dragostea când te doare

Citiți prefața acestei cărți aici.


"Diversitatea este marca acestei cărți alcătuite din texte inedite. Prin urmare, nu vorbim despre o antologie, ci despre cartea iubirii. De la posesiune, ca act al confirmării sinelui, la tristețile aspirantului sau chiar la viol, ca ritual social al crizei, toate povestirile desenează teritoriul dorințelor. În singurătatea ființei nu există decât speranța și imaginarul infinit al conchistadorului din noi." (Doina Ruști)


Andrei Panțu (n. 1983) a debutat cu volumul de proză scurtă Tonomatul (2019). Licențiat în filosofie și literatură la European College of Liberal Arts, științe politice și relații internaționale la AUBG, cu un masterat în științe politice (Universitatea din Leiden și Universitatea din Manchester), a fost editor al unei prestigioase reviste academice și de multă vreme s-a dedicat domeniului vast al IT-ului. Publică în mod curent proză scurtă în revistele de profil.


Am cunoscut-o în urmă cu șapte luni, într-un karaoke-bar din Centrul Vechi. Eram cu câțiva colegi de la birou, ca în fiecare seară de joi, barul era plin, și venise rândul nostru să cântăm. M-am dus către scenă, și i-am chemat și pe ceilalți. În fața mea s-a băgat însă o tipă înaltă, cu părul vopsit în verde.
- E rândul nostru, i-am zis, și m-am îndreptat către microfon.

Cerusem Sweet Caroline.
- Ba nu, mi-a spus. Noi suntem acum.

Mi-a tăiat calea și s-a dus pe scenă, urmată de alte două tipe. S-au postat toate trei lângă microfon. Într-adevăr, ecranele din toată sala afișau Don't stop believin', iar colegii de serviciu se uitau nedumeriți la mine. M-am întors la masă.
- Băi, da' nu veneam noi acum? m-a întrebat un coleg.
- Ba da. Adică.. nu știu.
- Mai e și Don't stop believin'. Toată lumea cântă fals pe asta.

Însă tipele au cântat bine. Vocea fetei cu părul verde era chiar melodioasă, vioaie și clară. Rar auzi așa ceva într-un bar de karaoke, de regulă lumea se îmbată și falsează întruna. După patru-cinci beri ni se întâmpla și nouă.

După ce s-a terminat cântecul, s-au auzit primele acorduri din melodia lui Neil Diamond. Ne-am dus pe scenă. Eram enervat că tipele intraseră înaintea noastră. În același timp, voiam să cântăm cât mai bine.
- Hai să ne concentrăm, le-am zis colegilor.

Versurile au apărut pe ecrane, iar cuvintele albe s-au colorat pe rând în albastru: Where it began, I can't begin to knowing. Ne-am concentrat, și cred că a ieșit bine. Spre final m-am uitat în sală, și am văzut-o pe tipa cu părul verde care ne privea cu atenție.

Ne-am întors la masa noastră. Pe scenă au mers două cupluri care au ales Wonderwall de Oasis, dar au cântat atât de rău, încât am pufnit toți în râs.

M-am dus la bar să iau o bere. Acolo am dat de tipa cu părul verde, care intrase iar în fața mea. Mi-am dres glasul.
- Mereu faci așa? am întrebat-o.

Zâmbeam, deși eram enervat. M-a privit nedumerită.
- Ah, scuze, tu erai la rând.

Am cerut o bere la draft, apoi a cerut și ea una. Barmanul servea băutură după băutură, noi ne-am așezat pe scaune, era înghesuială, însă n-aveam chef să ne întoarcem la mesele noastre. Cuplurile cântau în afara ritmului, și lălăiau atât de jalnic, încât am izbucnit amândoi în râs.
- O să ni se spargă halbele, i-am spus tipei.

