femei de iasomie

Citiți prefața acestei cărți aici.



Ionel Bușe este universitar craiovean, cercetător, eseist, prozator, dramaturg, autor al unor studii de antropologie. A publicat Ultima vară cu Enikö și alte povestiri, Premiul USR - Craiova, 2011, și piesa Bătrânul și eutanasierul, laureată a concursului Drama, 2015. Femei de iasomie este romanul său de debut, situat pe locul al III-lea la concursul Primul roman, 2021, al Editurii Litera. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Roman intelectualist, despre pandemie și reguli, despre amintiri, nostalgii și, desigur, femei, satiric și analitic în același timp, aduce o viziune completă asupra istoriei recente și o poveste de dragoste.

"M-am îndrăgostit la prima vedere și pe viață de Femeile de iasomie ale lui Ionel Bușe, savurând poveștile lor stranii, livrești și, deopotrivă, autentice, din postura inedită de jurizant al Concursului de debut al Editurii Litera, care a parcurs șaptezeci de manuscrise, spre a alege romane ce vor decide viitorul literaturii române." (Radu Aldulescu)

 

Imparerai a tue spese che nel lungo tragitto della vita incontrerai tante maschere e pochi volti.^[i] (Luigi Pirandello)
Les rêveries, les folles rêveries, mènent la vie.^[ii] (Gaston Bachelard)


Orlando devenise insomniac de aproape un an. O fibromialgie se adăugase la achizițiile lui de ordin medical și se ruga la Asclepios să-l izbăvească măcar de una dintre ele. Se vede treaba că e un zeu păgân. Se trezea cu precizie de ceasornic pe la ora două și stătea așa, de veghe, la porțile lui Hypnos. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri hibride. Lumea nocturnă se întâlnea aici cu cea diurnă, într-un fel de interval, și nu reușea să-i dea o formă, ca în La Cantatrice chauve reprezentată, nu întâmplător, la Théâtre des Noctambules. Uneori privea de la fereastră luminile portocalii ale orașului sau își arunca ochii, din când în când, la clădirea de vizavi. Cu ani în urmă fusese Casa de rugăciuni a cultului musulman. Acum era un fel de azil. Nu avea firmă la intrare, doar un simplu număr, 69.

În noaptea aceea citea, pentru a treia oară, Frații Karamazov, și ajunsese la încercarea lui Rakitin de a-l compromite pe Alioșa, care trecea printr-o criză de identitate de la moartea ieromonahului Zosima. Cei doi tocmai intrau la Grușenka. Orlando își frecă tutunul între degete și îl presă în vatra pipei. După ce îl aprinse, așteptă câteva secunde, pufăind încet. Trase un fum lung, dulceag, apoi îl slobozi pe nas. Simțea cum nările se umflă și întreaga lui ființă se dilată. O fotografie apăru pe neașteptate între filele volumului, ca un veritabil semn de carte. Era o femeie tânără, la vreo treizeci de ani, cu bucle negre de abanos, care își odihnea zâmbetul pe dosul palmelor, așezate una peste cealaltă pe spătarul unui fotoliu. Ochii ei mari, de un albastru marin, îl priveau hipnotic...

Zări apoi, ca prin vis, cum la casa de vizavi imensa poartă de fier se deschide și doi bărbați în uniforme de brancardier împing un pat mobil de spital. Afară aștepta o mașină neagră, care semăna cu Mercedesurile din timpul războiului. Își dădu seama că era vorba de un car mortuar. Totul nu durase decât un minut sau două, timp în care corpul inert fusese aruncat în monstrul metalic făcut special pentru asta. Îl miră faptul că nu era însoțit de nimeni.

Declarația de iubire a Grușenkăi față de Alioșa îl îndepărtă de subiectul nocturn. Urmări întâlnirea dintre cei trei, până acolo unde Alioșa se smulse din tăcerea durerii lui, după moartea părintelui Zosima, și, cu un vizibil efort, îl execută pe slugarnicul și malițiosul Rakitin printr-o vorbă de adevărat duhovnic: "Acest suflet de femeie nu este încă împăcat și el trebuie cruțat... în acest suflet s-ar putea afla o comoară". Lui Orlando i se păru ca o rostire liturgică. Era un elogiu adus unei femei care-și recâștigase dreptul de a trăi prin iubire, precum Maria Magdalena.

