Viața este grea

Citiți prefața acestei cărți aici.

Kieran Setiya este profesor de filosofie la MIT, având ca domenii principale de interes etica, epistemologia și filosofia minții. Printre cărțile sale, se numără: Practical Knowledge, Reasons without Rationalism, Knowing Right from Wrong, unde propune și argumentează o teorie cognitivă a intenției, o formă de etică a virtuții și o expunere a cunoașterii etice bazate pe Aristotel și Hume. De asemenea, a scris Midlife. Ghidul filosofic al vârstei de mijloc (Editura Seneca, 2019). Combinând filosofia cu experiențele personale, este autorul a numeroase eseuri și articole pentru publicații precum: Los Angeles Review of Books, The New York Times, Boston Review, London Review of Books, The Atlantic și The Yale Review. Este gazda unui podcast, Five Questions, în care adresează filosofilor contemporani cinci întrebări despre ei înșiși.
Printr-o scriitură captivantă și o argumentație clară, Kieran Setiya, profesor la MIT, arată că cea mai pertinentă cale de a construi o viață cu adevărat bună ține mai degrabă de încercarea de a te confrunta cu realitatea decât de tendința oarbă de a te agăța de un ideal simplist de fericire permanentă. Bazându-se pe filosofia antică și modernă, precum și pe ficțiune, istorie, memorii, film, comedie, științe sociale și povești din experiența autorului, Viața este grea aduce mângâiere și compasiune. Accesibilă, plină de căldură și de bună-dispoziție, această carte oferă o hartă pentru a naviga pe teren accidentat, de la traume personale la nedreptățile și absurditatea lumii.

"Excepțional, bogat în înțelesuri și subtil." (Financial Times)

"Viața, prieteni, e grea - iar noi trebuie să spunem răspicat asta. E mai grea pentru unii decât este pentru alții. În decursul vieții noastre toți trecem prin vânt și ploi, dar, în timp ce norocoșii se usucă lângă foc, alții sunt făcuți ciuciulete de furtuni și inundații, atât literalmente, cât și metaforic.
Așadar ce e de făcut? Nu există leac pentru condiția umană. Însă, după douăzeci de ani în care am predat și am studiat filosofie morală, sunt de părere că aceasta poate fi de ajutor." (Kieran Setiya)

"A citi această carte este ca și cum ai vorbi cu un prieten atent care nu-ți spune niciodată să te înveselești, dar, oferindu-ți o companie blândă și o schimbare de perspectivă, oricum te face să te simți mai bine." (The New York Times Book Review)

"În sfârșit, un filosof abordează sensul vieții și vine cu răspunsuri utile." (Sunday Times)

"Orice încercare a unui filosof de a ne ajuta să trăim bine - nu în ciuda suferinței umane, ci în deplina recunoaștere a acesteia - este un răgaz binevenit de la atâtea teorii filosofice prea ordonate ale bunăstării umane. Un tratament mai onest și mai uman este de mult așteptat și, chiar dacă în cele din urmă nu sunt consolați, cititorii se vor găsi cu siguranță mai conectați la propria lor umanitate, citind și reflectând asupra acestei cărți." (The Wall Street Journal)

"Prin exemple elaborate cu atenție, [Kieran Setiya] susține că filosofia ne poate ajuta să traversăm adversitățile vieții umane... Nicio viață care merită trăită nu este lipsită de suferință și durere. Nu ne rămâne decât să o înfruntăm cu luciditatea spre care țintește atitudinea filosofică." (The Guardian)

"O cale luminată pentru vremuri întunecate (...) sfaturi pragmatice, pline de compasiune." (Kirkus Reviews)

"Kieran Setiya susține că anumite provocări - singurătatea, eșecul, problemele de sănătate, durerea și așa mai departe - sunt în esență inevitabile. Dar este bine, arată cartea, să recunoaștem experiențele grele prin care am trecut și să ne întrebăm cum ne-au ajutat să devenim mai rezistenți, mai buni și mai înțelepți." (The New Yorker)


Nu uiți niciodată acea primă dată când un doctor se dă bătut: când îți spune că nu știe cum să procedeze - nu mai are ce alte analize să facă, nici tratamente pe care să le propună - și că ești pe cont propriu. Mie mi s-a întâmplat la 27 de ani, cu o durere cronică, însă li se va întâmpla multora dintre noi la un moment dat, cu afecțiuni posibil debilitante sau, în cele din urmă, mortale. Vulnerabilitatea corpului ține de condiția umană.