Mi-a zâmbit. Avea un surâs drăguț și, dintr-odată, nu-mi mai era atât de antipatică. Am dat noroc, am băut câteva înghițituri și am stat de vorbă timp de trei-patru melodii. Era zgomot, muzica se auzea foarte tare, așa că trebuia să stăm unul lângă celălalt ca să ne auzim. O chema Ana, era cam de vârsta mea, și venea pentru prima oară la karaoke.
- Cânți bine, i-am spus. Ar trebui să mai vii.
- Nu cred că mai vin.
- Dar poate ne mai vedem.
- Poate.

I-am cerut numărul de telefon, l-am salvat în memoria iPhone-ului și m-am întors la masă. Am continuat să bem până noaptea târziu.

A doua zi m-am trezit mahmur, și m-am întrebat dacă ar trebui să o sun. M-am gândit la asta toată ziua, când eram la birou. Am deschis lista de contacte, am intrat pe numele ei și am apăsat pe Call. După câteva momente, înainte ca telefonul să sune, am apăsat pe cercul roșu care încadra un receptor alb. Trebuia să mai aștept.

A doua zi era sâmbătă. Am avut răbdare până când s-a făcut seară, și am sunat. Îmi bătea inima tot mai tare în timp ce așteptam să răspundă. În sfârșit am auzit o voce.
- Alo.

Ceva nu era în regulă.
- Ana? am întrebat.

Timp de câteva momente s-a lăsat liniștea.
- Victor sunt. Ne-am cunoscut acum două zile la karaoke.

O chema Carmen, și habar nu avea despre ce vorbesc. Glasul era diferit de cel al fetei cu părul verde - mult mai blând și mai liniștit. "Mi-a dat numărul greșit", mi-am spus, dezamăgit, așa că am vrut să-mi cer scuze și să închid. Însă conversația a continuat. Carmen era curioasă să afle mai multe despre întâlnirea de la karaoke, dar și despre mine. I-am pus și eu întrebări despre ea, mai întâi din complezență, apoi din curiozitate. Avea o voce calmă și agreabilă, îmi făcea plăcere să o ascult. Am închis după un sfert de oră.

În seara următoare am sunat-o din nou. Am descoperit că aveam în comun o mulțime de lucruri: lucram amândoi la multinaționale, eram născuți în luna august, citeam cu plăcere Cortázar, și voiam să călătorim cândva în Madagascar ca să vedem Pădurea de Piatră. Eu simțeam nevoia să fac și altceva în timp ce vorbeam la telefon, așa că mă plimbam prin cameră și, din când în când, dădeam jaluzelele la o parte și mă uitam la copacii care se întunecau treptat, desenam tot felul de forme pe o hârtie, sau mă întindeam în pat, și fixam cu privirea tabloul cu o insulă exotică, pustie și verde, care atârna pe perete. De data asta am vorbit cam o oră și, dacă nu aș fi hotărât să opresc conversația, am fi discutat până noaptea târziu.
"Să nu epuizăm toate subiectele", mi-am spus.

Am continuat să ne trimitem SMS-uri, iar eu o sunam o dată la două-trei zile. De fiecare dată vorbeam timp de cel puțin o oră. Încercam să îmi imaginez cum arată. N-am întrebat-o dacă are Facebook sau Instagram, și nici nu i-am aflat numele de familie. Însă mă gândeam că aș fi vrut să ne întâlnim.

Am făcut odată o pauză mai lungă de trei zile, și atunci, într-o seară, m-a sunat ea. Nu știa de ce nu mai dădusem niciun semn. Am vorbit mai mult ca oricând, am povestit amândoi întâmplări din copilărie, iar eu am încercat să o desenez, fără să mă gândesc la asta. Mă concentram pe ceea ce aveam să spun, dar altminteri eram pe pilot automat, așa că trasam cu creionul tot felul de linii pe hârtie. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că trecuseră mai bine de două ore. Mi-era somn, am pus desenul în sertar, am căzut de acord să continuăm altă dată, și m-am dus să mă culc.

O săptămână mai târziu am hotărât să ne vedem. Ne-am dat întâlnire la Green Hours. Am ajuns cu vreun sfert de oră mai devreme, și am așteptat-o cu nerăbdare, tresărind de fiecare dată când cineva intra pe terasă. În cele din urmă s-a apropiat de masa mea.

