Fontana di Trevi (II)

Citiți dosarul de presă al acestei cărți aici.
 
Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Sultana mi-a povestit scena așa cum își închipuie c-a trăit-o fiica ei, dar nu sunt sigură c-așa a fost. Abia după ani buni, Claudia i-a răspuns, în silă, la câteva întrebări. Nu cred nici că, în următoarele săptămâni, când presa făcea mare caz de tinerii martiri, Claudia ar fi regretat că n-a fost și ea pe carosabil, în bătaia gloanțelor: își avea de atunci proiectul de viață, să facă știință, așa cum îi băgase Petru în cap.

Când a aflat de moartea lui Șerban, a fost mai întâi furioasă pe el. Făcea mereu pe grozavul și, în ultimele luni, când la Europa Liberă se tot vorbea despre manifeste contra lui Ceaușescu, voise să facă și el, împreună cu un prieten, doar că ăla se cam codea.
"Pe mine să nu mă bagi în așa ceva, nouă ne-a ajuns povestea cu unchiul Claudiu!", îl repezise ea.

Dacă nu s-ar fi proțăpit în primul rând al grupului, putea să scape, fiindcă atunci când au văzut că TAB-ul vine în viteză spre ei și începe să se tragă, au fugit care-ncotro. Ea a alergat toată strada Arghezi și s-a oprit doar la blocul de pe Maria Rosetti, cu fabrica de meditații, a împins, gâfâind, ușa metalică grea, a urcat scările în goană și a sunat la ușa profesorului. A durat până să-i deschidă, era obez, se mișca greu și ochii exoftalmici îi ieșiseră din orbite. Văzuse la televizor cum se încheiase mitingul din Piața Palatului și auzise, mai târziu, împușcăturile. A stat cu el și soția lui până a venit Aurelian s-o ia cu Trabantul.

Poate, totuși, mai târziu s-a simțit vinovată, pentru că, în timp ce ea fugea, Șerban zăcuse în mijlocul străzii, rănit de TAB, dar încă viu, până când un necunoscut l-a împușcat în cap.

I se părea că prietenii lor, care o tot puneau să povestească, o condamnau în gând c-a fost lașă. Săptămâni întregi n-a mai vorbit cu nimeni, ce voiau, să fi murit și ea? Îngrijorată că fiică-sa făcuse depresie și o să piardă anul, Sultana m-a rugat s-o sun și să vorbesc cu ea.
"De ce eu?", am vrut să mă eschivez.
"Păi nu ești tu nașa ei?!"

Am făcut-o, fără tragere de inimă, România se prindea greu, telefoanele cu Morarii ne costau mult, dar ei nu realizau.
"Ce vrei?", m-a întrebat Claudia, cu o voce dușmănoasă, și n-a mai scos o vorbă, așa că am închis.
"E o reacție normală, las-o în pace", a spus, îngăduitor, Petru. "E prima oară în viața ei când se întâlnește cu moartea. Când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu unchiu-său, cu Claudiu, era prea mică să înțeleagă ceva, dar frica a rămas în ea."

A fost, într-adevăr, Șerban marea dragoste a Claudiei, și moartea lui i-a dat viața peste cap, așa cum crede maică-sa? Mie, prietenia lor mi se pare mai degrabă un simplu flirt de adolescență, romanțat de Sultana. Tot ea îmi povestise, altădată, că se certau des, că fiică-sa era veșnic botoasă, că zile întregi nu-și vorbeau și pe urmă o luau de la capăt.
"Or fi apucat să facă dragoste?", am întrebat-o.

Sultana susține că n-a aflat, dar eu cred că făcuseră. Nu era chiar ca azi, când fetele care n-au făcut încă sex la 16-17 ani sunt considerate niște ratate, dar și la generația Claudiei lucrul ăsta era luat destul de ușor. Dovadă, posterul Claudiei la Fontana di Trevi: după trei luni de la moartea lui Șerban, are capul plin de cârlionți, părul îi crescuse repede, și e cât se poate de veselă. Mi-o închipui pe Sultana agasând-o:
"Cu mâna dreaptă peste umărul stâng, așa arunci banul, auzi, Claudia, ce spun eu?".

Și pe Aurelian pândind în obiectivul aparatului de fotografiat rusesc, ca să prindă râsul pe fața fiicei lui.
"Fă-te că nu observi când e botoasă! Și încearcă s-o înțelegi! Cu Șerban, nu cu noi plănuise să vadă città sui sette colli! Dar azi la Colosseum, poimâine în Piazza San Pietro ori pe Gianicolo, se adună amintirile frumoase!", parcă o aud pe Sultana șoptindu-i soțului ei. Nu îndeajuns de încet ca să n-o audă botoasa.

