În loc de închisoare

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.


Michel Foucault (1926-1984) a fost un filozof francez poststructuralist și postmodern, cunoscut pentru critica adusă instituțiilor sociale și puterii politice în general. A urmat cursurile lui Maurice Merleau-Ponty și l-a studiat pe Martin Heidegger, doi filozofi cu o influență enormă asupra gândirii sale. După absolvirea studiilor superioare, Foucault a predat psihologia, iar în 1969 a devenit profesor de istorie a sistemelor de gândire la Collège de France. În deceniul următor, s-a implicat în politică și a fondat Groupe d'Information sur les Prisons. A militat pentru drepturile minorităților sexuale și ale grupurilor marginalizate. O temă centrală în creația sa intelectuală este relația dintre cunoaștere și putere.

Jean-Paul Brodeur (1944-2010), criminolog canadian, a absolvit Université de Paris și Université de Montréal, obținând o diplomă în filozofie. A fost director al Centre International de Criminologie Comparée al Université de Montréal, în cadrul căruia a predat la departamentul de criminologie.

Tonny Ferri (n. 1973, Franța) este doctor în filozofie și cercetător la Groupe d'Études et de Recherches Philosophie, Architecture, Urbain, specializat în domeniul penitenciarelor și în cel al supravegherii penale electronice. Scrierile lui sunt influențate de gânditori precum Jean-Paul Sartre, Michel Foucault și Vladimir Jankélévitch.

Anthony Amicelle este profesor la departamentul de criminologie al Université de Montréal și cercetător la Centre d'Études et de Recherches Internationales. Lucrările sale abordează teme precum tratamentul diferențiat al ilegalităților, supravegherea tranzacțiilor financiare și evaziunea fiscală.

Sylvain Lafleur este cercetător în domeniul filozofiei și editor canadian, cunoscut pentru lucrările sale despre gândirea lui Foucault, în special despre reflecțiile privitoare la ilegalitate.

Ioana Manolache a studiat viola la Conservator, apoi antropologia culturală și literatura la Universitatea din București, unde a obținut titlul de doctor în filologie. Este preocupată de filozofia existențialistă, literatura nordică, pictura flamandă, muzica barocă și medievală. Își desfășoară activitățile într-un mediu care îi permite să se înconjoare de cărți și de cercetători din zona științelor umaniste, iar în timpul liber studiază limba daneză și cântă la violă și fidulă. Printre autorii traduși până în prezent se numără Michel Foucault, Nicholas A. Christakis, Adam Phillips, Fabrice Midal și Judson Brewer. Din 2022 este membră a Asociației Române a Traducătorilor Literari (ArtLit).

Cea mai evidentă manifestare a puterii constă în sistemul ei carceral, iar cea mai eficientă procedură a acestuia rezidă în supravegherea continuă, al cărei scop este acela de a modifica personalitatea deținuților, de a-i face docili. Astfel, de-a lungul istoriei recente, pedeapsa corporală a fost înlocuită cu una psihică, mult mai subtilă și de multe ori mai dură. Dar, așa cum observă Michel Foucault, lucrurile nu se opresc aici. Pe de o parte, închisoarea rămâne un loc în care delincvența se perpetuează, uneori chiar cu complicitatea supraveghetorilor înșiși, iar pe de altă parte, modelul tehnicilor disciplinare aplicate infractorilor a fost preluat în alte locuri în care se exercită controlul: școli, companii, spitale. Totul e vizibil, așadar, dreptul la intimitate e încălcat. Întrebarea principală pe care și-o pun Foucault și coautorii în acest volum este următoarea: Sunt pedepsele care înlocuiesc închisoarea o soluție cu adevărat utilă, atât pentru deținuți, cât și pentru societate?

"Odată cu răspândirea fără precedent a sistemelor de monitorizare video și cu dezvoltarea a ceea ce numim big data, am intrat într-o societate a supravegherii." (The Conversation)

"Cine, de la Max Weber sau chiar de la Thomas Hobbes încoace, a mai demonstrat atât de bine ca Foucault că puterea este o prezență profundă, insesizabilă și perfidă în viața noastră?" (The Times Higher Education)

"Este imposibil să îl ignori pe Foucault." (The New York Times Book Review)

"Un filozof influent și totodată enigmatic." (Kirkus Reviews)

"Lucrările lui Foucault despre putere sunt mai importante azi decât oricând." (Aeon)


Întrebarea mea este următoarea: Care dintre cele două variante este cea corectă? Putem să spunem că, aparent, închisoarea a dispărut, dar de vreme ce funcțiile pe care era menită să le asigure au fost actualmente preluate de noi mecanisme, asta nu schimbă, practic, nimic. Sau ar trebui mai degrabă să zicem: Ei bine, închisoarea a dispărut! Funcțiile carcerale se răspândesc actualmente dincolo de zidurile ei, dar nu vor ajunge și ele, puțin câte puțin, să se diminueze, dacă vor fi lipsite de punctul lor de sprijin? Nu vor dispărea? Altfel spus, nu așa se întâmplă în general, că dispariția sistemului este urmată de dispariția funcției sale?

