Dosar de presă Fontana di Trevi

Citiți un fragment din această carte aici.

 Insistând să reconstruiască o epocă încurcată, scriitoarea a creat un personaj polivalent, care adună, ca într-un tunel istoric, etaje cu dosare de existență. Răspunsurile suspendate se întâlnesc cu o viață suspendată. Felul cum se închid adevărurile parțiale, cum se surpă dialogurile și destinele, toate fac parte dintr-un amplu proces social în care minciuna e justificare. Și, până la un punct, minciuna prin omisiune e un sens al vieții. Mare parte din roman citim, de fapt, despre fuga protagonistei dintr-o viață în alta. De la viața din trecutul adulter la cel al căsătoriei, apoi din condiția exilatului întors la dubla viață. Suspansul, căci există unul, depinde în mare măsură de capacitatea conservării secretelor. Numeroase evenimente politice, din țară și din afara ei, cu regimuri diverse și implicări problematice, împing narațiunea în direcții antagonice. Contradictorie și nesigură, protagonista Gabrielei Adameșteanu plonjează, sub pretextul moștenirilor, în pânza de păianjen a familiei. Pentru ca la final să ajungă în chiar propria pânză de păianjen a vieții ei: bătrânețea. Fontana di Trevi face loc în final unei elegii a trupului - "partenerul tău incomod".
Fără îndoială că romanul este o operă majoră a scriitoarei. O carte despre înfrângeri în cascadă încheiate cu o înfrângere pozitivă. Atitudinea Gabrielei Adameșteanu față de lumile înfățișate în trilogie îmi pare străbătută de efortul traversării unei prăpăstii ce leagă sentimentul de social și politic, țara de exil, cuvântul de realitate. Aici regăsim valoarea romanului, însemnătatea lui autocrată.
(Marius Miheț, "Fontana di Trevi și A doua viață", Familia, nr. 6, 2019)
 
Fontana di Trevi nu e o carte a României postcomuniste, ci e o carte a memoriei. În pofida multor pagini referitoare la politica postdecembristă, principala problemă a personajului este... cum anume se poate împăca trecutul cu prezentul. Deloc întâmplător, cele mai multe capitole poartă numele unor personaje care nu mai trăiesc, dar care sunt evocate de eroină; ori, dacă mai trăiesc, și-au încheiat partitura, etapa activă a vieții lor aparține trecutului. Figurile care ar defini prezentul sunt șterse, irelevante. Din aceste întâlniri, din care personajele secundare apar și dispar, gravitând în jurul personajului principal, se asamblează, treptat, un destin. În fond, se poate pleca de tot din țară? Se poate, de fapt, pleca de tot din propria viață? Apoi, a doua viață, cea de dincolo, e parte a aceleiași narațiuni? E o altă viață? Fontana di Trevi, care dă titlul romanului, asta e: simbolul fugii. Povestea Claudiei Morar, care trăiește într-un provizorat permanent în străinătate, vânând burse și stagii doctorale, e o replică la destinul Letiției. Tânăra aleargă după tot felul de oportunități, până se alege cu un cancer în fază terminală. Fericirea nu e nici în afară, chiar dacă nu e posibilă nici acasă. Iar plecarea nu se poate realiza definitiv: nu poți pleca de acasă cu tot ce e al tău.
... Paginile cele mai bune ale cărții sunt, în această parte a romanului, cele ale intimității cu Sorin, cu tot ce poate însemna, în bine și în rău, legătura lor oneroasă, adulterină, dar mai ales cele ale derutei de după... Vinovății peste vinovății, ale ei, depuse peste ale celorlalți, într-o rețea nesfârșită de compromisuri. Totul pe fundalul teribil al unei epoci în care intimitatea este condiționată politic.
Conștientă că a ajuns la bătrânețe, Letiția are nu numai curajul de a privi înapoi, ci și luciditatea de a privi înainte. Trecutul, oricât de traumatizant a fost, nu i se pare respingător: nu vrea nici să se răzbune pe el, nici să îl facă uitat. Dimpotrivă, ascultând, pe o casetă veche, o înregistrare din anii ʼ80, se simte copleșită de emoție: e viața ei, e tinerețea ei, așa cum a fost, nesigură și înecată în frică. Trecutul era amenințat de politic. Viitorul, în schimb, stă sub presiunea unui provizorat mult mai sever. Bătrânețea, ca vestibul al morții, nu mai e politică, nu se mai poate negocia cu ea.
Ar trebui Letiția să se simtă vinovată că nu a asigurat, prin banii ei pentru zile negre, eliminarea unor riscuri puțin probabile ale finei ei, fata celor mai buni prieteni? Ei bine, Letiția gândește rece și lucid: nu, nu are de ce să se acuze că a gândit precaut. Deloc întâmplător, cartea și trilogia se încheie cu această dilemă. E cinism? E lipsă de empatie? E o evaluare realistă a situației? Provocările de azi sunt, poate, la fel de dificile precum cele dintr-un trecut pe care îl socotim traumatizant, "obsedant" și pe care, nu o dată, îl folosim ca alibi pentru defectele prezentului.
Gabriela Adameșteanu a reușit, prin Fontana di Trevi, să dea unitate operei sale și să ducă la bun sfârșit unul dintre cele mai impresionante proiecte epice ale literaturii contemporane. Letiția Branea e unul dintre personajele memorabile ale prozei ultimelor decenii.
(Bogdan Crețu, "Fontana di Trevi - un roman al memoriei", Observator cultural, nr. 944-945, 26 octombrie - 1 noiembrie 2018)