Pe trotuarul din fața restaurantului Dunărea, fotografiile înrămate ale primilor morți ai revoluției au stat multă vreme înconjurate de flori și lumânări. Cea a lui Șerban, în uniformă de liceu, fusese făcută pentru primul lui buletin de populație; părinții lui își pierduseră capul atunci când au fost sunați să-l ridice de la morgă și n-au mai găsit alta, la repezeală.

Claudia n-a fost la înmormântare și s-a hotărât greu să meargă la Cimitirul Eroilor. A rezemat garoafele de fotografia lui și a plecat repede, era un frig tăios, iar crucile și plăcile de marmură identice, ornate cu zăpadă înghețată n-aveau nicio legătură cu Șerban, așa cum îl știa ea.

Când s-a dus a doua oară, a dat de mama lui, care moșmondea ceva la candelă. Nu mai era doamna îngrijită care o intimida cu rochiile de la Fondul Plastic și pălărioarele cochete, ci o femeie micșorată, cu douăzeci de ani mai bătrână, ridurile îi luceau de lacrimi și un cerc alb, de două degete apăruse în creștetul părului nevopsit.
"Nu știu cum să-l iau înapoi de aici și să-l aduc acasă", a șoptit, și Claudiei i s-a părut că și-a pierdut mințile.

Pe urmă a întrebat-o ce-i fac părinții, sunt bine? Claudia a dat să-i spună că sunt ocupați cu Forumul și cu mitingurile contra celor care au furat revoluția. Dar în ultimul moment i-a trecut prin cap că o întrebase așteptând să li se întâmple și lor ceva rău, nu doar băiatului ei. S-a simțit vinovată că era vie și se ducea pe picioarele ei acasă, unde ai ei se agitau cu revoluția care omorâse copilul femeii nebune din fața ei.

De atunci n-a mai călcat pe la Cimitirul Eroilor.

Pe posterul din camera Claudiei este scrisă de mână data călătoriei la Roma, 2 aprilie 1990, care avea să reconfirme tradiția Fontanei di Trevi: toți cei care aruncă o monedă în bazinul din fața Palatului Quirinal se reîntorc în Cetatea Eternă.

Operațiunea i-a reușit și Claudiei Felicia Morar.

La o săptămână după ce s-au întors la București, a început manifestația din Piața Universității, la care era seară de seară, cu ecusonul de golancă studentă. Gașca ei stătea în fața balconului de la Geologie, cânta Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator și făcea galerie vorbitorilor, într-o competiție de orgolii, șarm, frustrări care stricau și refăceau cupluri și prietenii.

De vreo două ori am mers și eu cu Morarii în zona lor liberă de neocomunism, cum scria pe benzile care opreau circulația. Lume amestecată, unii veniți cu copii în spinare. În mijlocul Pieței, sub o troiță de lemn cu o icoană mare, ieftină, Fecioara cu pruncul, ardeau, în cutii de tablă, lumânări aprinse în amintirea celor împușcați cu două luni în urmă. Un coleg de liceu l-a evocat pe Șerban Dimitriu, dar avea o voce slabă și se poticnea mereu. Pe urmă, un tată devenit personaj popular a vorbit despre fiica lui, strivită de TAB; poate să fi fost fata cu flori. Am văzut lacrimi în ochii celor din jur, Sultana hohotea în batistă, în timp ce piața scanda Păcat, păcat/ De sângele vărsat!
"E normal să ții discursuri despre moartea unei ființe dragi?", l-am întrebat pe Aurelian.
"Ce altceva mai poți să faci?", mi-a răspuns el, derutat.

N-a avut niciodată replica la el, cum o avea frate-său, Claudiu.

Un oraș cenușiu care fierbea, cu oameni agitați, îmbrăcați prost și alimentare cu rafturile goale, cu apartamente mișunând de gândaci de bucătărie, cu străzi pline de gunoaie aruncate peste tot și haite de câini fără stăpân - așa mi-a rămas în minte Bucureștiul din primăvara lui '90. În cartierul Morarilor, singurul privat era cel care vindea, în sediul fostului Aprozar, pâine turcească, adusă înghețată din Istanbul: caldă și ieftină, era delicatesa zilei.

