Fontana di Trevi

Citiți dosarul de presă al acestei cărți aici.
 
Gabriela Adameșteanu. Absolventă a Facultății de Litere, București. Redactor de dicționare (1965-1984) și literatură (1985-1989). A condus revista 22 (1991-2005) și suplimentul ei, Bucureștiul Cultural (2005-2013). Vicepreședintă (2000-2004) și apoi președintă (2004-2006) a Centrului PEN Român. Membră a Juriului Uniunii Latine (2007-2009). Președintă de onoare a primei ediții a premiului Goncourt Românesc (2013). Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (2014).

De aceeași autoare:
 
Romane:
Drumul egal al fiecărei zile, Cartea Românească, 1975. Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei. Tradus în Bulgaria (2007), Franța (2009), Italia (2012), Germania (2013), Spania (2016), Macedonia (2017)
Dimineață pierdută, Cartea Românească, 1984. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Tradus în Estonia (1991), Franța (2005), Israel (2007), Bulgaria (2007), Spania (2009), Ungaria (2010), SUA (2011), Italia (2012), Portugalia (2012), Turcia (2012), Polonia (2012), Macedonia (2013), Suedia (2016), Germania (2018), Serbia (2022)
Întâlnirea, Polirom, 2003, 2007. Premiul Ziarului de Iași (ex aequo); Premiul revistei Ateneu. Tradus în Bulgaria (2005), Ungaria (2007), Italia (2010), Statele Unite (2016), Spania (2017), Germania (2018)
Provizorat, Polirom, 2010. Premiul pentru proză al revistei Observator cultural. Tradus în Bulgaria (2012), Ungaria (2013), Franța (2013), Germania (2021), Spania (2022)
Fontana di Trevi, Polirom, 2018. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor; Premiul pentru proză al revistei Observator cultural; Premiul PEN România; Premiul Radio România Cultural; Premiul Sofia Nădejde; Premiul Agenției de Carte. Tradus în Franța (2022)

Proză scurtă:
Dăruiește-ți o zi de vacanță, Cartea Românească, 1979; Paralela 45, 2002; Polirom, 2008 (Opere 2). Tradus în Rusia (1989)
Vară-primăvară, Cartea Românească, 1989; Paralela 45, 2002; Polirom, 2008 (Opere 2), 2013 (seria de autor). Traduse în antologii în Germania (1985, 1990), Austria (1996), Franța (2005), SUA (1996, 2007), Olanda (2008), Ungaria (2010)

Jurnalism, memorialistică:
Obsesia politicii, Clavis, 1995
Cele două Românii, Institutul European, 2000
Anii romantici, Polirom, 2014. Premiul revistei Observator cultural; Premiul Muzeului Național al Literaturii Române; Premiul Special al Uniunii Scriitorilor

Traduceri:
Guy de Maupassant, Pierre și Jean (în colab.), Eminescu, 1979; Lira, 2012
Hector Bianciotti, Fără îndurarea lui Isus, Cartea Românească, 2003
Jean-Yves Potel, Disparițiile Annei Langfus, Hasefer, 2016

Premiul PEN România, ediția 2019
Premiul Scriitorul Anului, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, ediția 2019
Premiul Cartea de proză a anului 2018, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, 2019
Premiul revistei "Observator cultural" pentru proză, ediția 2019
Premiul Radio România Cultural pentru proză, ediția a XIX-a, 2019
Premiul Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, ediția I, 2018

"Fontana di Trevi reconfirmă că Gabriela Adameșteanu este unul dintre marii scriitori ai României de azi. Romanul o are în prim-plan pe Letiția Branea (cea mai longevivă eroină a acestui univers artistic și protagonista, astfel, a unei trilogii), aflată, acum, în imediata actualitate și sosită la București din Occidentul în care trăiește (cu alte cuvinte, avînd statut de migrantă). La fel ca mai toate cărțile anterioare ale scriitoarei (față de care, însă, are evidentă autonomie, putînd fi citită atît ca piesă de sine stătătoare, cît și ca o sinteză subtilă și durabilă), și aceasta lucrează cu tema feminității, iar, prin intermediul ei, angajează un torent de istorie românească recentă. Accentul se mută aici de pe neiubirea istovitoare resimțită de femeie (care, în lipsa sentimentului, se consideră abandonată, menită unei vieți pustii) la neiubirea și părăsirea de patrie, de la - în termenii Letiției - mal aimée la mal du pays." (Sanda Cordoș)


Ieri-seară trebuie să-și fi dat seama c-a sărit calul cu acel voi, cei din afară, care nu recunoașteți nimic bun din ce-i aici!, pentru că îmi tot căuta privirea care rămăsese fixată pe posterul cu zeitatea camerei, Claudia Felicia Morar: o puștoaică deșirată, cu părul cârlionțat, în blugi românești prespălați și un T-shirt negru, cu o inscripție roșie one love, care arată moneda veche de 1.000 de lei, înainte s-o arunce, peste umărul stâng, în Fontana di Trevi.