Care este sensul politic al faptului că în zilele noastre, nu numai în mediile de opoziție, dar și în consiliile diferitelor guverne, prin deciziile luate de diferite state, închisoarea este pusă în discuție?

Anunță această căutare a unui substitut al închisorii dispariția ei, urmată de dispariția funcțiilor sale, cândva mai târziu? Sau este mai degrabă tocmai reinstituirea principalelor mecanisme penale?

Aceasta este problema pe care aș vrea să o abordez acum; și cred că pentru asta ar trebui mai întâi să răspund unor prime întrebări: În fond, închisoarea în forma ei brută, închisoarea compactă, cu ziduri, cu celule, cu acel regim disciplinar propriu etc., ce scop are? Și la ce folosește? Ce se întâmplă acolo, de fapt? Ce anume a făcut ca închisoarea, inventată ca mijloc penal la sfârșitul secolului al XVIII-lea, să reziste vreme de două sute de ani și să continue să existe, în ciuda nenumăratelor critici care i s-au adus? Și mă refer nu doar la criticile aduse de câțiva ani încoace, nu, ci încă de la nașterea ei; nu se împliniseră nici douăzeci de ani de când închisorile fuseseră instituite ca mijloace de pedeapsă, nici măcar nu fuseseră înscrise în codurile penale europene, când deja li se aduceau critici radicale, mai mult sau mai puțin similare cu cele de azi. Prin urmare, care este scopul închisorii?

Cred că trebuie să răspundem la această întrebare, dacă vrem să înțelegem ce anume poate însemna, actualmente, efortul de căutare a unei alte măsuri în afară de închisoare.

Am să încep cu un fel de ipoteză-paradox, pentru că, spre deosebire de ipotezele pur științifice, nu sunt sigur că aceasta poate fi verificată cu argumente "complete". Mă gândesc la ea ca la o ipoteză de lucru, o ipoteză politică, să zicem, ca la un joc strategic în care ar trebui să vedem până unde putem merge. Iată care este ipoteza. Se pune întrebarea: Oare o politică penală - adică, la modul general, definiția care înglobează un anumit număr de delicte și infracțiuni, regulile de procedură prin care înțelegem să reacționăm la aceste infracțiuni și pedepsele prevăzute pentru ele -, pe scurt, oare o politică penală care funcționează în diferite societăți are într-adevăr funcția pe care pretinde că o are, anume să pună capăt infracțiunilor?

În fond, politica penală, codul de reguli procedurale, mecanismele de pedepsire, tot acest aparat judiciar destinat să reprime infracțiunile nu sunt oare concepute să organizeze ilegalismele? Să le diferențieze, să stabilească un fel de ierarhie a lor astfel încât să le poată tolera pe unele și să le sancționeze pe altele, să le pedepsească pe unele într-un fel și pe altele, în alt fel?

Oare mașinăria penală nu are ca funcție mai degrabă încercarea de a controla ilegalismele, de a le menține într-un oarecare echilibru, decât de a le suprima, fiindcă asta ar fi mai util din punct de vedere economic și mai fructuos din punct de vedere politic? Cu alte cuvinte, politica penală nu ar trebui înțeleasă oare ca o modalitate anume de a gestiona ilegalismele?

Sau: Este pedeapsa într-adevăr un război dus împotriva infracțiunilor? Oare nu este pur și simplu o sistematizare a infracțiunilor?

Dovada că sistemul penal nu este realmente un mecanism de suprimare a infracțiunilor, ci mai degrabă unul de gestionare, de intensificare diferențiată, de răspândire a ilegalismelor, de control și de redistribuire a diferitor ilegalități poate fi găsită, cred eu, în însuși modul de funcționare al închisorii.

Instituțiile carcerale au fost studiate frecvent, au fost descrise amănunțit arhitectura și regulamentele minuțioase ale închisorilor etc. Toate acestea au fost definite. Am deplâns, de asemenea, adesea, mizeria fizică și morală în care trăiesc cei închiși.

