femei de iasomie (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Începuse să se întunece. Afară ningea viscolit și ne miram cu toții, cei din compartiment, de această iarnă târzie... Mi-au venit atunci în minte cuvintele tatălui meu, rostite cu mulți ani în urmă: Iarna târzie e ca o curvă bătrână, băiete, când vine stă mult, iar când pleacă îți ia tot!... Îmi venise să râd. Nu-mi imaginasem, până atunci, ca tata să știe ceva despre... curve.

"S-a anunțat cod roșu de viscol!", am auzit un glas pe coridor. "Luați cafea, luați cafea!..." Dar ce putea să ni se întâmple în afară de niște întârzieri? Aproape că le și doream în compania Ligiei. Intraserăm atât de bine în rolurile noastre de vechi prieteni, încât mi se părea că timpul trece chiar prea repede. La nicio jumătate de oră, însă, ne-am trezit cu o bubuitură puternică, de parcă vagonul fusese lovit de un proiectil imens, urmată de o explozie de țipete. Bagajele s-au prăbușit peste noi și am intrat unii în alții, ca la meciurile de hochei. În acel moment s-a întrerupt lumina. Trenul deraiase. Șinele de oțel se contractaseră din cauza gerului, iar pe linia ferată se formaseră, din cauza viscolului, adevărate dune înghețate de zăpadă. Trecuseră câteva minute de la impact. Nici eu, nici Ligia nu realizaserăm că ne strângeam de mână. Eram prea legat de lanțul prejudecăților mele și mă întrebam dacă nu e cumva o impietate să te îndrăgostești de o femeie așa de tânără, după tot dezastrul afectiv din viața ta. Cu cât îți reprimi, însă, un lucru, cu atât ți-l dorești mai mult în adâncul sufletului...

Se făcuse frig în Siberia noastră și începuse să mă înspăimânte gândul că vom rămâne înzăpeziți. Am realizat dimensiunea pericolului după ce ne-a pătruns gerul, când viscolul acoperise, în miez de noapte, toate vagoanele cu zăpadă. Nu aveam telefon, eram fără curent, fără mâncare, iar cel mai apropiat sat era la vreo 5-6 km. Trăiam ca într-un imens iglu și așteptam un semn de la conducerea CFR. Ne trezeam unii pe alții spre a nu îngheța. Făceam cu rândul la deszăpezirea ochiurilor de geam pentru a ne asigura oxigenul. Alții întrețineau niște focuri plăpânde pentru topirea zăpezii. Ne procuram din ea apa de băut. Toate hainele din bagaje le puseserăm pe noi. Cu genunchii la gură, Ligia se lipise de mine.
- Nu vrei să știi ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea. După glas mi-am dat seama că nu-i mai era teamă, iar faptul că mă tutuia îl luasem ca pe un semn de bun augur. Mi se păruse ciudat, însă, să-mi povestească totul tocmai în momentele acelea.
- Dacă vrei?! am îngânat eu, încă speriat de cele întâmplate.
- Din cauza lui, a rostit ea cu tristețe. În ultima vreme începuse să bea mult și nu se mai putea controla. În noaptea în care ne-am cunoscut, de abia l-am putut duce acasă de la Salonul arhitecților. Într-o zi, i-am spus, dacă va continua așa, o să-l părăsesc. N-am sfârșit bine vorba, că am și simțit o durere surdă în ceafă și m-am prăbușit. Mă pocnise, pe neașteptate, cu o vază de flori aflată pe masă. M-am trezit la spital, cu el la capul patului. Plângea ca un copil... Era prima oară când mă lovise. Mă amenințase de mai multe ori, din cele mai bizare și închipuite motive. Atunci, însă, chiar o făcuse...
- Ești un admirabil narator, i se adresă Ligia domnului Pirandeli, fâstâcindu-se. Dar ai și o fantezie pe măsură!...
- Draga mea, te las pe tine să continui dacă vrei... Eu nu sunt aici pentru Parkinson, ci pentru Alzheimer... Știi bancul ăla? Un bețiv este întrebat de Sfântul Petru: "De ce boală vrei să mori, de Parkinson sau de Alzheimer?" După o vreme, bețivul îi răspunde: "De Parkinson, că dacă vărs paharul, tot îmi rămâne ceva, pe când, dacă am Alzheimer, uit unde l-am pus!" Râse. O parte dintre cei care ascultau povestirea izbucniră și ei în râs. Sunt parkinsonii, adăugă domnul Valzheimer, zâmbind. Ei râd zgâlțâit, din toate încheieturile. Pe mine boala mă face să uit anumite lucruri, dar are și o parte bună, descopăr, pur și simplu, altele... Nu știu de unde vin!...
- Spune, spune mai departe, tu ești el hablador^[i]! continuă Ligia. Îți promit că nu te mai întrerup!...
- Ne-am cuibărit unul în brațele celuilalt, mai multe ore în șir. Am simțit atunci că trupul acela tânăr nu numai că mă ispitește, dar îmi dă și răgaz să-l iubesc. Când căzuse de pe scenă, avusesem vreme să-i simt mirosul, un parfum misterios, și să-i cuprind în brațe formele de femeie. Le păstram în memoria mea afectivă ca pe niște esențe proustiene, dar fragmentar și îndepărtat. De astă dată, însă, deși nu mai aveam acces la forme din cauza hainelor pe care le puseserăm pe noi, o simțeam mai aproape și cu totul altfel.