Nu-mi amintesc pentru ce film merseserăm, dar știu că eram la The Oaks, un vechi cinema de artă dintr-o zonă limitrofă a Pittsburgului, când am simțit o durere ca un junghi într-o parte, urmată de nevoia urgentă de a urina. După ce am fugit într-un suflet la toaletă, m-am simțit mai bine, dar cu o jenă precum un brâu în zona viscerelor. Odată cu trecerea orelor, durerea s-a cristalizat în nevoia de a face pipi din nou, ceea ce m-a trezit la ora unu sau două noaptea. M-am dus la baie, dar, ca-ntr-un vis urât, urinatul nu rezolva nimic. Senzația de brâu dureros nu dispărea, insensibilă la răspunsul corpului meu. Am petrecut o noapte de insomnie halucinatorie, răstignit pe podeaua băii, făcând din când în când pipi în inutila încercare de a mai lua un răgaz de la alarma somatică.

A doua zi a început cu un drum până la medicul de familie, care a suspectat o infecție a tractului urinar și mi-a prescris o cură cu antibiotice. Rezultatul testelor a fost însă negativ, la fel ca și analizele pentru afecțiuni la care nici nu m-aș fi gândit. Durerea nu s-a dat dusă. Din acel moment, firul cronologic e neclar. Nu am o memorie foarte bună, iar birocrația a zădărnicit orice tentativă de a-mi transfera istoricul medical când m-am mutat din Pittsburgh la MIT, unsprezece ani mai târziu.

Dar nu o să uit episoadele principale. Mai întâi, un studiu de urodinamică, în timpul căruia mi-a fost montat un cateter, mi s-a cerut să beau un butoiaș de lichide și am fost îndrumat să micționez într-un aparat care măsura debitul, jetul și activitatea vezicală. Normale. Al doilea moment, o cistoscopie în decursul căreia un urolog ce părea adolescent mi-a introdus pe uretră un cistoscop de modă veche în etape agonizante, ca pe o antenă radio telescopică. Cu siguranță mă simțeam ca și cum era ceva în neregulă, însă raportul a fost din nou negativ: nimic relevant din punct de vedere clinic; nicio leziune sau infecție vizibilă a vezicii sau a canalului. Trebuie să fi fost o dimineață aglomerată la clinică, fiindcă doctorul și asistenta medicală au uitat de mine după rezultatul neconcludent. M-am îmbrăcat cu mare grijă și am ieșit afară, șchiopătând stângaci pe Forbes Avenue, către caricaturalul zgârie-nori gotic în care lucram: penisul umflat al Pitt's Cathedral of Learning, care mă veghea din înaltul cerului în timp ce mie îmi curgea sânge în chiloți dintr-al meu.

Ultimul consult din Pittsburgh a fost la un alt urolog. Deja începusem să mă obișnuiesc cu ceea ce numeam "simptomele mele" - eram capabil să dorm, în ciuda disconfortului. Îmi duceam viața, mai mult sau mai puțin, cu zumzetul durerii drept zgomot de fundal. Urologul m-a sfătuit să o țin tot așa. "Nu știu cum se explică senzația", a zis el. "Nu pare să existe o cauză anume. Din păcate, nu e ceva neobișnuit. Încercați s-o ignorați, dacă puteți." Mi-a prescris o doză mică de Neurontin, un anticonvulsiv și un remediu pentru durerea de origine nervoasă, cu scopul de a mă ajuta să dorm, și m-a trimis la plimbare. Încă nu sunt convins că medicamentul nu era vreun placebo. A părut să-mi fie de ajutor atunci, însă am încetat să-l mai iau, fără vreun efect vizibil, câțiva ani mai târziu.