Toate acestea au fost făcute, și este un lucru bun, se înțelege. Dar consider totuși că ar trebui să studiem - și nu sunt sigur că asta s-a făcut sistematic sau într-o manieră concludentă - și numărul de ilegalisme și formele lor pe care le generează închisoarea. Ba mai mult, ar trebui să studiem toate ilegalismele necesare funcționării închisorilor. Aceasta este, în fond, un focar permanent de ilegalisme de înalt grad.

Dintre toate instituțiile care produc infracțiuni, care generează ilegalisme, închisoarea este cu siguranță cea mai eficientă și mai productivă. Avem mii de dovezi că închisoarea este un focar de ilegalisme. Din câte se știe, oamenii ies din închisoare delincvenți mai înrăiți decât erau când au intrat. Închisoarea îi specializează pe cei pe care i-a recrutat pentru ilegalism - condiție care, cel mai probabil, îi va urmări pentru tot restul vieții - prin dezrădăcinare socială, prin existența cazierului judiciar, acolo unde este cazul, prin formarea grupurilor de delincvenți etc. Toate acestea sunt lucruri cunoscute. Dar cred că trebuie să subliniem și faptul că funcționarea internă a închisorii nu este posibilă decât prin antrenarea unor ilegalisme multiple și complexe. Să ne amintim că regulamentele interne ale penitenciarelor sunt întotdeauna într-un mod flagrant contrare legilor fundamentale care, în restul societății, reprezintă garanția drepturilor omului. Spațiul carceral este o nemaipomenită excepție de la drept și de la lege. Închisoarea este un loc al violenței psihice și sexuale, care se exercită asupra deținuților de către alți deținuți și de către gardieni. Este un loc al lipsurilor alimentare, un loc al frustrărilor sexuale impuse. După cum știm, închisoarea mai este și un loc în care se face trafic ilegal - desigur, între deținuți, dar și între deținuți și gardieni, între gardieni și lumea exterioară. Un trafic, de altfel, absolut indispensabil pentru supraviețuirea deținuților, care altminteri nu s-ar putea descurca, nu ar putea supraviețui fizic. De asemenea, le este indispensabil gardienilor, care nu și-ar mai putea suporta situația, fără veniturile suplimentare provenite din traficul ilegal permanent, care trece dincolo de zidurile penitenciarului. Închisoarea este un loc în care administrația practică ilegalismul în fiecare zi. Face asta fie și doar ca să ascundă ilegalismele care au loc în interiorul penitenciarelor, de ochii justiției și de cei ai administrației superioare, precum și de ochii opiniei publice.

Ei bine, am mai putea adăuga și faptul că închisoarea este un loc în care poliția își recrutează personalul adjuvant mărunt, informatorii, acoliții, eventual criminalii și șantajiștii. Pe scurt, unde îi va găsi poliția pe cei mai potriviți să le rezolve treburile murdare? În închisori, firește.

Ilegalismele care înfloresc în închisori și în jurul lor sunt, fără îndoială, mult mai numeroase decât în oricare altă instituție. Toate aceste lucruri se cunosc, vă cer scuze că tot reiau niște truisme, dar consider că este regretabil faptul că sociologii cu adevărat preocupați de modul de funcționare al instituțiilor nu au încercat să alcătuiască o diagramă a tuturor acestor rețele de ilegalisme care întrețin viața într-un penitenciar, care îi permit efectiv să funcționeze - ilegalisme care se petrec în interiorul închisorii, dar care o și ajută să funcționeze.

Din câte știu, au fost realizate doar simple descrieri, nu studii temeinice, în acest sens. Le recomand tuturor celor care nu au auzit încă de ea cartea unui american, Bruce Jackson, cu titlul în limba engleză In the Life, care a fost tradusă în franceză cu titlul En prison, cred. Cartea e alcătuită din interviuri cu deținuți, în general deținuți din Texas, care descriu în detaliu felul în care decurge viața lor în închisoare. Vorbesc mai ales despre rolul sexualității, al infracțiunilor sexuale, al ilegalismelor sau al violenței sexuale; sunt pagini absolut uluitoare, care arată cum, în închisoare, întregul nu poate funcționa decât în măsura în care totul este ilegal.

Nu știu dacă experții în criminologie ar putea stabili procentul specific de ilegalism propriu fiecărei instituții. Mi se pare că ar trebui să putem cerceta asta și să vedem, de exemplu, cât ilegalism este implicat în funcționarea unei școli, a unei bănci, a administrației impozitelor.

