Onestitate - O nouă pantă

Citiți un fragment din această carte aici.


Onestitate. E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la poezia lui Arthur Suciu. Onestitatea e un minereu sensibil rar și, în anumite contexte sociale, chiar o substanță interzisă. Firescul, în poezie, mai poate fi încropit, simulat, vulnerabilitatea la fel, dar onestitatea mai greu. Nu ajungi acolo decât dacă treci dincolo de bine și rău.

Îmi pierd adeseori răbdarea repede cu textele învinșilor și învingătorilor, ale "aleșilor" și "damnaților", ale "inocenților" și "periculoșilor". Dar am citit poeziile lui Arthur din volumul O nouă pantă dintr-un foc, fără să mă pot opri. Conțin material brut de viața, trăită, digerată sau nu, îndurată. El nu se străduiește să susțină o imagine, nu caută să își facă auto-portretul, nu definește nimic, nu evaluează, nu trage concluzii. Merg ca unse din acest motiv. N-au nimic moralizator, încurajator sau descurajant. Nici o intenție educativă. Spirit punk.

Nici nu cad în plasa filosofării. Arthur Suciu e un povestitor subtil. Știe cât să spună și unde să pună frână fluxului narativ. Nu construiește metafore, evită figurile de stil, estetizările sau retușurile și accentele dramatic-ostentative. Poemele lui sunt monologuri interioare necenzurate sau încețoșate de efecte lirice speciale și de vreo suprasarcină literară.

Postmodern involuntar și cu un stil contemporan incontestabil, s-ar zice chiar "canonic", timbrul lui poetic se înscrie pe intervalul dintre scrierea automată și confesiunea intenționată. Poemele lui Arthur au un nucleu melancolic sunt erupții ale melancoliei de fapt. Sunt o încercare de a cartografia memoria afectivă și irepetabilul sau, dimpotrivă, stări cronice, repetitive, circulare, de captivitate. Unele versuri îmi păreau că țâșnesc din minte, direct. Natur. Câteva dintre poezii conțin referințe destul de precise la climatul alienant în care se trăiește socialmente, la non-umanitatea înconjurătoare. Mai ales cere care vizează derapajele și boalele intelectualismului sunt edificatoare. Trăim deviant, paradoxal, captivi în varii forme de escapism...

Arthur scrie texte hotărât anti-literare, cumva caută să se dezbare de limitările textualității, care sunt de fapt ale gândirii desensibilizate, disociate de viață. Cei cu care eșuează în dorința de a trăi împreună pun "creația" mai presus de viață. Dezamăgirea lui se destramă în semitonuri ale amărăciunii. Revolta lui e în surdină, e o furie conștientă că va fi înăbușită în singurătate.

El e și se simte și știe nepoet pentru că viața trăită e mai presus de poezie, nu mai prejos de ea.

"când mă-întâlnesc cu poeții

în cârciumi cu pluș sau sloganuri feministe
îmi dau seama că eu nu sunt poet
nu-i înțeleg pe poeți
nu înțeleg arta

le spun hai să vorbim despre viață
dă-le naibii de poezii
să lăsăm arta
și fără politică

să ne distrăm un pic
să trăim tovarăși
mă auziți
hai să trăim
lăsați poezia

și tocmai atunci se ridică poetul și recită un catren
exasperat le spun plec
gata plec
unde pleci

plec în afara literarului".

Citiți un fragment din această carte aici.