Prin recentul roman Fontana di Trevi, Gabriela Adameșteanu a încheiat trilogia care, alături de capodopera Dimineață pierdută, îi va defini cariera literară. Dispariția constrângerilor din timpul dictaturii ar trebui să ajute la o o împăcare cu trecutul și cu sine însăși. Revelația postcomunismului este, însă, că oamenii au trăit fiecare cu adevărul său și că noua lume aduce în conflict această puzderie de mici adevăruri locale și temporare. Trecutul comun nu e, de fapt, spus de nimeni în același mod. Sacrificiile făcute pentru un prieten devin motivul unui nesfârșit ascendent asupra acestuia. Opțiunile de viață ale fiecăruia sunt dezbătute cu o cruzime direct interesată de către ceilalți, pentru că binele unuia a fost cândva răul celuilalt. E un roman în care utopia supremă, aceea a accesului la adevăr prin eliberarea de sub dictatură, se prăbușește și ea. Iar adevărul nu ne face liberi, cât timp e un adevăr de uz personal, confecționat sub imperiul constrângerilor care îți îngrădesc alegerile. Lumea pe care o descoperă Letiția Arcan după 1989 este una îngustă, claustrofobică, în care speranțele legate de o persoană sau de un partid politic sunt menite să se ruineze curând. Cei care intră în grupurile civice de opoziție cad victimă nu numai uneltitorilor, ci și propriilor defecte pe care nu le pot controla. Totodată, emigranții își rumegă resentimentele, consolându-se cu sapiența lor în ceea ce privește "lumea reală", de dincolo de granițele țării.
Vocea Letiției este aici esențială. O voce foarte apropiată, autentică, dar lipsită de căldură, îngrădită în opțiunile ei fie de dictatură, fie de propriile spaime. Între avortul pe care e obligată să-l facă în comunism pentru a scăpa de urmările unei afaceri sentimentale eșuate și antipatia pe care și-o construiește pentru fiica prietenilor ei, ca să nu se simtă obligată să îi plătească tratamentele medicale urgente, Letiția e un personaj puternic, convingător. Ea pune istoria și adevărul personal în balanță, obligându-le să se echilibreze unul pe altul cu orice preț. O femeie lipsită de iluzii despre sine însăși și despre felul cum ceilalți o privesc, dar nu o simplă "învingătoare" detestabilă pentru egoismul ei. E simbolul opac capabil să concentreze ambiguitatea unor vremuri încețoșate, fără să o trădeze, fără să o înlocuiască cu o limpezime de împrumut.
(Doris Mironescu, "Iar adevărul nu ne face liberi", Dilema Veche, nr. 770, 22-28 noiembrie 2018)
 
