O nouă pantă

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Arthur Suciu (născut în 1974, la Suceava) este autor de fragmente existențiale și autoficțiuni. A debutat cu volumul de fragmente Contribuții la apocalipsă (2008), urmat de Fericirea în vid (2012) și Cel care așteaptă (2021). În 2016, a publicat romanul În gaură, care a primit premiul de debut al revistei Convorbiri literare. Licențiat în filosofie, Arthur Suciu a activat în București ca jurnalist și copywriter. A publicat mai multe lucrări în domeniul comunicării: Discursul autonom (2013), Drumul către viața privată (2009, 2020) și Pierdut între medii (2020). În prezent, este lector universitar doctor la Universitatea "Ștefan cel Mare" din Suceava.
Arthur Suciu nu vine în poezie de nicăieri. Multe din fragmentele volumului Cel care așteaptă (și nu numai de aici), deși n-au fost citite astfel, sunt poezie. Aici avem de-a face însă cu un text care se livrează ca atare - și care, formal, dă iluzia poeziei. Căci despre iluzie, insidios, volatil e vorba.

În fapt, poate că miezul acestei poezii (care implică o poetică) este tocmai revoluția produsă la nivelul identității. Revoluție? Identitate? Sunt cuvinte pe care cu siguranță Arthur Suciu le abjură. În limbă (și nu numai în limba română) nu există pentru ceea ce numim identitate un antonim. Să scriem, pe urmele lui Derrida, identitate?! Dar poezia lui Arthur Suciu este a unui subiect redevenit natură. De aici și emoția pură din câteva secvențe de hip-hop; de aici, marea bucurie, care nu este a gândirii, născute spontan, care l-ar construi, ci a lipsei ei - bucurie solară! Așa se explică decupajele din copilărie, labirinturile autobiografice - când subiectul era încă sens, ca și oniricul, visele - din care se hrănește încă un prezent difuz. Așa încât, nu agonia, nu disperarea, expresii ale unui subiect tare la care poetul nu poate visa, se află la temelia acestei poezii, ci "melancolia aerului", o materie care are fascinația nimicului, vidul care nu salvează, dând însă iluzia unei salvări.

Să vorbim de un subiect sceptic? De blazare? Cuvântul cel mai potrivit apare într-un loc: deprimare. Marele poem e tocmai aruncarea poemelor la buncăr. Sinuciderea însăși ar face parte dintr-o mitologie definitiv dispărută. Poemele lui Arthur Suciu sunt înscenarea subtilă a unei absențe care își exprimă într-un strigăt difuz prezența.

Iată de ce am sentimentul întâlnirii cu un poet veritabil, cu un mare poet.

(Mircea A. Diaconu)
Mă bucur mult că Arthur Suciu este un filosof "al cărui sistem s-a prăbușit / dar nu se poate opri din / gândit": fără sistem (cui îi trebuie sistem?), poate să fie, cum cred că și-a dorit dintotdeauna, un metafizician-poet. Printre blazări cotidiene răsar, ca niște extaze, voci ale sufletului: adolescența din Suceava, cărțile, iubirile, mama, străzile. Toate acestea compun temeliile lumii sale, transcendența pe care o soarbe cu nesațul cu care trage din țigară. Arthur știe să vorbească atât de bine despre bucățile lui de cer, că îți vine să ți le cauți și tu, neîntârziat. Nu m-aș pricepe să spun dacă a fost un bun dribler, după cum se laudă. Dar știe să dea pase melancolice ca nimeni altul.

(Ioan Alexandru Tofan)

soldățelul
 
mă trezeam dimineața și-i povesteam mamei visele mele
scoteam de acolo niște povești

mama se uita în ochii mei și mă asculta și spunea
minți inventezi, Doamne, cât poți să inventezi

răspundeam nu inventez
iar ea se uita în ochii mei
minți de crapă apele
treci în camera ta

mă duceam în camera mea
mă întindeam pe covor
și mă uitam sub pat
era praf
un deșert întunecos și rece
acolo dormea un soldățel de plastic
pe care poate că l-a aruncat odată
piciorul meu

era prea departe
nu puteam să-l salvez cu mâna

substanța umană

cobor cu liftul de la etajul al nouălea
ca sa fumez o țigară
în labirintul de alei din fața blocului

mirosul de parfum ieftin al femeii tinere
grăbite să ajungă la serviciu
mirosul statut de bătrân sărac
de pastile
de cârciumă îmbâcsit
de usturoi
persista în lift indiscret
îl iau cu mine în nări când mă plimb

nu sunt singur

suferințe din trecut

am trecut pe la tata aseară
i-am spus dă-mi cutia de fotografii
de pe policioară
și mi-a dat-o într-o doară
de bună seama erau în ea prea puține chipuri vii

am luat fotografiile le-am amestecat
ca pe niște cărți de joc îndelung folosite
m-am uitat în grabă
chipuri dintr-un veac îndepărtat
părinți frați prieteni și probabil câteva iubite

erau mai multe vieți acolo intersectate
cu fiecare femeie tata începuse o viața nouă
vieți străine sau aproape uitate
dar n-am comentat nimic m-am făcut că plouă

i-am spus tatei gata m-am plictisit
nu mai ai o gură de cafea?
oricum nu se poate spune că n-ai iubit
o văzusem între fotografii și pe mama mea

Citiți o cronică a acestei cărți aici.