Nu știu dacă era vorba de "criza" de la mijlocul vieții, accentuă domnul Pirandeli, dar aveam senzația că pe nicio femeie n-o dorisem atât de mult. Făcusem un coup de foudre, cum spun francezii. În orice caz, trăiam la vârsta aceea o mare fantezie sentimentală... Când fanteziile mor, plăcerile se ofilesc și ele repede, ca niște maci smulși din lanul de grâu...
- Sunteți un hedonist, domnule profesor?
- Mai curând un amestec de epicurism și romantism. Toți vrem să fim fericiți, dar nu există decât dorință... Din ea ne hrănim fanteziile. E adevărat, părea o legătură nepotrivită: diferența de vârstă, de generație... Dar pe oameni îi leagă, totuși, lucruri mult mai puternice... Uneori pentru un iubit sau o iubită merită să te sacrifici ca pentru un ideal... Problema e că iubirea o confundăm prea des cu atracția fizică. Știu, o să-mi dați nenumărate exemple din lumea de azi, continuă el. Revoluția sexuală, noua dezordine amoroasă etc. Lumea și-a pierdut imaginația de altădată... Trăiește hic et nunc!^[ii] Dar tocmai de aceea avem datoria s-o reîntinerim... Și o reîntinerim cu fanteziile noastre. Mi-amintesc cuvintele unei femei în vârstă, care se uita la telenovele. "Toată lumea se regulează cu toată lumea... Ce iubire mai e asta?!" Voia să spună că nu mai există bariere morale, feți-frumoși... Dar acolo nu era vorba de iubire, ci de-o reificare a sentimentelor prin intrigi, interese, ură, de un război al tuturor împotriva tuturor... Mă întreb dacă ar putea exista o modalitate prin care războiul, tatăl tuturor lucrurilor, să nu abandoneze atâtea suflete. Sau poate că această criză de care vorbesc unii nu e decât o trecere spre altceva, spre o altă vârstă, poate mai bună, a omului!... De ce n-ar exista, până la urmă, și o umanitate în care toată lumea se iubește, cu adevărat, cu toată lumea?!...
- Trecuseră două zile de la accident, reluă domnul Anamnesius povestirea. În a doua noapte se prăpădise unul dintre călători. Făcuse infarct... Moartea ne intrase în oase. Eram abandonați pe întinderea imensă de zăpadă și epuizați de foame, iar viscolul nu ne slăbea deloc. Când tocmai ne pregăteam disperați pentru a treia noapte de veghe, un strigăt de bucurie se auzi în adăposturile noastre improvizate din vagoane. Pe câmp se zărea un punct negru care creștea pe măsură ce se apropia de noi. Înainta greu din cauza viscolului. Ne temeam că o să devină, în curând, un morman de zăpadă. În sfârșit, când ajunse cam la vreo două sute de metri, auzirăm un glas slab. Vântul puternic îi smulgea sunetul și-l aducea spre noi ca pe un ecou spart:
- Ligiaaaa!... Ligiaaaa!...
- E nebun!... E de-a dreptul nebun, am auzit-o pe Ligia în spatele meu. Am rămas stupefiat. Era David... Ligia s-a repezit la mine, mi-a dat jos fularul cu care îmi acoperisem fața, m-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit un număr de telefon. N-am avut timp să mă dumiresc, că m-am trezit deodată într-un vacarm general. Un elicopter militar reușise să se apropie de noi. Mi-am notat în grabă numărul de telefon pe coperta unei reviste. "O iubește", m-am trezit eu vorbind.