Și asta a fost tot, vreme de aproape treisprezece ani. Niciun diagnostic, niciun tratament. Ignoram durerea cât puteam de mult și mă afundam în muncă, îndurând cu scrâșnet de dinți manifestările acute care îmi masacrau somnul, pe lângă viața cotidiană, din când în când. Între timp, și restul familiei mele avea parte de propriile tribulații. În 2008, mama soției mele a fost diagnosticată cu cancer ovarian în stadiul III. Soacra mea este scriitoarea și criticul Susan Gubar, care a scris împreună cu Sandra Gilbert The Madwoman in the Attic, un clasic al feminismului, ce punea întrebarea "Este stiloul un penis metaforic?" Adevărată forță a naturii, ea a metabolizat boala cu ajutorul scrisului, descriind cu o precizie lipsită de menajamente alambicata intervenție chirurgicală "de dezaglomerare" menită să-i îndepărteze cele mai evidente tumori și urmată de chimioterapie, apoi de dureroasa inserție a tuburilor de dren care nu au reușit s-o scape de o infecție postoperatorie și de ulterioara ileostomie. Volumul ei intitulat Memoir of a Debulked Woman evocă diverși scriitori și artiști care s-au luptat cu boala, incluzând și un omagiu adus Virginiei Woolf, care a sancționat tăcerea literaturii pe acest subiect în eseul ei "On Being Ill". Woolf însăși a demonstrat o delicatețe caracteristică. "Putea la fel de bine să nu fi avut mațe, în ciuda tuturor dovezilor din cartea ei", s-a plâns romanciera Hilary Mantel, relatându-și propria operație dură în Meeting the Devil. Cartea lui Susan rectifică omisiunea lui Woolf, cu descrieri limpezi despre cum se chinuia să defecheze după "dezaglomerarea" care i-a îndepărtat mai mult de treizeci de centimetri de intestine, despre teama de a nu se scăpa pe ea în public, despre "patul caznelor" din care nu s-a putut ridica șaptesprezece zile, în timp ce tuburile de dren nu reușeau să-și facă treaba, despre excrementele care se prelingeau din stoma cu care s-a ales în urma operației și despre persistentele dizabilități din cauza cancerului și a tratamentului acestuia. "Trecuse mai bine de jumătate de an de la ultima ședință de chimioterapie", scria ea, "iar eu încă nu-mi simțeam picioarele și nu mă puteam ridica mai mult de câteva minute fără să resimt dureri și fără ca oboseala să mă cuprindă." În ciuda tuturor acestor lucruri, a supraviețuit până acum împotriva tuturor prognosticurilor, mulțumită unui medicament experimental, care a funcționat atunci când nici a treia rundă de chimioterapie n-a dat rezultate.

Între timp, s-a descoperit că fiica ei și soția mea, Marah, avea un chist dermoid pe ovarul stâng - "dermoid" însemnând tipul de chist care poate dezvolta dinți și păr -, care trebuia îndepărtat chirurgical. Marah are risc crescut de a dezvolta cancer de sân și ovarian, moștenind gena BRCA pe linie maternă, așa că merge regulat la controale. Socrul meu a supraviețuit unei operații pe cord deschis, iar acasă în Anglia mama a fost diagnosticată cu debut precoce de Alzheimer.