Încheierea trilogiei arată o capacitate neobișnuită, la noi, de a gândi într-o durată mai lungă. Trilogiile romanești, în literatura română, se numără pe degetele unei mâini. Tonalitatea prozei și ritmul epic s-au modificat sensibil, Fontana di Trevi angrenând în intrigă multe dintre personajele cărților anterioare, văzute însă acum altfel, într-un caleidoscop năucitor. După ce a explorat materia comunismului, prozatoarea s-a dedicat acum incredibilei trepidații post-revoluționare, la fel de greu de pus în pagini. Romanele anterioare erau, în mod firesc, mai introspective și mai analitice. Acesta pornește și repornește, cu fiecare capitol, un carusel parcă dement de fapte și întâmplări, petrecute în prezent sau scoase din trecutul tot mai întins, din viețile mai multor personaje, din câteva familii, pe diferitele generații. Abia în capitolul final lectorul are senzația că, în sfârșit, se mai și "odihnește", după ce autoarea l-a purtat prin atâtea zone, existențe, tipologii și vârste. Pe lângă urmărirea simultană a atâtor istorii, impresionează capacitatea autoarei de a evita schematismul și circularitatea resimțită ca artificială. De remarcat finețea psihologică, nepierdută, a Gabrielei Adameșteanu și "sadismul", de asemenea netocit, al observației. Realismul din Fontana di Trevi e și unul, dus până la infinitezimal, de descriere a personajelor în cele mai intime momente ale lor. Fragmente antologice parcurgem de fiecare dată când în caruselul de întâmplări și fapte se insistă narativ și portretistic asupra unui personaj aflat într-o fază a degradării; iar scena proiectată spre final, cu agonia lui Frau Poldi, este cea mai puternică din roman.
(Daniel Cristea-Enache, "Caleidoscop", România literară, 30 noiembrie 2018)

Letiția Branea devine o figură memorabilă a literaturii noastre contemporane, o voce narativă inconfundabilă, ce tematizează în mod tulburător feminitatea, într-un context politic și social bine definit. Fontana di Trevi reconstituie perioada postdecembristă, cu secvențe de stradă din timpul Revoluției și apoi din timpul protestelor din Piața Universității (dar și cu o crudă evocare a cutremurului din '77), înscriindu-se în tradiția romanului-cronică de familie, iar forța și talentul scriitoarei se văd în construcția unor tipologii complexe, în abilitatea de a manevra multitudinea de voci (marcă specifică a autoarei).
Fontana di Trevi e un roman sumbru și dur, un roman curajos - prin tema politicului în postcomunism, pe de o parte, și, pe de alta, prin aceea a cinismului manifestat de Letiția, ajunsă în pragul bătrâneții în exil, după o tinerețe irosită în comunism. "Anii pierduți" ai tinereții ei - blocați într-o falsă iubire cu Sorin, într-un etern "provizorat" - nu mai pot fi recuperați, iar singura consolare este, probabil, romanul gros, autobiografic cu care vine în valiză în România spre a-l încredința unui editor. Resentimentul, frustrările, un anumit pragmatism cinic care e al maturității și bătrâneții îi jalonează luciditatea necruțătoare cu care se analizează pe sine, dar cu care îi examinează și pe ceilalți. Gabriela Adameșteanu creează personaje subtile și complexe psihologic - în siajul marii proze interbelice -, fără să cadă vreodată în schematism ori maniheism. Prin forța acestui personaj feminin memorabil, dar și prin curajul de a repune pe tapet două decenii politice postdecembriste, Fontana di Trevi reconfirmă una dintre marile noastre prozatoare contemporane.
(Adina Dinițoiu, "Romanul politic al postdecembrismului", Observator cultural, nr. 950, 6 decembrie 2018)
 
Ceea ce începe ca o deplasare în țară, cu scopul de a recupera proprietăți, se transformă într-o neașteptată întoarcere, într-un spațiu și într-un timp deopotrivă. Coabitarea cu vechii prieteni, pe care viața și timpurile i-au schimbat, aduce la lumină și momente de comuniune reală, dar și invidii acumulate pe parcurs, și mici răutăți, toate amestecate într-un aer de intimitate abrazivă. Și în prietenii, ca și în relația cu propriile povești, balansul dintre familiar și străin, dintre fidelitate și trădare, dintre ceea ce este perceput ca vitreg și ce drept consangvin se păstrează intact, stabilind o axă de simetrie subtilă, de-a lungul căreia se va desfășura, tensionat, întreg romanul.
Maniera în care e rememorat trecutul imprimă romanului o exuberanță și un tempo de allegro. Avem, de fapt, un roman în roman, pentru că Letiția Branea, analizându-și trecutul, descrie și maniera în care l-a ficționalizat în romanul pe care l-a adus cu ea la București, în căutarea unui editor. Rememorarea relației cu Sorin Olaru nu ocupă însă întreaga scenă pe care se dramatizează această adevărată întoarcere a moștenitoarei, echivalentă, în alt plan, cu întoarcerea autoarei. Letiția Branea constată natura iluzorie a moștenirii pe care o revendică și natura iluzorie, mereu "falsificabilă", a trecutului. Ceea ce în comunism era motiv de blam social, cum era descendența dintr-o familie înstărită, acum urcă, din nou, pe talgerul social. Inclusiv reabilitarea exaltată și nediferențiată a exilului se arată a fi problematică. Cercul trădărilor justificate se încheie cu spectrul fricilor viitoare, iar traumele unui corp chinuit fac ca propria securitate să fie mai importantă decât generozitatea față de un alt corp în suferință.
Finalul cărții adâncește problema moștenirii, pentru că o contrapune spectrului pierderilor, și nu e vorba doar de pierderea unor imobile. E, ca de fiecare dată, vorba despre timp și despre ceea ce el ia, fără milă, iar aici cruzimea timpului ajunge să declanșeze o cruzime nebănuită, a unei femei care a obosit să-i analizeze natura mereu înșelătoare. Concluzia ei cade cu brutalitate, iar mica scenă hedonistă din finalul romanului trimite la o natură statică în care privitorul va ghici cuțitul, chiar dacă pe masă se văd doar brânzeturile și sticla de vin. Romanul finalizează, într-o tonalitate acută, unul dintre cele mai ambițioase și mai complexe proiecte romanești din literatura noastră postbelică.
(Alina Purcaru, "Întoarcerea autoarei", Observator cultural, nr. 950, 6 decembrie 2018)
 