Manifestanții din Piața Universității arboraseră, nu înțelesesem de ce, ecusoane cu golan pensionar, golan de grădiniță, profesoară golancă etc. Agasată de ignoranța mea, Claudia mi-a aruncat că președintele Iliescu îi declarase golani pe cei din Piață:
"Și cântecul ăla cu Mai bine haimana decât trădător, de care ai întrebat, Letiția, este Imnul golanilor. Ceaușescu spusese că la Timișoara au fost huligani, Iliescu a vorbit de golani, așa că este o comparație între Ceaușescu și Iliescu, înțelegi?".
"De înțeles înțeleg, dar, pe vremea lui Ceaușescu, Securitatea te umfla înainte să deschizi gura! Pe când ăsta de-acum vă lasă să-l tărbăciți și nu văd să fi pățit vreunul dintre voi ceva!"

S-a uitat scandalizată la mine și mi-a întors spatele. Oricum, nu reușeam să fiu pe diapazonul lor. Oameni în toată firea căzuți în mintea copiilor cântau, plângeau, râdeau, strigau împreună. Felul cum răspundea mulțimea celor din balcon era uneori amuzant, numai că discursurile erau lungi și plicticoase. Nici partea cu lumânări și îngenuncheri nu m-a prins, dirija un DJ blond și bărbos, "acum îngenuncheați, acum cântați!".
"De la ce teatru l-or fi scos?", i-am întrebat.
"Ce vorbești? Este liderul studenților!", m-a pus la punct Sultana.

După ce a fost bătut de mineri și arestat, Morarii i-au făcut lobby, cu avocați străini, cu asociații internaționale pentru drepturile omului, ca să-l scoată din închisoare. Dar acum, habar n-am de ce, nu se mai frecventează și nu mai pomenesc nimic despre el: subiect închis.

Coroanele roz și albe ale copacilor înfloriți mai îmblânzeau zidurile gri-ruginii ale caselor coșcovite, scăpate în ultimul moment de demolarea lui Ceaușescu. Înviorat în lumina de aprilie, Bucureștiul se umpluse de jurnaliștii străini care își făceau la repezeală reportajele din trăncăneala românilor, doritori să stea de vorbă cu occidentalii, ceea ce înainte era total interzis. Apăruseră și români plecați, cu ajutoare, de obicei haine second hand și tehnologii învechite, amușinând proprietăți de restituit și afaceri pe noua piață.

Cam așa venisem și eu, îmi trecea prin cap să ne întoarcem, Petru la institutul condus de Harry Fischer, eu, patroana unui centru de fizioterapie, ce utopii!

Orașul era plin de tineri, nu știu ce cursuri s-or mai fi făcut, studenții, deveniți, pentru scurt timp, atotputernici, dăduseră afară decani și rectori compromiși. Făcuseră revoluția, nimeni nu se îndoia nici de ei, nici de ea, vorbeau în numele morților din Cimitirul Eroilor, deveniți justificarea lor.
"Sunt ei în măsură să judece competența profesorilor?!", l-am întrebat pe Petru.
"Nu-i plâng eu pe rectorii și decanii ăia, cocoțați politic!", a mârâit, ranchiunos.

Avea dreptate, unii urmau să se întoarcă după Mineriadă ori să se oploșească în universități particulare, fabrici de bani și diplome false.

Pe Calea Victoriei, am dat nas în nas cu Manuela, fosta lui soție. Taior gris-vert Ann Taylor, bluză de mătase naturală cu floricele în ton, fața întinsă, ca după lifting.
"Ai văzut ce nostime sunt ecusoanele cu golani? Tot Bucureștiul este în Piață! Adică lumea noastră!"

Și țoc-țoc, în aer, la un deget de obraz. Lumea noastră?! Pe vremea când mă chinuia gelozia retrospectivă, nu m-aș fi gândit că făceam parte din aceeași lume. Îi țineam minte paltonul maxi, cu catarama argintată, și felul cum mă rușinam de jacheta făcută dintr-una veche a mamei.
"Am venit să recuperez moșia bunicilor", a adăugat.

Cum așa? Îl știusem pe tatăl ei, mare director, așadar, un dosar curat. Dar acum turuia ceva despre tăticul, o victimă a Securității, ce de victime apăruseră!
"Aș fi murit să mai stau aici! Petru m-a înțeles, și ăsta a fost norocul tău, nu?", a încheiat, poate răutăcioasă, poate complice. "Am auzit că ai legături cu frații Branea? A, sunt unchii tăi?!", a clipit, nedumerită, din genele fin rimelate.

A mai făcut o dată țoc-țoc în aer și m-a lăsat fără glas, într-o dâră de Obsession.