M-am ridicat.

Nu-mi dădeam seama de ce, dar arăta cu totul altfel decât îmi imaginam. Avea părul castaniu, ochii verzi, melancolici, și purta o bluză care se asorta cu culoarea ochilor. Carmen îmi plăcea, îi recunoșteam vocea, însă nu era deloc așa cum mă așteptam. Am stat de vorbă ca de obicei, și cred că am repetat amândoi multe lucruri pe care le spuseserăm și la telefon. Era o după-amiază caldă de sâmbătă, soarele strălucea, iar noi ne simțeam bine. Fiecare se obișnuia cu prezența fizică a celuilalt, acum, că ne aflam în sfârșit la aceeași masă.

Au trecut iarăși câteva zile în care nu ne-am vorbit. Apoi am sunat-o și i-am propus să ne întâlnim din nou, vineri seară, la o terasă în Centrul Vechi. Am stat iar de vorbă, la un moment dat nu mai știam ce să ne spunem, și am căzut de acord să mergem la un film. Am deschis lista cu filmele care rulau la cinematografe și nu am găsit nimic care să ne placă, așa că am propus să mergem la mine, să căutăm ceva pe Netflix.

Ne-am așezat pe canapea, am proiectat Netflix-ul de pe iPhone pe televizor, și am căutat împreună un film. Am găsit în sfârșit un thriller de anul trecut și am început să ne uităm, însă după o vreme eu mi-am dat seama că nu mă puteam concentra deloc asupra acțiunii, iar ea părea obosită, așa că și-a lăsat capul pe umărul meu. Câteva minute mai târziu ne sărutam. Ne-am dus în dormitor, ne-am dezbrăcat și, după ce s-a terminat, am adormit numaidecât.

Am continuat să ne vedem timp de câteva săptămâni. Întotdeauna venea Carmen la mine - locuia în afara orașului, prin Popești-Leordeni, și n-am ajuns niciodată pe la ea. Am fost împreună la filme, la muzee, am plecat cu mașina la munte, la rafting pe Râul Buzău și, la propunerea ei, la bungee-jumping. Acolo, la Cheile Râșnoavei, mi s-a făcut teamă și am renunțat în ultimele minute, însă ea a așteptat ca operatorul de salt să îi lege coarda elastică de picioare și, după ce i-a ascultat răbdătoare instrucțiunile, a sărit fără nicio ezitare în gol. Coarda a ridicat-o și a azvârlit-o iarăși de la înălțime, cu viteză din ce în ce mai mică, până când s-a oprit. Mă așteptam să fie entuziasmată de experiența asta, însă pe drumul de întoarcere a vorbit destul de puțin despre ea.

După ziua cu bungee-jumpingul am văzut-o din ce în ce mai rar, iar atunci când ne întâlneam părea extenuată. Mă tot refuza, sau amâna sub diverse pretexte. De regulă îmi spunea că e obosită, sau că are ceva urgent de rezolvat.

Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă întrebam cu ce am greșit, și mă gândeam că și-a găsit între timp pe altcineva. Am chemat-o într-o seară de vineri în oraș, la un restaurant de pe Calea Victoriei.
- Am putea să mergem acolo la masă, apoi să bem o sticlă de vin.

Nu-mi dau seama de ce i-am propus asta, Carmen era expertă în vinuri, n-am mai întâlnit niciodată pe cineva care să se priceapă atât de bine. Aveam o voce tristă, mi-am dat imediat seama de asta.
- N-ar putea să ne ofere nimic în plus, a răspuns ea. Ultimele săptămâni au fost perfecte.

Am insistat totuși cu mesaje și în următoarele zile. În cele din urmă a acceptat să vină din nou la mine într-o zi de duminică. Ne-am uitat la un serial, am băut whisky cu gheață, și am întrebat-o ce se întâmplă. A zâmbit și și-a cerut scuze. Mi-a spus că era din ce în ce mai ocupată cu jobul, o țineau tot mai mult peste program, și din cauza asta era mereu obosită. Părea distrasă, nu urmărea deloc acțiunea serialului. După ce s-a terminat episodul, m-am apropiat prudent de ea și am sărutat-o. Mi-a răspuns la sărut, spre surpriza mea, era mai pasională ca oricând, mi-a plăcut asta, așa că ne-am dus în dormitor.