Se luminase de ziuă. Miți, felina lui cu mască neagră, un fel de Zorro al pisicilor, i se așeză pe umeri. Acolo era locul ei preferat la ora aceea matinală. Își aruncă din nou ochii spre curtea interioară a rezervației hipocratice. Doi bătrânei se pregăteau să ia micul-dejun în razele matinale ale soarelui. Unul dintre ei povestea ceva, iar celălalt părea că îl aprobă. Un fior plăcut îi străbătu trupul, în vreme ce își sorbea ceaiul verde cu scorțișoară. Își aminti de croasantul doamnei Verdurin din romanul lui Proust. Se pedepsi, însă, imediat, cu o sorbitură fierbinte, pentru gândul de a se simți bine în pielea lui, încă tânără. Îi reveneau în memorie, tot mai des, imagini cu trupul neînsuflețit al bătrânului de noaptea trecută.

La redacția unde lucra nu se vorbise, în ziua aceea, decât de moartea regelui Mihai și de discursul lui din Parlament, la aniversarea celor 90 de ani, cu ceva timp în urmă. Comme d'habitude, aproape aceleași personaje îl huliseră în 1990, când își exprimase dorința de a se întoarce în țară. Deși nu mai participa la discuții ca altădată, se gândea la cuvintele Majestății Sale despre suferința și umilința celor în vârstă: Puterea unei comunități stă în respectul față de bătrânii ei...

La întoarcerea acasă, după ce urcă două etaje, se opri să-și tragă sufletul și îi veni în minte, din nou, imaginea mașinii mortuare. A fost dus la cimitir? La crematoriu? De ce nu era însoțit de nimeni? se întrebă el. Ezită o clipă, apoi coborî scările cu gândul să intre în incinta clădirii cu numărul 69, deși nu știa exact ce caută. Până să găsească un pretext, o formulă de adresare, se și trezi în fața imensei porți apăsând pe butonul de la sonerie. Poarta se deschise și un bărbat în uniformă albastră, ca un majordom de hotel, îl întreabă ce dorește.
- Sunt jurnalist și aș vrea să fac un reportaj despre acest așezământ, găsi el la repezeală un răspuns, arătându-i legitimația de redactor.

Bărbatul luă un aer serios, anunțându-l că aici e o proprietate privată și nu poate avea acces oricine fără știrea directorului, indiferent dacă e ziarist sau nu. Bolnavii sunt în vârstă și, având în vedere imunitatea lor scăzută, nu au voie să intre în contact cu persoanele de afară, care pot să le aducă tot felul de boli. Rostise ultimele cuvinte nu ca un portar oarecare, ci cu importanța pe care i-o dă, în asemenea situații, poziția sa indispensabilă bunei funcționări a azilului. Orlando îl rugă să-i spună, totuși, unde sunt duși morții. Se uită la el mirat și îi răspunse izbucnind într-un râs nervos:
- Domnule, credeam că ai de-a face numai cu cei vii! De unde să știu eu?!... La cimitir, unde o să mergem toți într-o zi. Datoria mea e să nu-i las să intre aici pe cei ca dumneata, pentru asta sunt plătit... Și-i închise poarta în nas.

Chiar nu-i treaba lui, își zise el. Caută potcoave de cai morți... Îi place să complice lucrurile... E simplu, un bătrân a murit și a fost dus la vreo capelă. E scos în puterea nopții, pentru a nu atrage atenția trecătorilor asupra unui eveniment deloc plăcut, mai ales că acest lucru se întâmplă aici destul de des. E un fel de "Casă a morților". Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate!^[iii] își zise, îndepărtându-se de poartă cu gândul să nu mai revină. Întâmplător, însă, la vreo câteva săptămâni distanță, vede același autoturism negru, în toiul nopții, la poarta imobilului de vizavi. Ca un somnambul, ia cheile de la mașină, se îmbracă sumar și coboară. Carul mortuar tocmai pornise. O luă încet în urma lui. La un moment dat, nefiind nimeni pe stradă, carul accelerează și este nevoit să facă și el la fel. La o intersecție obscură, face undeva la dreapta. Cu toate manevrele, îl pierde din vedere. Îl caută pe străduțele din împrejurimi. Nimic. O tăcere de mormânt, de parcă nici n-ar fi fost. Se simțea ridicol, în miezul nopții, urmărind o mașină de pompe funebre, ca pe o himeră. Se întoarse acasă. Simți cum îl cuprinde somnul cataleptic. Aproape că nu mai făcea diferența dintre vis și realitate. Pe alocuri părea aievea, ca și cum ar recunoaște obiectele și chiar mirosurile plantelor de la fereastră. Coborî din nou scările, mânat de ceva invizibil, și se apropie de poarta imobilului cu numărul 69. Culmea, era deschisă! Nici urmă de cerber!...