Turiștii s-au îngrămădit pe marginea rotundă a bazinului, lângă falsele minigrote, lângă tritonii, caii nărăvași și vietățile acvatice cu care atleticul zeu al mărilor colindă apele de marmură în scoica lui triumfală. Claudia râde, pregătită să azvârle banul în fântâna barocă proiectată de Bernini și construită de Nicola Salvi și Giuseppe Pannini, sub trei papi. Ochii pe jumătate închiși de soare, dinții din față un pic ieșiți în afară: când era mică, estetica danturii nu devenise o obsesie, nu vedeai prea des copii cu aparate dentare, iar despre cele mobile nici n-auzisem.

Lângă poster, biblioteca ei, păstrată neatinsă, ca un altar. Ursulețul cu plușul ros și păpușa cheală, ca după chimioterapie, printre O poveste cu un hobbit, Vântul prin sălcii, Ocolul pământului în 80 de zile, Alice în Țara Minunilor, ABBA, Boney M., C.C. Catch, Modern Talking, Bee Gees, Judas Priest, Iron Maiden, Led Zeppelin - cărți și casete care au hrănit dorul de ducă al Claudiei și al generației ei de decreței.

Copilăria și adolescența lor înseamnă și viața mea, voit uitată, care îmi revine, neiertătoare, când ajung aici, în Aleea Teilor.

După ce fata lui a plecat la masterat, Aurelian a umplut pereții camerei cu pozele alb-negru, mărite și înrămate, ale fostului bebeluș Claudia Chiți Chiți, zbătându-se în ham, să scape din cărucior. Ale dolofanului șoim al patriei Clau, în Parcul Păcii, cu grupa mare și educatoarea. Ale fetiței în blugi și adidași românești, cu o sticlă de Brifcor în mână. Ale șefei de detașament de pionieri Morar Claudia Felicia, primind raportul la un foc de tabără pionierească, la Năvodari. Ale adolescentei, numai piele și os, Clody, pe care o ține stângaci de umeri un puști cu walkmanul atârnat de gât. Și, tot cu el, la Predeal, la un concert al trupei Phoenix.


Astea sunt ultimele fotografii în care mai apare Șerban Dumitriu, împușcat la 21 decembrie 1989, ora 17:41, după ce a fost lovit de un TAB, în fața restaurantului Dunărea, în zilele așa-zisei-revoluții.
"Dacă n-a fost revoluție, de ce o mie de morți?", l-am întrebat pe Petru.
"Hop și tu! Tocmai de-aia! Nu trebuia să curgă sânge ca s-o poată boteza așa?"
"Adică morții au fost luați în calcul de la început?"

Nu mi-a mai răspuns, iar mie nici acum nu-mi vine să cred că cei care au pus-o la cale puteau fi atât de cinici încât să omoare copii fără minte, ca Șerban! Ori nu s-au înțeles între ei decât după ce și-au făcut cifra de morți, așa cum părea să creadă Petru, care a dat a lehamite din mână.

Sultana mi-a povestit că fiica ei s-ar fi tuns băiețește după ce a aflat de moartea lui Șerban:
"Ce Crăciun trist am avut, Letiția! Claudia nu vorbea cu noi, era buimăcită că nu mai avea unde să-l găsească pe Șerban, până atunci erau mereu împreună".

S-au întâlnit în fabrica de meditații a unui faimos profesor care făcea acasă la el, într-un bloc interbelic de pe Maria Rosetti, pregătire la matematică pentru treapta întâi de liceu. Au intrat la Liceul Sava, în clasa exclusivistă de mate-fizică, dar la treapta a doua s-au temut că n-au să țină piept colegilor olimpici. Claudia a trecut la secția umană și, la sfatul lui Petru, a dat pe urmă la Litere, ca să facă lingvistică, Șerban a intrat la clasa de mecanică și pe urmă la Politehnică, numai că foarte curând și-a dat seama că nu-i place ingineria. Pleca, una-două, de la cursuri și ateriza în Aleea Teilor, la Morari. Claudia nu prea mergea acasă la el, i se părea că eleganta lui mamă, conferențiară la Farmacie, o lua de sus. Plănuiseră să facă vacanța, cu cortul, la 2 Mai, după sesiunea din vară.