Nu m-aș mai fi dus a doua oară în Piața Universității, dar a fost musai să merg când și-a ținut Aurelian discursul. Aplauze fără entuziasm, nu-l serveau nici vocea ascuțită, nici discursul prea lung.
"Totuși, nu este lipsit de anume skilluri, firește, nu pentru tine sau mine! Dar stilul ăsta desuet, plin de cuvinte mari, merge la hard-linerii lor", m-a contrazis Daniel, în păsăreasca lui.
"De ce nu l-ai întrebat dacă atunci când intonează Mai bine mort decât comunist își aduce aminte că a fost membru de Partid?", a rânjit Petru.
"Carnet ai avut și tu! Ce, te credeai comunist?"
"Am avut carnet, dar nu țin discursuri în Piața Universității", a mârâit.

Dacă ai fi rămas acolo, ai fi ținut, m-am gândit. Sau nu. Multe îi pot reproșa bărbatului meu, dar, oricât e de vanitos, nu practică demagogia gratuită.

Când am mai zis câte ceva despre Piață, Sultana mi-a trântit o lozincă de-a ei, de genul oamenii au învățat acolo să fie liberi.
"Eu am învățat libertatea pe pielea mea și mi-a fost destul de greu s-o duc în spinare", i-am răspuns, acră.

La plecare, Aurelian mi-a îndesat în valiză o înregistrare audio, de la o ședință a Forumului lor Civic abia înființat, în care fusese ales președinte. M-am dus cu ea în dinți la München, deși știam că Petru era nemilos cu veleitarii entuziaști care se vârau în emisiunea lui. Era, ca totdeauna, nevorbit și o oră i-a frecat ridichea bietului Aurelian, căruia de obicei îi sare țandăra dintr-un nimic, dar atunci l-a lăsat să dea în el ca într-un sac de box...
"De ce mi-ai trimis, Aurelian, amărâta asta de casetă? Crezi că ședința asta de Partid, în care, la sfârșit, în loc de Internaționala, se cântă Imnul golanilor, înseamnă presă? Știu de la nevastă-mea, cu care ai fost coleg, că ai fost mătrășit din Clădire atunci când am transmis la Europa Liberă scrisoarea fratelui tău despre demolări, îmi imaginez cât ți-a fost de greu, dar acum nu despre asta e vorba! E vorba despre stilul lozincilor voastre, Cine a fost cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush, pe care noi, eu și cu tine, l-am învățat la PCR. Atunci de ce să scandați Mai bine mort decât comunist!?!"

Este drept că, spre final, Petru și-a mai muiat clonțul.
"Uite, Aurelian, te rog să-ți aduci aminte peste câțiva ani ce-ți spun acum! N-ar trebui să scuipăm pe viața noastră din comunism, pentru că toți cei care abia fac ochi acum au să vină într-o zi să ne scuipe în față! Tu, Aurelian, ești cel mai bun exemplu al teoriei mele! Un om de bună-credință și atât de onest cât poate fi cineva care a trăit atunci. Ai fost, ca și mine, secretar cu propaganda, dar pe urmă eu am făcut emisiuni la Europa Liberă, iar tu ai făcut Forumul Civic. Chiar dacă nu ne-am născut din spuma mării, am construit ceva, cu materialul la îndemână. O să dau din caseta asta, și-ți promit c-o să facem noi doi un interviu, pe larg, altă dată!"

Altă dată a devenit niciodată. Radiourile locale, cu șlagăre și hituri pentru toate generațiile, au luat, treptat, audiența postului, dar lui Aurelian nu i-au lipsit interviurile, cât timp a mai fost văzut alături de Coposu și Ticu Dumitrescu. Petru a fost inutil sadic, fiindcă tot i-a prezentat Forumul în emisiune. Iar Aurelian, conciliant, mi-a explicat altă dată motivul răbdării lui:
"În jurul frunții lui Petru plutește aura Europei Libere care ne-a dat atunci iluzia că nu suntem singuri!".

De obicei mă abțin cu greu să nu râd de limbajul grandilocvent deprins după ce a început să vorbească la mitingurile unde se scanda Jos comunismul! Atunci m-a tușat și pe mine, chiar dacă nu aura Europei Libere mă ține lângă Petru. N-am fost o ascultătoare nici înainte ca el să aibă acolo emisiune, darămite după! Bîclișeanu n-a trebuit să mă preseze prea mult ca să semnez declarația că mă disociez de ce făcea soțul meu la Europa Liberă. În fiecare marți seară, la 18, când se auzeau primele măsuri din Marșul spre eșafod al Simfoniei fantastice, semnalul emisiunii lui Petru, eram sigură că, oriunde m-aș fi aflat, cineva era cu urechea pâlnie spre mine. Așa că intram la un film, mai ales că acasă nu mă mai invita nimeni.