Tema balzaciană a moștenirii reiterează incursiunile, mai restrânse acum, în istoria familiei Branea. Durata propriu-zisă a acțiunii este de o zi, ca în Ulise al lui Joyce. "Recondiționată" în Occident (ședințe de psihoterapie, gimnastică, îngrijire estetică, stil de viață sănătos), recalificată la München (kinetoterapeută), retrasă într-o localitate liniștită din Franța, cu alura emigratului de succes, Letiția nu se poate lecui întru totul de traumele trecutului. Dacă în judecarea celorlalți Letiția se arată de o luciditate sfredelitoare, în analiza de sine este de-a dreptul feroce. Cu Petru găsise, totuși, până la urmă, un mod de conviețuire, bazat pe minciuna necesară, pe ajutor reciproc și pe toleranță. Lectorul de lingvistică, bântuit de frustrarea că-și ratase cariera universitară, ajunsese un neputincios sceptic, cioranian în atitudinea negativistă față de România, cu singura slăbiciune afectivă pentru fina Claudia. El, mai mult decât Letiția (trăitoare, mai degrabă, între două lumi), suferă de mal du pays.
Povestirea Letiției nu face însă doar o radiografie a realităților social-politice din totalitarism et après, ci și o prezentare a mentalităților lumii contemporane, în care se întrevede atât conflictul între generații, cât și între românii de acasă și cei emigrați. Letiția Arcan din Fontana di Trevi și-a pierdut naivitatea și inocența. Ea este acum o femeie matură, surprinzătoare prin franchețe și adesea malițioasă sau cinică. Refuză radicalismul maniheist și privilegiază nuanțele, dezavuează etichetele simplificatoare, înțelege deșertăciunea zbaterilor omenești, având în față spectrul hidos al bătrâneții și al morții (memorabile prin naturalismul descrierilor sunt paginile despre decrepitudinea și agonia lui Frau Poldi). Fontana di Trevi, unde se fotografiase Claudia, în timp ce arunca bănuțul peste cap, nu se referă numai la dorința de reîntoarcere în Occident a acesteia, ci la perpetua aspirație de emigrare a românilor (și în comunism, și după), la visul de evadare într-un mitologic El Dorado, un tărâm al libertății și al prosperității. Cu toate acestea, Vestul, prin sacrificiile pe care ți le impune ca să te integreze, prin atentatele teroriste de azi nu reprezintă nici el Paradisul. Mai mult decât atât, prin trimiterea la o scenă celebră din La Dolce Vita, filmul lui Fellini, Fontana di Trevi reprezintă simbolul unei lumi care se autodevorează din cauza autoamăgirilor și a iluziilor de fericire.
Trilogia Letiției este, deopotrivă, o trilogie a României centenare, iar prozatoarea Gabriela Adameșteanu, și prin romanul Fontana di Trevi, își reconfirmă statutul de maestră a realismului psihologic și social.
(Gabriela Gheorghișor, "Fântâna iluziilor", Ramuri, ianuarie 2019)
 