Asta a fost cea mai frumoasă seară a noastră. Nu știam că avea să fie și ultima.

Dimineața m-au trezit ciripitul păsărilor și razele soarelui. Doar eu mai eram în pat, și simțeam încă mirosul ei în așternuturi. Ea nu era nicăieri în apartament, îi dispăruseră și hainele de pe scaun. Pe birou am găsit un bilet, m-am frecat la ochi și l-am citit, i-am recunoscut imediat scrisul. Îmi scrisese că suferă din cauza unei tumori, și trebuie să plece chiar în ziua aceea în Austria, pentru tratament. Își lua la revedere, și spera să ne mai revedem cândva.

M-am enervat, am aruncat biletul și am sunat-o. Nu răspundea nimeni. I-am trimis SMS-uri, am încercat să o sun de la birou din oră în oră, însă degeaba. În cele din urmă am renunțat, și mi-am dat seama că ajunsese probabil deja în Austria. Nu îmi lăsase niciun alt număr de telefon, nicio adresă de e-mail, nicio adresă poștală la care să-i scriu, nimic.

Timp de câteva zile n-am mai avut poftă de mâncare, și nici n-am avut chef să vorbesc cu colegii sau cu prietenii. I-am dat mesaje și am așteptat; i-am căutat numele pe Google, însă nu găseam mai nimic, cu excepția unui profil de LinkedIn pe care nu-l mai actualizase de vreun an. Carmen avea numărul meu, putea să mă sune dacă voia. Însă n-am primit niciun semn de la ea, și mi-era teamă că tratamentul pe care-l primea în Austria nu reușea s-o salveze. Mi-era teamă să aflu ce se întâmplă.

Dispariția ei m-a aruncat în depresie, așa că timp de câteva luni n-am mai avut chef de nimic - nici de karaoke, nici de ieșit la bere cu colegii, nici măcar de seriale noi pe Netflix. Mă trezeam adesea uitându-mă pe internet la clinicile din Viena și Graz, și întrebându-mă unde aș putea să o găsesc. M-am gândit de câteva ori să sun și să întreb dacă au o pacientă cu numele ei. N-am sunat.

Colegii insistau să merg iar cu ei la karaoke, așa că în cele din urmă m-am dus, fără tragere de inimă. Acolo am revăzut-o pe fata cu părul verde, Ana, care m-a recunoscut, și mi-a zâmbit imediat. Avea un zâmbet mai încântător decât îmi aminteam. A venit la masa mea.
- De ce nu m-ai sunat?
- Mi-ai dat numărul greșit.

Mă bucuram să o întâlnesc din nou, însă voiam să par supărat.
- Ia să văd.

Am scos iPhone-ul, am acoperit numele lui Carmen și i-am arătat numărul. A râs.
- E 76, nu 67. Nu l-ai salvat bine.
- Sunt sigur că am salvat numărul pe care mi l-ai zis.
- Sunt sigură că nu.

Am dat din umeri și, după ce am corectat numărul, am apelat-o imediat. Peste câteva clipe s-a auzit ringtone-ul din buzunarul ei. Ne-am întâlnit a doua zi la o bere, și de atunci suntem împreună.

De curând, în timp ce făceam curat prin sertarele biroului, am găsit desenul pe care i l-am făcut lui Carmen în timp ce vorbeam la telefon, înainte să ne întâlnim. După ce m-am uitat cu atenție la trăsăturile feței din desen, la ochii veseli, bine conturați, zâmbetul drăguț și părul lung, mi-am dat seama că semăna destul de mult cu Ana. Mi s-a pus un nod în gât, așa că am împăturit desenul și l-am ascuns sub un teanc de hârtii, pe fundul sertarului. Într-o zi, când voi fi pregătit pentru asta, va trebui să decid ce să fac cu el.

Citiți prefața acestei cărți aici.