Intră într-un fel de salon, cu pereți de faianță, de un verde auriu. La lumina unei lămpi de carte era așezat la o masă un domn în vârstă. Citea sau răsfoia un ziar. Privea, din când în când, peste ochelari. Părea că are un dialog cu cineva de cealaltă parte a mesei, deși nu vedea pe nimeni. Se apropie de el. Domnul continua să vorbească nestingherit.
- O mie de oameni înghițiți de ape, în câteva secunde. Destinul e un diavol frivol!... Se joacă inocent cu sufletele noastre!... Dumneata știi ce e destinul, domnule? îl întrebă el, dintr-odată. Orlando schiță un zâmbet timid, ca și cum s-ar scuza pentru prezența lui acolo. D-ta?! repetă el.
- E ca un semn de la naștere, pe care îl porți toată viața, îngână el o banalitate, mai mult ca să se afle în treabă. Dădu să se prezinte, dar domnul din fața lui i-o reteză scurt:
- Nu interesează pe nimeni cine ești. Pentru că aici nu contează... Alege-ți un nume care ți se potrivește. Ce-ai zice de Bărbierul din Sevilla? De Figaro?! îl întrebă el zâmbind. Aveam un coleg în armată căruia îi spuneam Figaro. A murit împușcat într-o gardă de noapte. Eu sunt Anamnesius Valzheimer al V-lea, zise el, zâmbind ironic în colțul gurii. În viața anterioară, profesor de greacă veche și aed de ocazie... Nu de curte... Așadar, dragă Figaro, atunci și animalele au destin. Și plantele, și muntele, și marea...
- Totul are un destin... Sfârșitul e la început. Ceea ce e conținut ca posibilitate de a fi se actualizează: structuri de materie și energie primară, arhetipuri, gene etc. Cu alte cuvinte, "Dumnezeu nu joacă zaruri", cum spunea
Einstein...
- Mă uimește să aud, de la cineva mai tânăr, o formulă atât de... teologală. De unde știm?!... Poate că Dumnezeu e un mare magician. Nici măcar el nu știe ce va scoate de sub pălărie! De exemplu, acum, că ai venit aici, crezi că ai fost programat de destin? Nici gând!... Ai venit pentru că ți-a trecut prin cap, pur și simplu, sau pentru că ai visat. Putea, în momentul acela, să-ți străbată altceva sinapsele neuronale, în funcție de temperatura corpului, de dispoziția afectivă, de erecția matinală... Orlando izbucni în râs. De ce râzi? îl întreabă el.
- De erecție!... Dar particula lui Dumnezeu există. Fizicienii spun că bosónul, domnule Anamnesius... Îmi cer scuze, dar nu vă pot zice Valzheimer...
- Așa ni se spune aici, în șoaptă, din cauza pavilionului în care ne ducem splendidele noastre zile și nopți, zâmbi el, și de la numărul pe care-l are salonul meu, V. Ei cred că dacă uit, sunt și surd! Aud foarte bine. Alzheimerii!... Alzheimerii!... Dar nu mă deranjează. Toți suntem, într-un fel, niște alzheimeri. De exemplu, aici eu sunt Alzheimer al V-lea, zis și Anamnesius... Anamnesius e porecla pe care mi-au dat-o studenții când eram la catedră... Apoi, numai oamenii puternici fac Alzheimer, știai? Ca Margaret Thatcher sau Emil Cioran... Râse zgomotos.

În ceea ce privește particula, dumneata... Cred, mai curând, că lumea este duală, antagonică. Nu există o particulă anume din care s-au născut toate. Iar cunoașterea, pentru mine, e un fel de reamintire. Retrăiesc multe lucruri, pe care în nebunia timpului le uitasem, nu le acordasem importanță. Altele vin din altă lume, parcă le-am întâlnit într-o altă viață. În plus, nu trebuie să mai fac nicio alegere. Nu mai port responsabilitatea de sclav a liberului-arbitru, cum ar spune Nietzsche. Și ea, o fantezie teologică. S-ar putea ca și particula dumitale să fie tot o fantezie, o fantezie a științei...

