Jocul cotidian cu măști. Un Casanova în postmodernitate - femei de iasomie

Citiți un fragment din această carte aici.


Profesor universitar specializat în filosofia imaginarului, Ionel Bușe (n. 1958) a publicat mai multe volume de studii și eseuri în limbile română și franceză, dar și de proză (Ultima vară cu Eniko, 2010) și dramaturgie (Bătrânul și eutanasierul, 2018). Primul său roman, Femei de iasomie, reia unele dintre obsesiile auctoriale deja prezente în nuvele și dramaturgie, precum erosul, bătrânețea, raportul dintre ideal și realitate, cât și cel dintre rațiune și instinct.

Gândirea umană și-a construit viziunea asupra lumii pe o serie de opoziții binare pe care le-a rafinat de-a lungul istoriei sale: masculin-feminin, rațiune-sentiment, natură-cultură, cu derivata sa natural-artificial etc. Diversele doctrine au accentuat de obicei unul dintre cei doi termeni, dar a existat mereu tentația reconcilierii lor sau a găsirii unei a treia căi, propunând armonizarea contrariilor. Erosul a fost mereu, în mijlocul acestor tensiuni, un câmp de luptă, societatea "civilizată" încercând să îmblânzească și să educe instinctele, astfel încât să le poată circumscrie unor comportamente și atitudini generice pentru o anumită comunitate. Instinctele au fost privite mereu ca ținând de animalitatea de care omul educat trebuie să se îndepărteze. Cu toate acestea, instinctele găsesc mereu portițe de evadare, pentru că ființa umană nu le poate extirpa și nici anula în totalitate, iar tabuul instituit asupra lor nu este decât o formă supremă de ipocrizie.

Între aceste opoziții este prins și eroul central al romanului Femei de iasomie, un Casanova postmodern, care, în ciuda aparenței sale libertine, nu se poate lăsa purtat de instinctul pur tocmai din cauza unei cogitații infinite asupra propriei condiții și a aspectelor celor mai banale sau, dimpotrivă, stranii ale realității. În cele din urmă, Orlando - Figaro, ambele nume simbolice pentru dualitatea personajului, așa cum se ipostaziază el însuși, combinație de cavaler medieval și descurcăreț abil și înamorat. El afirmă prin sine încă o opoziție fundamentală a istoriei civilizației, aceea dintre ideal și realitate, dintre confecționarea fantasmatică a unui model - de viață, de sine, erotic etc. - și concretul de multe ori precar sau chiar abject (cum apare, de exemplu, în capitolul "Jocuri cu măști"). De altfel, Emanuel Pirandeli, alias Anamnesius, cărturarul ajuns la senectute, este un alter ego al lui Orlando, prins și el între aceleași capcane ale realității.

Dar problema esențială este aceea a înseși feminității, și ea circumscrisă cultural și într-o evoluție permanentă, de la modelul patriarhal, care îi conferă femeii un rol bine definit, dar care o reduce la un apendice al căminului, ipostaziată doar ca soție și mamă, trecând prin emanciparea acesteia de sub tutela masculinității și ajungând la feminism ca modalitate de luptă pentru drepturi sociale, politice și de autoreprezentare de gen. Toate aceste stadii și genuri, atât ca mod de gândire, cât și ca realizare concretă, apar și în romanul de față, inclusiv o eroină transsexuală, Alexandra, care nu este, desigur, decât tot o ipostază a feminității. Cel mai important personaj feminin este Ligia-Victoria, alte nume simbolice, sirena care cheamă din adâncurile timpului și memoriei, dar și femeia conștientă de sine și stăpână pe destinul ei.

Autorul nu-și menajează personajele, le expune în ipostazele cele mai intime și inconfortabile, le dezvăluie gândurile și trăirile pe care, în mod obișnuit, condiționate de morala epocii în care trăiesc, ar fi fost probabil tentate să le ascundă. Lumea este însă mult mai complexă decât pare, atunci când dai la o parte vălul ipocriziei sociale, impus de jocul cotidian cu măști. Și aici romanul punctează încă o tensiune binară, aceea dintre mască și chip, dintre aparență și esență, dintre cel care ești și cel care ești dispus să te arăți sau cel care vrei să devii. Uneori, masca este atât de bine încorporată, încât devine propriul chip, iar rolul asumat se transformă în destin.

Romanul Femei de iasomie are și o componentă intertextuală, personajul, ca orice intelectual aspirant, nu se poate abține să nu analizeze, să nu circumscrie cultural aproape orice experiență sau idee, cu diverse trimiteri la autori, lucrări, teorii, toate însă tratate în final de vocea narativă ca simple sofisme sau digresiuni. Aici conflictul este între gravitatea culturii clasice, care ar impune și norma cadrele existenței - de aici încercarea de recuperare culturală, orele de greacă veche, consultarea scrierilor Antichității etc. - și atitudinea relaxată, postmodernă, vizavi de această experiență culturală, dar și ontologică.

Rămâne ca cititorul să-și descopere propriile atitudini, concepții, fantezii, dar și angoase, prejudecăți sau limite în relație cu realitatea și cu sinele, pe care acest roman le provoacă permanent.

Citiți un fragment din această carte aici.