În multe privințe, Gabriela Adameșteanu e un prozator uimitor. Lasă impresia unui fel de "delăsare", ca și cum și-ar ignora cititorii în anii lungi în care nu publică literatură, apoi revine când nu te-aștepți cu altă carte răscolitoare și inconfortabilă prin absența speranței, populată cu personaje lucide uneori până la automutilare sufletească sau cinism. Rar lumi ficționale aparent banale (căci e vorba de iubiri, trădări, eșecuri, destine) cu mai puține puncte de sprijin în bucurie, bunătate, inocență. Nu sunt de căutat nici măcar parabole, realitatea nu beneficiază de această căptușire. E îmbrăcată direct pe piele, cu neplăcere, într-o nesfârșită dimineață tulbure, neprietenoasă.
Astfel, biografia faimosului personaj care este Letiția Branea poate fi povestită cursiv, la pachet cu anii comunismului și cu bonusul năclăit al postcomunismului în curs. Ea străbătuse viața în abur lipicios de crisalidă somnoroasă, amorțită de indecizii din ce în ce mai acute. Acum crisalida s-a spart sticlos, iar rezultatul e o femeie cicatrizată, hotărâtă să rejudece și să claseze cât mai repede. Pare că nu se va mai întoarce în căldura dubioasă a acelei vieți, ci va înainta în aerul liber, indiferent al unui surogat de destin ales la rece, ca dintr-un raft de magazin. Am pus personajul înaintea autoarei, căci Gabriela Adameșteanu are un mod aparte de a fuziona fără afecte cu personajele ei. Le însoțește, are cu ele o relație de vecinătate dată, le studiază nemilos, așa cum fac uneori anchetatorii ascunși după geamul numai pe-o parte transparent. Și cu istoria, trecută sau acut înconjurătoare în prezent, are același raport: nu o înfruntă, ci i se opune surd, milimetric, tenace, tatonând, căutând mai mult sau mai puțin abil ieșirea.
Montajul e suplu și ingenios. Folosește artificiul romanului în roman, într-o variantă proprie. Letiția Branea revede locuri, oameni și retrăiește pe îndelete felii de trecut, spre clarificare și clasare, cum spuneam, dar vine la București și cu manuscrisul unui roman, la care face referire uneori.
Ce a mai fost adevărat până la urmă? Marea iubire adulterină ascunsă într-o garsonieră mizerabilă, de împrumut? Iluzie jalnică, zece ani pierduți, isprăviți cu o scenă teribilă: 3.000 de lei pentru avort, aruncați înapoi cu furie de Letiția, apoi regretați aproape comic pentru că s-au amestecat în molozul blocului dărâmat la cutremurul din martie '77. Relația cu Petru Arcan, soțul vânat, apoi înșelat din răzbunare, finalmente acceptat cu senină resemnare? Iluzie. Activismul anticomunist, fie și îmbrăcat din mers, al soților Morar? Iluzie. Cei doi sunt lăsați de căruță de alții care chiar știu jocurile și alunecă într-o bătrânețe anxioasă și strâmtorată financiar. Fontana di Trevi, unde arunci bănuțul neîntoarcerii acasă, adică ieșirea din țarc? Iluzie. Claudia, răsfățata fiică a cuplului Morar, înnoadă burse după burse, școli de vară, masterate și o doctorantură căznită peste ocean, ca să ajungă la Fundeni cu diagnostic de cancer grav. Petru Arcan își rumegă bătrânețea pe terasa casei din Franța, în postura de "clochard intelectual".
Gabriela Adameșteanu lasă să se dezvolte aici latura mai puțin arătoasă a caracterului Letiției: egocentrismul ultragiat, calculul rece, sentimentul că trebuie să-și ia singură ceea ce viața a refuzat să-i dea. Alege să facă pace cu soțul de care se despărțise în fapt. Dublu calcul: dosarul pătat de rudele trecute prin pușcăria comunistă. Dar și nevoia de siguranță la modul cel mai concret. Se văd acum trăsăturile pe care i le-am reproșa unei Letiții în carne și oase: limita de acceptare plasată prea departe; un grad de meschinărie (de la bombănelile în aparteu față de cheltuielile pe care trebuie să le facă la București ca "venită de dincolo" până la refuzul atent cântărit de-a o ajuta pe Claudia să-și plătească asigurări de sănătate în America). Finalul trimite înapoi asupra Letiției un jet înghețat, pedepsitor din partea autoarei. O cheie de lectură surprinzătoare și o despărțire de propria creație feminină.
Una dintre scenele cele mai bune se petrece la un restaurant de lux, unde Letiția, însoțită de fratele vitreg, Caius Jr., urmează să se întâlnească cu un nou avocat, pe tema moștenirii. Spectacolul e fastuos. Fostul consilier juridic ponosit și timid care preluase dosarul fraților Branea era acum un avocat elegant, prosper, cu mașină luxoasă, cu replică acidă și intratabilă. Macovei este, iată, un portret masculin din seria ilustră începută cu Dinu Păturică.
(Tania Radu, "Crisalida sfărâmată", Revista 22, 4 februarie 2019)
 