Scriu despre aceste încercări ale noastre nu pentru că am fi ca din senin loviți de nenorociri - o familie de Iovi -, ci fiindcă sunt convins că nu suntem. Cu toții ne confruntăm cu boala și incapacitatea temporară. Și toată lumea cunoaște pe cineva care să sufere de cancer, de boli ale inimii, de durere cronică. În timpul Covid-19, rude și prieteni de-ai noștri au fost bolnavi sau au murit, mulți chiar în izolare. Fragilitatea stării de sănătate și tot ce ține de asta e imposibil de ignorat. Chiar și cel mai robust individ e sortit să îmbătrânească, capacitățile lui diminuându-se pe măsură ce părăsește grupul demografic cândva denumit de activiștii pentru drepturile persoanelor cu dizabilități "persoane temporar apte"; dizabilitatea ar trebui să fie un subiect important pentru oricine speră să ajungă la o vârstă înaintată. O abordare nonidealizantă a vieții nu poate trece cu vederea toate aceste lucruri, făcându-se că uită de corp. Dimpotrivă, pune problema felului în care ar trebui să trăim cu acest corp disfuncțional pe care îl avem.
Una dintre lecțiile elementare ale ultimelor contribuții din filosofia medicinei este despre nevoia de a fi atenți la felul în care sunt folosite cuvintele. Plecând de la ideea de sănătate ca funcționare corectă a corpului și părților sale, un consens tot mai răspândit pune în contrast boala - o categorie a disfuncționalității - cu suferința, care desemnează impactul negativ al bolii asupra experienței trăite. Boala este biologică; suferința e, cel puțin în parte, "fenomenologică", o chestiune de cum se simte viața. Este accidental, după cum spun filosofii, dacă boala face ca viața să devină mai rea sau nu. În general, cât de capabil ești să-ți duci viața când corpul tău e disfuncțional ține de efecte, care trec întotdeauna prin filtrul norocului și al circumstanțelor sociale. Dacă ai acces la medicație, o boală gravă precum diabetul de tip I ar putea provoca relativ puțină suferință; dacă nu beneficiezi de acces la un sistem medical, chiar și o infecție minoră sau dizenteria te pot omorî. Așadar suferința e distribuită chiar mai inechitabil decât boala, pe criterii de statut financiar, rasă și naționalitate.

Lucrurile sunt și mai subtile când vine vorba de dizabilitate, atât în cazul celei de lungă durată, cât și al celei progresive cauzate de îmbătrânire. În ultimele câteva decenii, teoreticienii în domeniu au pledat pentru înțelegere socială a ceea ce înseamnă să ai o dizabilitate fizică. Astfel, în Extraordinary Bodies, criticul Rosemarie Garland-Thomson își propunea "să deplaseze dizabilitatea dinspre tărâmul medicinei către acela al minorităților politice". Eforturile acestor minorități reprezintă motivul pentru care au fost adoptate Actul pentru Americanii cu Dizabilități, în Statele Unite, și Actul împotriva Discriminării Dizabilităților, în Marea Britanie. Dizabilitatea este una dintre problemele cruciale ale luptei pentru drepturile civile.

A fost nevoie de ceva timp pentru ca aceste idei să migreze către domeniul meu de activitate, însă iată că o carte recentă a filosofului Elizabeth Barnes este în acord cu ele: "A avea o dizabilitate fizică nu înseamnă a avea un corp deficient, ci pur și simplu a avea un corp minoritar". Garland-Thomson și Barnes nu converg în toate: în privința naturii sau a "metafizicii" dizabilității, au opinii diferite. Dar există între ele - și printre mulți alți activiști și teoreticieni ai dizabilității - părerea împărtășită că, odată ce faci abstracție de prejudecățile oamenilor și de condițiile improprii, dizabilitatea fizică nu face, la modul general, viața mai rea. La fel cu a fi gay într-o cultură homofobă, a avea o dizabilitate poate fi în detrimentul cuiva, dar acest lucru e un neajuns social, nu ceva natural inevitabil. Dizabilitatea fizică nu este, prin ea însăși, un obstacol în calea unei vieți bune.

Este o ipoteză care stârnește atât nedumerire, cât și frondă. Deseori filosofii tratează caracterul imperativ al dizabilității în paradigma vătămării sau lezării fizice. Iar oamenii cu un corp prefect funcțional ar putea considera înspăimântătoare perspectiva de a fi surd, orb sau incapabil de a merge. Însă chiar dacă se poate ajunge ușor la interpretări greșite, există și adevăr în ipoteza activiștilor: având un set de condiții de trai adecvate, n-ar trebui ca dizabilitatea fizică să ne împiedice să ducem o viață care să nu fie, în general, mai rea decât viața majorității oamenilor.