Vacanța de iarnă li se dăduse mai devreme, să fi știut cineva ce-avea să urmeze?

La 21 decembrie '89, a fost o vreme de martie, cer albastru și 20 de grade spre prânz. S-au hotărât să meargă la un film, în centru, dar au așteptat mult până când, în fine, a venit un autobuz neașteptat de gol. În dreptul Conservatorului, șoferul a strigat că circulația e oprită, a coborât în fugă și a luat-o, de nebun, la goană prin Cișmigiu. Pasagerii vorbeau despre un miting, dar ei n-au ascultat ce, au luat-o pe jos.

Când au ajuns pe Calea Victoriei, lângă Athénée Palace, au înlemnit. Toată curtea Palatului, până la grilaj, era plină de soldați cu armele îndreptate spre clădirea Comitetului Central, iar de la restaurantul Cina, pe strada Onești, până în Magheru, drumul era blocat, dar de cine!? Doar în filmele de pe video mai văzuseră asemenea costume de extratereștri, cu scuturi și căști translucide, masați, rânduri, rânduri.
"Tare! Mai ceva ca în Star Wars!", a șoptit Șerban.

Un pic mai departe, staționau niște dube cu gratii la ferestre, zăriseră unele de-astea traversând câteodată orașul. Nu era picior de om în Piața Palatului. Steaguri roșii și tricolore, pancarte cu Ceaușescu - luptător, pentru-al nostru-ntreg popor, Stima noastră și mândria/ Ceaușescu România zăceau, călcate în picioare, printre pungi de plastic, sacoșe, hârtii, o eșarfă plină de noroi, un pantof cu toc cui, pierdut în fugă - dar cum putuse să alerge cineva cu un picior încălțat și altul desculț și, mai ales, de ce?
"A început! Vezi?! A început! De când îți tot spun!", a șoptit, exaltat, Șerban.

Claudia l-a ciupit prin geaca de fâș să tacă, pășea cu ochii în jos, să nu întâlnească ochii bănuitori ai milițienilor, la fiecare colț de stradă erau pâlcuri-pâlcuri, urmăreau, întunecați, trecătorii cu privirea, pe unii îi opreau, dar ei au scăpat. Au luat-o înapoi spre Catedrala Luterană și, pe urmă, dintr-o străduță într-alta, au ieșit în Magheru.

Nu mai trecea niciun vehicul și, în liniștea neobișnuită, se auzea numai bâzâitul unui elicopter, care zbura jos, deasupra clădirilor, și nici asta nu mai văzuseră. Trotuarele erau pline de lume bine îmbrăcată, din centru, dar și de tineri în geci, studenți ori liceeni în uniforme care se uitau spre mijlocul străzii, unde un grup se agita și striga ceva.

Au trecut câteva clipe până să-și dea seama că strigau Libertate! Libertate! Niște băiețandri, cu hainele descheiate și capul gol, între ei o fetișcană cu părul lung, chemau lumea să li se alăture: Nu stați pe trotuare/ Că muriți de foame, și pe urmă, iar, Libertate! Deși orașul era împânzit de milițieni și începuse să se audă un zgomot înfundat, extratereștrii din Star Wars loveau, ca avertisment, în scuturile transparente, nebunii ăștia strigau și Jos Ceaușescu! Ce curaj pe ei! Vocile le deveniseră mai puternice, li se mai alăturaseră câțiva și, deodată, a apărut un Mercedes negru, cu stegulețe, și lumea de pe trotuare aplauda.
"Ambasadorul Americii!", a șoptit, lângă Claudia, un domn cu o căciulă de nutrie.
"Al Franței, nu vedeți stegulețele?", i-a replicat o doamnă îmbrăcată într-o haină de piele întoarsă.

Din cauza luminii, a aerului viu, ca de început de primăvară, a oamenilor care strigau ce strigau și a mașinii diplomatice străine, Claudiei i s-a părut că plutea ceva sărbătoresc în aer. Deci lucrul ăsta incredibil se petrecea cu voia puternicilor lumii, americani, francezi, dar și a lui Dumnezeu, altminteri la vremea asta ar fi fost troiene de zăpadă și cine ar mai fi stat, la ger de minus 10 grade, în stradă, să strige Nu vă fie frică/ Ceaușescu pică!?