În seara când a vorbit Aurelian, am stat lângă Harry Fischer. Îl irita că în discursuri tot repetau, cu emfază, morții tineri ai revoluției și, la un moment dat, a izbucnit:
"S-au adunat, fiindcă se simt vinovați, dar nu sunt în stare decât să trăncăne și să cânte! Ce atâta vorbărie? Două găști de ticăloși i-au împins pe copiii ăia în fața gloanțelor de război! Sacrificiu uman ritual, ca în civilizațiile premoderne! În toate revoluțiile găsești adolescenți, creierul lor nu și-a dezvoltat încă centrul de autoconservare!".

Pe balonzaid avea agățat un cartonaș pe care scria golan director, morții tineri îl urcaseră și pe el în fotoliul directorial. Când a vorbit despre cei crescuți în mizerie care au visat libertatea ca pe un pom de Crăciun încărcat cu ciocolată, gumă de mestecat, Modern Talking, cola, anticoncepționale, filme porno și călătorii-în-toată-lumea, dar minutele de libertate nu le-au adus decât explozia de durere a trupului, sfârtecat înainte să-și fi încheiat creșterea, l-am simțit că se simțea și el vinovat. Și tot ce-a urmat în țara aia mi-amintește citatele lui din antici despre păcatul colectiv nerăzbunat: au distrus, care mai de care, cetatea, iar azi se lamentează că nimeni nu mai crede în nimic.

În timpul Pieței, pe peretele restaurantului Dunărea s-a pus o placă de marmură cu numele copiilor fără noroc uciși la 21 decembrie 1989. A fost scoasă atunci când s-a consolidat blocul și, după ce s-au încheiat lucrările, s-a descoperit că fusese furată și n-a mai fost înlocuită. Dosarul Revoluției s-a plimbat pe la mai mulți procurori.
"S-au dat niște condamnări, dar marii vinovați n-au fost judecați", repetă, mereu, ranchiunoasă, Sultana.
"Au rămas doar ei, împreună cu câțiva moșneguți și băbuțe isterice, să se mai agite pe subiectul ăsta, cât durează diversiunile electorale", dixit Petru.

După ce i-am contrazis comparația dintre Ceaușescu și Iliescu, am auzit-o pe Claudia vorbind la telefon cu Alina, care de-atunci se ținea după Daniel:
"O prietenă a maică-mii, care stă în Germania și unchii ei au murit prin pușcării, ei bine, tipa, care nu-i o tâmpită, maică-mea spune că a scris și o carte sub numele Lelia Nu-Știu-Cum, închipuie-ți că ține cu Iliescu! Așa cum auzi! Parcă n-aș crede că e securistă, dar cine mai știe?!".

M-am plâns atunci la Petru, care tot pe mine m-a pus la punct. Când vine vorba de Claudia, devine numai miere:
"E firesc să fie exaltată, mai ales după povestea cu Șerban! Mai caraghioasă e exaltarea părinților! Dar tu nu puteai să-ți ții gura, dacă ai văzut că în casa aia toți au luat-o razna?!".

Peste nici două luni, atunci când Claudia era târâtă de mineri la Poliția Capitalei și Petru, alertat de Sultana, se dădea de ceasul morții, cu intervenții ba la procurori, ba la diplomați și jurnaliști străini, s-o scoată mai repede de-acolo, mi-am promis să nu mai calc în Aleea Teilor.

Neștiind că o luaseră din curtea liceului, Aurelian alergase înnebunit la Universitate, strada Edgar Quinet era plină de mineri, a mers lipindu-se de pereți, cu ochelarii lui de miop și în blugii prespălați era numai bun de luat la bătaie. S-a simțit mereu vinovat că, în dreptul librăriei Eminescu, tăbărâseră vreo zece mineri pe un băiat care mergea cu o planșă sub braț, l-au lipit de perete și îl loveau, pe rând, și el n-a intervenit. Dac-ar fi fost frate-său, Claudiu, în locul lui, sigur c-ar fi făcut-o și, cu cine știe ce șmecherie, l-ar fi scos din mâinile lor.

În holul de marmură, la Filologie, era sânge pe jos și pe pereți, Aurelian susține c-a văzut și părul blond, smuls al unei fete. Cel mai mult sânge era în subsolul unde fusese cartierul general al Ligii Studenților. Sultana, care mi-a povestit și alte orori, că bătuseră doi asistenți tineri, acuzându-i că sunt homosexuali, avea un ton de reproș, de parcă aș fi fost eu vinovată de ceva.

Citiți dosarul de presă al acestei cărți aici.