatea de sâmbătă.
- Iar vorbim despre asta? i-am spus pe un ton care, din cauza stării mele, a ieșit mai țâfnos decât mi-aș fi dorit. Credeam că am acceptat că nu ne pricepem la agricultură și că n-avem ce căuta la țară.

Purta un halat flaușat nu tocmai nou, care se cam scămoșase, și o pereche de papuci pe care eu nu puteam să-i suport, pentru că-i găseam bărbătești. Avea părul prins, ceea ce-l făcea să pară mai închis la culoare, lăsându-i la vedere și ridurile fine de expresie. Ramele groase ale ochelarilor i le scoteau în evidență mai tare în loc să le ascundă. Îmi părea îmbătrânită, deși abia ajunsese la treizeci de ani. Poate chiar trebuia să schimbăm ceva... Spre surprinderea mea, mi-a răspuns mimând aceeași bună dispoziție cu care mă și întâmpinase.
- Dar nu e vorba de agricultură! E vorba de unde locuim. Ție-ți place așa de mult aici?

Îmi plăcea pentru că era orașul în care copilărisem și nu-mi plăcea pentru că locuiam într-un apartament cu două camere, cu chirie.
- E vorba de ce poți face în locul respectiv. Aici am ceva ce pot face, ceva la care mă pricep atât cât să-mi permită să câștig un ban.

De câte ori trebuia să trecem prin aceleași discuții? Știam ce urmează.
- E vorba de încăpățânarea ta da a lucra de la sediu. Ai întrebat măcar dacă ar avea ceva împotrivă să lucrezi remote?
- Nu, și nici n-o să se întâmple. Avem reguli cu lucratul de acasă, cât și cum. Ce să întreb? "Mă scuzați, știu că scrie acolo clar că e voie trei zile pe lună, dar n-ați putea face o excepție pentru mine ca să... nu știu... lucrez numai de acasă? A, nu, nu din oraș, de la mama dracului, de unde nu am cum să ajung la firmă decât după câteva ore de condus."

Nu mi-a răspuns, a continuat doar să se uite la poze. Iarăși mă scăpasem și-i vorbisem printre dinți, cu ochii căscați. Realizam doar după ce faptul fusese consumat. Ea putea munci de acasă oricât avea chef, atâta vreme cât își făcea treaba. Și câtă vreme nu se plângea nimeni, se presupunea că-și făcea treaba. La mine era un pic altfel. Am început să mă schimb, însă n-am vrut să închid ușa la baie lăsând lucrurile așa, deci am adăugat:
- Oricum, nu avem banii! Planul nu era să strângem de-un avans pentru un apartament care să ne placă? Dacă dăm banii pe casa asta, acolo și rămânem. Ești sigură că asta-ți dorești?

Nu știu dacă reușisem să țin tonul măcar la un nivel neutru. A venit lângă mine, a derulat încet către începutul anunțului și mi-a arătat prețul.
- Banii ăștia sunt chiria pe doi-trei ani! Atât! Dacă nu ne convine, venim înapoi și nu pierdem nimic.

Exagera, dar nu cu mult.
- Și gândește-te, a continuat, poate că acolo o să ai spațiu să-ți faci un atelier de pictură. Poate ai să ieși să pictezi peisaje, prin natură. Te-ar mai relaxa.

Nu mai pictasem de câțiva ani. Nici când o făcusem nu dedicasem prea mult timp sau energie acelui hobby. Cred că nevastă-mea își adusese aminte că-mi plăcuse mult Bucuria Vieții de Irving Stone și se gândise să pluseze și cu pictura ca argument. Nu-și amintea că Arles îl înnebunise pe Van Gogh? Dar eu măcar nu beam absint.

Până la urmă, m-am dus să mă spăl după ce am căzut la învoială că, dacă ea sună, iar proprietarul e disponibil, vom merge în weekend s-o vedem. S-a dovedit o alegere bună pentru mine, cel puțin pe moment, pentru că a intrat și ea cu mine în cabina de duș.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.