Prin geaca de fâș simțea vibrația trupului lui Șerban și, deodată, el și-a tras brațul de sub al ei. A crezut că se despart doar pentru câteva minute și a rămas, încruntată, în dreptul librăriei Sadoveanu, cu geamurile sparte și cărțile omagiale azvârlite în mâzga de pe trotuar, în timp ce el mergea de-a-ndăratelea spre cei de pe carosabil și-i tot făcea semne să vină, să vină și ea! Când s-a convins că șovăie, i-a întors spatele și a intrat în grupul care se tot mărea. Înaintând, cu opriri, spre Universitate, unde se zăreau deja coloanele de soldați, scandau Fără violență! Fără violență!

Claudia a mai rămas câteva clipe, buimăcită, la marginea trotuarului, Bulevardul Magheru nu mai era cel pe care îl știa și nu mai recunoștea nimic din ce era în jur. A mai făcut câțiva pași până în dreptul Lacto Barului, nedezlipită însă de trotuarul care o apăra. La fiecare înaintare a soldaților se ascundea după spinările celor din jur. Dar încerca să țină pasul cu grupul de pe carosabil, pășea repede, lovindu-se de cei coborâți lângă borduri, care nu se încumetau, nici ei, să pășească lângă manifestanții care le tot strigau Nu stați în balcoane/ Că muriți de foame!

Cine pregătise sloganurile astea? Avea să afle că le auziseră la radio Europa Liberă, fuseseră strigate la Timișoara, dar la ei acasă, de la moartea unchiului Claudiu, radioul ăsta nu mai era ascultat. Totul era ireal, neverosimil, de film, începând cu faptul că în plin centru de București niște oameni țipau în gura mare Jos Ceaușescu. Și, fără să-i convină deloc, devenise, și ea, actriță.
"Uite, ne filmează!", a șoptit doamna care gonea alături de ea.

Claudia a întors capul și a zărit, într-adevăr, într-un balcon al blocului care are la parter restaurantul Dunărea, un bărbat în pulover, care filma sau fotografia. A fost sigură că e un securist și, cum Ceaușescu n-o să pice, au să-i caute pe cei filmați și au să-i aresteze, chiar mâine.

N-a avut curaj să mai privească o dată într-acolo și a mers tot mai încet. Între timp, coloanele de soldați începuseră să urce pe Magheru, înaintau spre grupul care striga, acum cu disperare, Și voi sunteți români!

A ridicat, la un moment dat, ochii în sus, cerul nu mai era la fel de albastru, se umbrise a amurg, lumina se răcise, era deci trecut de patru. Timpul se scurgea altfel în ziua aceea, o parte din cei de pe trotuare plecaseră, dar veneau alții în locul lor.
"Au să tragă atunci când se întunecă, așa au făcut și la Timișoara!", a șoptit domnul cu căciula de nutrie.

Claudiei i s-a făcut și mai frică, nu, nu era o sărbătoare, era numai un vis îngrozitor din care ea trebuia să iasă, dar cum? Abia se mai stăpânea să nu o ia la goană și să atragă privirile asupra ei, aștepta să ajungă la Batiștei și să se repeadă în gaura metroului. Ultima oară a zărit, înciudată, geaca albastră a lui Șerban, lângă fata cu părul lung care întindea garoafe spre soldați - când avusese timp să facă rost de ele? Și oare ce le spunea?

Avea să-i recunoască, pe urmă, fotografia în ziar: era din liceul lor, cu un an mai mare, dăduse la Medicină și nu intrase.
"Nu trageți! Ați putea să fiți copiii mei!"

Celui care strigase asta i-a zărit ceafa cu păr rar, cărunt și geaca de balonzaid gri, era unul dintre puținii vârstnici din grup. Ea a luat-o la fugă spre gura metroului, dar era plină de milițieni. Atunci a auzit, de foarte aproape, împușcăturile, s-a oprit doar o secundă și s-a uitat înapoi, a văzut un TAB, răsărit parcă din pământ, și i-a zărit, luminați de trasoare, pe soldații care dădeau buzna spre cei din grup, împușcături și țipete, bărbatul cu geaca de balonzaid era întins pe jos, cu capul într-o baltă de sânge, și doi tineri o duceau în fugă, pe brațe, pe fată, părul lung îi mătura asfaltul.

Claudia a alergat până la bisericuța de pe Batiștei și pe urmă pe Tudor Arghezi, își auzea în gât bătăile inimii.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți dosarul de presă al acestei cărți aici.