Orlando dădu să mai adauge ceva, însă, în momentul acela, își făcu apariția, în mod misterios, o tânără doamnă elegantă, îmbrăcată într-o rochie verde precum culoarea salonului în care avea loc întâlnirea. Domnul Anamnesius îi făcu semn să se apropie.

Nu-i niciun pericol, i se adresă el. Pare un soldat bun!... E Grigia mea, i-o prezentă el, trimițând anume la nuvela Grigia^[iv] a lui Robert Musil. E Ligia...
- Figaro, se recomandă Orlando, zâmbind, intrând în jocul celui care-i dăduse aici o altă identitate...
- Vine, ca și dumneata, noaptea. Ziua nu poate trece de cerber. Ligia îi prinse degetele osoase între palme. Te așteptam... Cântă-ne ceva! i se adresă domnul Anamnesius după o scurtă tăcere.
- Aici? întrebă Ligia surprinsă.
- Da, aici, insistă domnul Anamnesius.

Tânăra femeie se ridică timid și începu să fredoneze un pasaj din La Traviata. Totul părea atât de firesc... Între timp, de la celelalte saloane se adunară mai mulți bolnavi. Ca la spectacol. Fiecare cu scaunul lui. Probabil că știau, de-acum, obiceiurile domnului Valzheimer, care părea destul de vioi, încât Orlando ar fi jurat că bătrânul se afla mai curând pe o scenă de teatru, decât într-un așezământ medical. Dădea ordine, vorbea în stânga și în dreapta. Juca tot felul de roluri...
- Cum ați ajuns aici, domnule profesor? îl întrebă Orlando, într-un târziu, neputându-și stăpâni curiozitatea. Domnul Anamnesius îl privi lung, apoi îi răspunse:
- Nu știu... Dacă sunt bolnav, după cum se aude, nu poți avea încredere în ceea ce-ți spun eu... E vorba de un fel de amnezie. Îmi pierd, uneori, memoria. Alteori, chiar și cunoștința. Am venit la clinică pentru că altfel riscam, în cădere, să mă rănesc. Devenisem și cam inutil, adăugă el, zâmbind. Ce să mai facă un clovn bătrân ca mine printre atâția oameni serioși?... După o scurtă pauză, continuă. Pe Ligia am cunoscut-o la un spectacol de operă, cu mulți ani în urmă. O să-ți vină să râzi. S-a împiedicat pur și simplu de piciorul unui stâlp, care făcea parte din recuzita de pe scenă, și-a aterizat, fără să vrea, în brațele mele. Eram pe primul rând... Sala izbucnise în hohote de râs, crezând că e vorba de o improvizație scenică. Nu se știe cine dă și cine primește, zise domnul Anamnesius. La ieșire îmi căutam hainele la garderobă și mă pregăteam să dau un telefon unui prieten, când se apropie de mine o tânără. Era îmbrăcată cu palton, mănuși, căciulă, în genul conteselor ruse din romanele lui Tolstoi.
- Bună seara! mă salută ea bucuroasă. Mi-era teamă că nu vă mai găsesc... M-am grăbit cât am putut. Eu sunt Ligia. O recunoșteam după voce. De emoție, am făcut un efort să mă prezint. Imediat apare un domn scund, cu ochelari, cam la vreo șaizeci de ani, și-mi întinde mâna. Era dirijorul.
- David Manu, se prezintă el. Soția mea vă mulțumește, domnule!...
- Vă rugăm să veniți la Salonul arhitecților... E recepția oficială... Sunteți invitatul nostru! izbucnește, deodată, tânăra.
- Da, sunteți invitatul nostru, adaugă și soțul.