Fiecare instituție are astfel de procente necesare și suficiente pentru a putea exista. Dar sunt absolut convins că procentul de ilegalisme necesare pentru funcționarea unei închisori este cu siguranță cel mai ridicat dintre cele existente, în peisajul ideal al ilegalismelor funcționale.

Închisoarea este ilegalismul instituționalizat. Nu trebuie să uităm niciodată faptul că, în centrul acestui aparat pe care Occidentul și l-a construit sub pretextul de a elimina ilegalitățile, al acestui aparat de justiție menit să determine respectarea legilor, există un mecanism care funcționează pe baza unui ilegalism permanent. Închisoarea este camera obscură a legalității; da, camera obscura.

Cum se face că într-o societate ca a noastră, care și-a creat un sistem deopotrivă solemn și perfecționat pentru impunerea respectării legilor, există acest mic mecanism care nu funcționează decât prin ilegalități și care nu produce decât infracționalitate, delicte, ilegalism?

Cred că, de fapt, există o mulțime de motive pentru care lucrurile se petrec astfel. Iar dintre ele, cel puțin unul este și cel mai important, probabil. Să nu uităm că până la apariția închisorii, adică înaintea acestui mic mecanism bizar menit să impună respectarea legii prin intermediul ilegalismului, înainte, deci, ca acest mecanism să fi fost inventat, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, sub Vechiul Regim, ochiurile plasei sistemului penal erau destul de largi. Ilegalismul era un soi de funcție constantă și generală în corpul societății. Asta pe de o parte din cauza neputinței autorităților, iar pe de alta pentru că ilegalismele erau indispensabile unei societăți aflate în plin proces de transformare economică. Între secolul al XVI-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea, marile transformări constitutive ale capitalismului au avut loc, în mare parte, prin mijloace proprii ilegalității în raport cu instituțiile regimului și cu societatea. Contrabanda, pirateria maritimă, evaziunile fiscale, precum și extorcările fiscale au fost căi prin care s-a putut dezvolta capitalismul. În acest sens, putem spune că toleranța colectivă a întregii societăți față de propriile ilegalități era una dintre condițiile necesare nu doar supraviețuirii, ci și dezvoltării sale. De altfel, clasele sociale însele erau în competiție, adeseori chiar în complicitate în privința ilegalismelor. Contrabanda, de exemplu, care permitea unei întregi pături sociale să existe, nu le era utilă doar celor din clasele sociale de jos, ci, în egală măsură, și burgheziei; iar aceasta din urmă nu a făcut niciodată nimic, de-a lungul secolului al XVIII-lea, și nici în secolul al XVII-lea, ca să elimine contrabanda de sare, de tutun etc. Ilegalismul a fost unul dintre drumurile pe care au mers viața politică și dezvoltarea economică. Însă, atunci când burghezia a ajuns nu neapărat la putere, în secolul al XIX-lea, fiindcă puterea o avea de multă vreme, ci a ajuns să își organizeze puterea, să creeze o tehnică de putere omogenă și coerentă față de societatea industrială, a devenit evident faptul că toleranța generală față de ilegalisme nu mai putea fi acceptată.

Desigur, burghezia a continuat și ea, ca întreaga societate, să funcționeze prin mijloace ilegale. Și-a organizat o serie de ilegalisme care să îi aducă avantaje și care priveau impozitele, drepturile etc.; pe scurt, marile traficuri ale capitalismului au avut forma ilegalității.

Dar dacă burghezia a fost tolerantă față de propriile abateri de la lege, în schimb, ilegalismele populare, care i-au fost atât de folositoare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ei bine, acestea au încetat să mai fie tolerabile, începând cu secolul al XIX-lea. Prin urmare, burghezia a încercat să reprime și să controleze aceste ilegalisme ale claselor de jos ale populației, care deveniseră intolerabile din punct de vedere economic și din rațiuni politice.

Din punct de vedere economic, din momentul în care s-a dezvoltat o burghezie capitalistă care a pus în mâinile muncitorilor și ale maselor de muncitori mașinării, unelte, materie primă etc., orice act de contrabandă, orice mică delapidare, orice furt minor a ajuns să capete, prin acumulare, proporții care deveneau intolerabile și periculoase. Moralitatea muncitorului a devenit absolut indispensabilă din momentul apariției unei organizări economice de tip industrial. Revoluția și toate revoltele populare care au produs cutremure în Europa, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la mijlocul celui de al XIX-lea, au fost mișcări politice care au condus, la rândul lor, la exercitarea unui control mai aspru asupra ilegalismelor comise de cei din clasele de jos ale societății. În consecință, burghezia avea nevoie de un mecanism penal care să determine dispariția toleranței față de ilegalisme, proprie Vechiului Regim.