Aici, domnul Pirandeli făcu din nou o pauză. Între timp, salonul V devenise neîncăpător. Brusc, toți își aduseră aminte de iarna acelui an, în care zăpada viscolită depășise pe alocuri trei metri, îngropând oameni și animale. Fiecare începu, atunci, să-și spună povestea. Era, însă, aproape cinci dimineața și pe Orlando îl prinsese somnul. Își luă rămas-bun de la domnul Pirandeli, alias Anamnesius, care insistă să revină negreșit, de la Ligia, și se strecură pe poartă înainte de venirea paznicului de dimineață. Deodată, la ieșire, îl fulgeră o idee din categoria celor care te sâcâie prostește și pe care nu reușești să le potolești decât dacă le duci până la capăt, bune sau proaste. Cum se poate ca o femeie așa de tânără să accepte dragostea unui septuagenar? Poate era semnul că revenise în lumea de afară. Și totuși, sunt atâtea exemple! Goethe, Cioran...

Se ascunse după trunchiul unuia dintre teii de pe trotuar și așteptă. După aproape zece minute, Ligia, cu fața acoperită de o eșarfă, iese și se îndepărtează grăbită. În nebunia lui dintre noapte și zi, Orlando o urmărește până la Grădina Botanică. În razele becurilor de iluminat stradal, fața i se luminează brusc. Parcă nu mai semăna atât de mult cu iubita domnului Valzheimer. O pierde după un pâlc de arbori tineri, apoi o vede intrând pe o stradă îngustă. Ajunge obosit acasă, după un sfert de oră, și adoarme buștean. Se trezește scăldat într-un soare strălucitor. Streșinile începuseră să curgă, formând pâraie șiroinde, ca niște șerpișori lungi, argintii.