Letiția Branea traversează diferite faze ale tranziției: de la comunism la capitalism (pe plan istoric), de la România la Occident (pe plan geografic) și de la adolescență la maturitate (pe plan biografic)... Revenirea Letiției Branea din Franța în România reprezintă o vacanță temporară, cu un scop clar definit: dobândirea unei moșteniri. Spre final, moștenirea rămâne la fel de îndepărtată ca la începutul cărții. Totuși, aceste întâmplări din planul "prezent" al narațiunii catalizează o serie de multiple alte amintiri, care concretizează, de fapt, întreaga viață a Letiției Branea. Prin el se problematizează însă elemente politice, sociale și psihologice importante. Clișeul "posibilității continuității" nu este atât de major ca temă pe cât este paradoxul tranziției, sub toate formele sale: coexistența simultană a trecutului cu prezentul, a libertății mult-așteptate cu noile constrângeri, a idealului postcomunist cu realitatea dezamăgitoare, a provincialismului est-european cu occidentalismul fetișizat. Fontana di Trevi pornește de la premisa unei organicități aparente a evenimentelor - la urma urmei, motorul povestirii este nostalgia, iar funcția nostalgiei este cea de a crea o narațiune coerentă. Criza începe când în această organicitate apar contradicția și bulversarea. Perspectiva la persoana I este folosită pentru a evidenția reacția unui subiect în fața realităților postcomunismului românesc, cu ecouri nebănuite în viața privată a personajelor, și nu pentru a întregi o biografie. Naratorul nu mai este doar un povestitor al propriilor memorii, ci și un observator (auto)critic. Întoarcerea în România readuce la suprafață perioadele marcante ale trecutului personajului principal.
Talentul incontestabil de prozatoare al Gabrielei Adameșteanu este datorat capacității de a fuziona aspectele particulare din viața personajelor cu cele care țin de cazul general istoric, fără a cădea în tendențiozitate sau postulate grosolane. Atât în traumele mari sau colective (avortul, cutremurul sau 9/11), cât și în micile drame ale personajelor printre care se află sau de care își amintește, ba chiar și în descrierile de mediu, naratorul face o implicită referire la dimensiunea politică și socială. Episodul-cheie al romanului, cel al bănuțului aruncat în Fontana di Trevi de către Claudia Morar, simbolizează, în mod evident, momentul de cumpănă din viața fiecărui personaj, pus față în față cu plaja de posibilități a ieșirii din comunism. Romanul problematizează idealismul societății românești, ieșite de sub totalitarism și entuziasmate de posibilitatea deschiderii către civilizația occidentală. În spatele acestui entuziasm, autocolonialismul, anticomunismul fanatic și ipocrizia liberală subliniate de narator nuanțează perspectiva încetățenită asupra semnificației Revoluției - mai puțin un eveniment eroic și mai degrabă o confuzie generală. Efectele acestei treceri abrupte de la nivelul social în planul intim, familial sau romantic transpar în fiecare secvență a romanului. Cinismul lui Petru, exaltarea Sultanei, dezamăgirea lui Aurelian, dispariția Claudiei, ba chiar și violența din familia menajerei Tincuța - toate aceste elemente anexe vieții Letiției conturează o frescă verosimilă a acestui tip de societate. Iar concluzia cărții, bazată pe o meditație previzibilă asupra morții, este departe de a fi asimilată unui tragism eroic al protagonistei. Dimpotrivă, și acest personaj, oricât de problematizant, devine pragmatic și cinic.
Fontana di Trevi este valoros pentru că nu cade pradă unei teze. Contradicțiile, paradoxurile și conflictele sunt materialul de bază al construcției acestei narațiuni, reflectând subtil confuzia din jurul tranziției și deschiderii societății românești de după '89.
(Mihnea Bâlici, "Memoria ca pretext", Observator cultural, nr. 963, 21 martie 2019)

Citiți un fragment din această carte aici.