Iar mijloacele folosite pentru a exercita presiune asupra acestor ilegalisme populare, pentru a le reduce numărul, pentru a le întoarce către legalitate, ei bine, au fost numeroase; iar unul dintre ele a constat în organizarea unei anumite forme oarecum privilegiate de ilegalism, anume constituirea unui segment marginal de indivizi specializați definitiv în activități ilegale, segment pe care l-am putea numi, la modul general, al delincvenței.

De fapt, în acest fel, a fost creat un extraordinar instrument de putere. Mai întâi, din momentul în care ilegalismele sunt într-o oarecare măsură profesionalizate, preluate de un anumit segment al populației, putem, desigur, să le supraveghem mult mai ușor decât dacă ar fi dispersate în întregul corp social. Apoi, în măsura în care există în corpul social, aceste ilegalisme intră în conflict cu masele, care sunt primele victime ale activităților ilegale. Pe de o parte, conflictul dintre delincvenți și mase a fost un obiectiv urmărit în permanență de cei aflați la putere, încă din secolul al XIX-lea. Pe de alta, existența delincvenților față de care populația nu poate să nu aibă reacții ostile face ca prezența permanentă a poliției în sânul populației să devină cu mult mai acceptabilă, mai tolerabilă.

Recursul la frică, reiterat fără încetare de literatura polițistă, de ziare, acum și de filme, recursul la frica de delincvență - toată această formidabilă mitologie din jurul delincventului, al marelui criminal, aparent glorificatoare, dar care, în esență, induce frică - a făcut ca prezența poliției în rândul populației să devină tot mai firească. Poliția, despre care nu trebuie să uităm că este, la rândul ei, o invenție de dată recentă și care - dat fiind faptul că sunt francez și, deci, șovin -, trebuie să adaug, o datorăm Franței, a fost imitată de toate țările din lume, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. În fine, grupul de delincvenți astfel constituit și profesionalizat poate fi folosit de putere în numeroase scopuri. De exemplu, este util pentru sarcini de supraveghere. Din rândul delincvenților sunt recrutați informatorii, spionii etc. Este, de asemenea, bun de utilizat pentru un ansamblu întreg de ilegalisme profitabile pentru clasele aflate la putere. Traficurile ilegale pe care burghezia nu vrea să le facă ea însăși le va face absolut natural prin intermediul delincvenților săi. Astfel, vedem că, de fapt, o mare parte din profiturile economice, din profiturile politice și mai ales canalizarea și codul compact al delincvenței și-au găsit instrumentul prin constituirea unei delincvențe profesioniste. Este vorba deci de o recrutare de delincvenți, de a fi reperați cei cu acest statut; și care ar fi mijlocul cel mai potrivit prin care s-ar putea face asta, pentru recrutarea și menținerea lor în starea de delincvență, precum și pentru supravegherea continuă a activității lor ilegale? Ei bine, instrumentul cel mai potrivit este, bineînțeles, închisoarea.

Închisoarea a fost o fabrică de delincvenți; iar această fabricare a lor nu reprezintă eșecul închisorii, ci reușita ei, deoarece pentru asta a fost creată. Prin cazierul judiciar, prin măsurile de supraveghere, prin prezența informatorilor în rândul deținuților, prin cunoașterea detaliată a mediului delincvenților pe care închisoarea o permite, se aprobă recidiva, se asigură constituirea unui grup de delincvenți specializați, închis asupra lui însuși. Putem vedea că instituția închisorii face posibilă deținerea controlului asupra ilegalismelor; prin asta se înțelege că îi leagă pe oameni de condiția lor și că exclude astfel posibilitatea reinserției sociale; închisoarea se asigură că delincvenții rămân delincvenți și, prin urmare, sub controlul poliției și la dispoziția ei.

Așadar, închisoarea nu este instrumentul pe care dreptul penal l-a creat pentru a lupta cu ilegalismele; închisoarea a fost un instrument de reconfigurare a sferei ilegalismelor, de redistribuire a economiei acestora, pentru producerea unei anumite forme de ilegalism profesionist, delincvența; aceasta avea să exercite presiune asupra ilegalismelor maselor și să le reducă, pe de o parte, și să servească drept instrument pentru ilegalismele claselor aflate la putere, pe de alta. Închisoarea nu este, așadar, un inhibitor pentru delincvență ori pentru ilegalism, ci este un redistribuitor al ilegalismelor. Iar ca să confirmăm acest lucru, ar fi suficient să dăm un exemplu sau două.
 
Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.