Trecuseră vreo două luni de la întâlnirea cu domnul Emanuel Pirandeli, alias Valzheimer, alias Anamnesius, și Orlando era din nou ispitit să intre în azil. Pe la ora trei de dimineață o vede pe Ligia cum deschide cu grijă poarta și pătrunde dincolo. Se îmbracă pe fugă și în zece minute intră și el pe poartă. În salonul V, domnul Pirandeli părea că își plimbă dezinvolt mâna pe unul dintre sânii ei. Nu-i venea să creadă... Dă să se întoarcă jenat, însă profesorul îl vede și îi face semn.
- Figaro, dragule, te aștept de atâtea nopți și tu vrei să pleci?!... Nu vrei să asculți povestea până la capăt? Povestitorul e într-o luptă permanentă cu timpul... Orlando face timid câțiva pași spre cei doi. Ligia îl întâmpină cu un zâmbet.
- Nu vreau să vă deranjez, spuse el...
- Așază-te, nu deranjezi pe nimeni. Te așteptam... Știi de ce femeile trăiesc mai mult decât bărbații? îl întreabă domnul Pirandeli, pe neașteptate. Pentru că ele iubesc mai mult. Deși nu era prea convins, din politețe, Orlando dă afirmativ din cap. Parcă ghicindu-i gândul, domnul Anamnesius îi arătă o pagină de ziar: Deși în unele părți ale Chinei fetele sunt ucise la naștere, în ținutul numit "Regatul Fiicelor" feminitatea este un semn al puterii. Tribul Mosuo trăiește în munții din sud-vestul Chinei. Ierarhia socială din acest trib este, probabil, unică în lume deoarece femeia este figura centrală. Dreptul de proprietate se transmite direct de la mame la fiice. În limbajul folosit de tribul Mosuo nu există cuvântul "tată" și nu au auzit niciodată de căsnicie... Cum îți explici că într-o imensă lume a bărbaților, unde, până nu demult, fetele erau omorâte la naștere, pe această insulă e o excepție care infirmă regula războiului ca tată al tuturor lucrurilor?
- Lumea aceea e scoasă din istorie, răspunse Orlando, încă surprins de cele văzute adineauri...
- Cred că acest război al sexelor a fost una dintre erorile naturii umane!... Simplul fapt că ne naștem din femeie ar trebui să ne dea de gândit...
- Pentru asta sunt revoluțiile... Să ardă mituri, ideologii, simboluri falice. Dar nu e necesar să înlocuim o dominație cu alta... Ce e feminismul, în fond?...
- E o revoltă... O revoltă a reprimatului. Dar eu mă refer aici la feminitate ca semn al iubirii...

Bătrânul îl privi adânc, dorind parcă să devină mai convingător. Ligia zâmbi. Îl cunoștea, de bună seamă...
- Apropie-te, îl invită el. Îi luă palma stângă și o așeză pe sânul femeii. Te rog, vreau să-ți arăt ceva!... Orlando privi rușinat sânul alb și nu fu în stare să rostească un cuvânt. Ce simți? Degetele i se adânciră ușor în pielea catifelată.
- Aici a fost un cancer, îl auzi, dintr-odată, pe domnul Pirandeli. Un fior îi străbătu trupul. Rămase nemișcat, preț de câteva secunde. Vezi, Figaro, adăugă el cu un zâmbet amar, dacă n-ar fi fanteziile, am trăi într-un noian de disperări. Realitatea e întotdeauna alta. Femeia tânără din fața ta poate mai are urme de cancer în trup...