Deși așteptam niște musafiri în seara aceea, am acceptat invitația cu bucurie. Nici prin cap nu-mi trecea că lumea se va schimba atât de mult pentru mine. Am dat câteva telefoane din holul operei și m-am scuzat că nu voi ajunge prea devreme acasă. La un moment dat, Ligia ne prinde veselă pe amândoi de braț și ne îndeamnă la un marș forțat pe zăpada înghețată. Era atât de vie, încât ne-ar fi cărat pe amândoi după ea. Tot drumul ne-a povestit exuberantă ce spaimă trăsese în cădere, de parcă totul se petrecuse în ore întregi, nu în fracțiuni de secundă.
- O să beau șampanie în cinstea dumneavoastră...! a întărit ea, distrată.
- Emanuel Pirandeli... Mă prezint eu. Numele nu e unul obișnuit... E după un străbunic italian din Agrigento. Strămoșii lui au fost, probabil, greci. El a ajuns în România acum mai bine de un secol. Era constructor de case. Seamănă cu al celebrului dramaturg, Luigi Pirandello, și el tot sicilian. Îi cunosc piesele de teatru, dar cel mai mult îmi place testamentul lui, zise domnul Pirandeli luând un aer de mare actor: Când voi muri, să nu mă îmbrăcați, înfășurați-mă într-un cearșaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Și nimeni să nu mă-nsoțească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeți-mă!... Tânăra femeie de lângă el zâmbi.
- Deci acesta e numele dumneavoastră adevărat? interveni Orlando, cu o voce spartă, de care apoi îi fu rușine. Domnul Anamnesius îi aruncă o privire scurtă, dar nu-i răspunse.
- Sinistru! Sinistru! izbucnise, pe neașteptate, soțul-dirijor, poate un pic gelos pe conversația noastră. O viziune macabră... Un nebun, acest Pirandello al dumneavoastră!...
- Eu nu am citit decât romanul Exclusa. M-a impresionat, adăugase Ligia... Țineți-mă, vreau să alunec! Vreau să alunec! striga ea, luându-și elan și patinând cu noi alături.

Se legăna în voie, cu fiecare pas, pe luciul gheții, aprins de luminile neoanelor, până ne-am prăbușit grămadă, unul peste altul, în hohotele ei de râs. Îi simțeam respirația caldă și inima bătând cu putere... Era ca și cum aș fi pătruns într-un scenariu de film cu Greta Garbo. O priveam insistent în ochi, parcă voiam să-i caut acolo întreaga ființă.
- Da, cu Greta Garbo semănați, i-am zis. Cu Greta Garbo din As You Desire Me, după piesele lui Pirandello. Mi-amintesc bine scena de dans...

Ligia a dat afirmativ din cap, semn că luase ca pe un compliment vorbele mele. După ce am închinat, însă, o cupă de șampanie, ne-am amestecat printre invitați și nu ne-am mai întâlnit. Nici măcar n-am reușit să-mi iau rămas-bun. La Operă n-am mai văzut-o de-atunci. Nici la Filarmonică. N-am povestit nimănui întâmplarea. La mai bine un an distanță, veneam de la București cu un tren accelerat, într-un sfârșit de ianuarie înzăpezit, și-mi deschisesem taraba cu cărți și reviste, în compartiment. Eram nerăbdător să răsfoiesc Dilema și alte câteva publicații bucureștene despre protestele din Piața Universității, unde semnasem și eu un manifest împotriva nomenclaturiștilor din FSN. Lângă geam, o văd pe ea. Privea absentă pe fereastră. N-am îndrăznit s-o tulbur, am așteptat să-și întoarcă privirea. S-a uitat o dată la mine, dar nu m-a recunoscut. Am salutat-o. Părea să-și amintească ceva, dar ezita. Apoi a exclamat brusc:
- Dar v-ați schimbat... Ce?! Aa, da, barba, n-o mai aveți!...
- Așa e... N-o mai am. Ce mai faci? am tutuit-o eu, fără să vreau. Nu te-am mai văzut din seara aceea...
- Din păcate, am avut un accident. Mi-am pierdut calitatea vocii... Fac tratament la București. Acum sunt profesoară de muzică și dau acasă lecții de pian...

Deși vioaie, am simțit în glasul ei o mare durere. În mod paradoxal, în vestuța ei mov, cu un părul negru, în bucle, cu acea urmă de tristețe păgână pe chip, o găseam și mai atrăgătoare... Aici, domnul Pirandeli făcu o pauză de câteva minute. Orlando nu îndrăzni să-l tulbure. Nu părea că face un efort să vorbească, ci voia, mai curând, să-și amintească intens clipele acelea. Ochii îi coborâră zâmbind pe chipul Ligiei, în vreme ce ea îl privea cu tăcută admirație. Era un moment de tandrețe cum rareori văzuse. Apoi, domnul Pirandeli își continuă povestirea.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.