Se așternu o lungă tăcere. Niciunul dintre ei nu mai avea puterea să spună ceva.
- Am ezitat să-i telefonez aproape două săptămâni, continuă domnul Pirandeli. Două săptămâni în care nu mă gândisem decât la ea, ca un adolescent. Trecusem de curând printr-o experiență care mă schimbase pe dinăuntru și acum mă agățam inconștient de Ligia, ca de o himeră, cu o dorință nebună de afecțiune, nebănuind unde și cum se va sfârși totul. În momentul acela, ușa se deschise și o domnișoară în minijup intră salutând politicos. Era asistenta de serviciu a domnului Pirandeli. Îi făcu un semn ștrengar cu ochiul și-i întinse medicamentele. O clipă, Orlando rămase uluit de stranietatea acestei apariții. Domnul Valhzeimer îl liniști. E politica firmei, spuse el. E un experiment importat din Olanda, cea care nu ne lasă să intrăm în Schengen... Vezi, știe ea de ce. Tinerii ne dau energia lor. Mă gândesc la bisericile noastre ponosite și înnegrite de fum, unde oamenii intră să primească harul divin de parcă s-ar pregăti chiar atunci să-și dea duhul. Nu mi-l închipui pe Dumnezeu așa de trist... Lăsați copiii să vină la mine!^[iii]... Nu?! Lăsați tinerele și tinerii aceștia să intre! Ne-ar înveseli cu inocența lor. Ce frumoase le sunt picioarele, mâinile, părul!... De ce să-i ții la ușă? Să intre!... La urma urmei, diavolul nici nu știe că e diavol, noi îi dăm o identitate și ne năpustim asupra lui cu blesteme, în loc să-l facem folositor, ca țăranul din poveste care l-a pus să-i are ogorul. E un copil. Nu-i spunem copilului: "Diavole!" când face trăsnăi? Iubiți-l și nu-l faceți să sufere! Altfel, mai târziu, va fi în stare să vă ucidă. Casa lui Dumnezeu a fost a tuturor... Chiar și a diavolului. Pe Scaraoțchi nu-l convingi cu de-a sila, ci tot cu blândețe...
- Un mare rău cere o exorcizare pe măsură. Nu știu dacă blândețea îl mai ajută pe îngerul decăzut, replică Orlando. Altfel n-ar mai fi creat Dumnezeu iadul.... Vorbiți ca un preot, dar pe dos. E un fel de teologie negativă... Un Francisc de Assisi postmodern. Afară ați fi excomunicat și trecut în rândul sfinților... sataniști, adăugă el zâmbind.
- Slavă Domnului că nu suntem afară, continuă domnul Valzheimer. Pentru mine aici e un refugiu și un pact pe care l-am făcut cu timpul care mi-a rămas. Îmi dă libertatea să spun tot ce vreau... Ca oricărui condamnat, de altfel. Pot spune orice fără să-mi fie teamă de nimeni, nici măcar de moarte. O să-mi ia sufletul?!... Mare pagubă!... Dar vorbesc prea mult, nu? Vorba acelui poet polonez: "Îți mulțumesc, Doamne, că ești tăcut. / Numai noi - erudiții analfabeți - fără încetare pălăvrăgim."^[iv] Dintr-odată, domnul Valhzeimer făcu o ușoară grimasă, își încleștă gura și deveni moale ca o cârpă. Norocul lui fusese că, aproape fiind, Orlando l-a putut sprijini. Ligia, speriată, chemă urgent o asistentă. Era aceeași minune cu decolteu roz. Îl întinseră pe pat. Tânăra le zâmbi încurajator.
- Asemenea crize o să mai apară... Are și o formă ușoară de epilepsie, din cauza vârstei. Stați liniștiți, se va trezi. Și, într-adevăr, domnul Emanuel Pirandeli deschise ochii. Nu-și amintea, bineînțeles, nimic. Dar era vesel, de parcă lumea începuse acum. Ceru presa, pe care Ligia i-o aduse imediat. Era listată de pe internet și pusă la dispoziția pacienților. Nu era niciodată actualizată. Nimeni nu scoase niciun cuvânt despre întâmplare.
- Domnule Pirandeli, nu mi-ați spus ce s-a întâmplat după aceea. Cum ați regăsit-o pe Ligia?
- Da, da, făcu el zâmbind. Să-ți mai citesc ceva. Și nerăbdător ca un copil care dorește neapărat să arate părinților ceea ce descoperise, citi cu voce tare: Președintele Asociației "Moldova mea", Fiodor Ghelici, cere includerea, în bază prioritară, a zoofililor în lista minorităților sexuale. Cu un demers în acest sens, Ghelici s-a adresat Parlamentului European. "Zoofilii, pe lângă toate minoritățile sexuale, sunt cei mai discriminați și sunt supuși cel mai mult unor pericole. Acești oameni sunt cei mai nefericiți și nedreptățiți. Poate ei, tot ca și homosexualii, vor paradă cu partenerii săi?", a declarat Ghelici, în cadrul unei conferințe de presă. Fiodor Ghelici a explicat fenomenul zoofiliei prin faptul că, în prezent, este foarte greu să curtezi o femeie, întrucât prețurile sunt foarte mari. Mai mult, el a enumerat printre motivele pentru care unii recurg la astfel de lucruri faptul că multe femei din Republica Moldova pleacă la muncă peste hotare.^[v] Are dreptate acest președinte zoofil, continuă domnul Pirandeli, stăpânindu-și râsul, deși acolo e, mai curând, o poziție homofobă.

Citiți prefața acestei cărți aici.