Chiar dacă dizabilitatea fizică este o categorie de evidentă disfuncționalitate a corpului, ea nu se aseamănă cu suferința, ci cu boala. Disfuncționalitatea corpului este biologică; efectele acesteia asupra experienței trăite sunt contingente, supuse circumstanțelor. Asta înseamnă că, într-un sens anume, dizabilitatea fizică nu poate fi în sine rea pentru individ. Dacă îți face viața mai rea, asta este pentru că afectează felul în care trăiești. O morală larg răspândită e ilustrată în pilda daoistă a norocului schimbător al țăranului, pe care am aflat-o din cartea cu ilustrații a lui Jon J. Muth, Zen Shorts. Când țăranului îi fuge calul, vecinii îl compătimesc: "Ce ghinion!" "Poate", răspunde țăranul. Calul i se întoarce, alături de alți doi: "Ce mare noroc!" "Poate", răspunde țăranul. Fiul țăranului încearcă să călărească unul din caii neîmblânziți și își rupe piciorul: "Ce ghinion!" "Poate", răspunde țăranul. Cu un picior rupt, fiul nu poate fi chemat să lupte la oaste: "Ce mare noroc!" "Poate", răspunde țăranul...

Așadar totul e relativ. Mai precis: dacă o dizabilitate fizică va face ca viața să o ia pe un făgaș mai bun sau mai prost depinde, în ansamblu, de efectele pe care le are. Mai mult, o sumedenie de informații atestă faptul că, până și în lumea așa cum este ea astăzi, efectele nu sunt atât de severe: în comparație cu felul în care își evaluează viața alte persoane, oamenii cu dizabilități fizice nu-și apreciază propria stare de bine ca fiind semnificativ mai precară. "Un volum masiv de cercetări științifice a demonstrat că oamenii care dobândesc o seamă de dizabilități consideră că nu le este afectat decât puțin sau deloc felul în care se bucură de viață", sună concluzia unei anchete recente din literatura de specialitate.

Chiar și așa, nedumerirea persistă. Nu putem în niciun caz să negăm că a depinde de un scaun cu rotile, a fi nevăzător sau surd te înstrăinează de unele lucruri importante: plăcerea unei drumeții montane solitare; priveliștea pe care ți-o oferă peisajul; trilurile păsărilor ridicându-se în văzduh. Dizabilitatea este, în sensul acesta, dăunătoare. După cum ne reamintește norocul schimbător al țăranului, ar putea exista și beneficii colaterale. Însă, făcând abstracție de acestea, cum este posibil ca o asemenea dizabilitate să nu-ți facă viața să meargă mai prost? Nu asta se întâmplă când elimini din viață ceva bun?

Enigma are la bază anumite opinii false cu privire la natura vieții bune care merg înapoi până la Aristotel. Nu e vorba doar de faptul că Aristotel e preocupat de viața ideală, cea pe care ai alege-o dacă ar fi la latitudinea ta, nici măcar de acela că filosoful grec ar privi dizabilitatea de orice fel drept incompatibilă cu o viață bine trăită, ci despre faptul că el crede că viața cea mai bună este astfel "fără să aibă nevoie să i se adauge ceva". Ea este "lucru[l] [...] cel mai de dorit dintre toate", căruia nimic nu-i poate fi adăugat. Dacă măcar un lucru bun ar lipsi din eudaimonia, insistă el, a-l adăuga ar însemna o îmbunătățire; dar ea deja este cea mai bună. Toate acestea merg mână în mână cu viziunea unei singure vieți ideale, organizate în jurul unei singure activități - contemplarea, după cum aflăm, deși primele nouă cărți ale Eticii nicomahice ne fac să ne gândim, de fapt, la viața unui om de stat împlinit.

Monomania lui Aristotel e reprimată de autorii contemporani care îl recrutează în rândurile proiectului de self-help. Psihologul Jonathan Haidt e un exemplu tipic: "Când spunea că starea de bine sau fericirea (eudaimonia) este o «activitate a sufletului în acord cu virtutea»", scrie el, "Aristotel nu dădea de înțeles că fericirea vine dacă-i ajutăm pe nevoiași și ne suprimăm sexualitatea. El spunea că o viață bună este cea în care ne dezvoltăm punctele forte, ne conștientizăm potențialul și devenim ceea ce stă în natura noastră să devenim". Dar în afară de faptul că, într-adevăr, avea o atitudine pozitivă față de sex, Aristotel spunea fix altceva decât ce susține Haidt. Eudaimonia, pentru Aristotel, este o viață a excelenței intelectuale, meditând la cosmos și legile acestuia, sau o viață a virtuților practice - curaj, stăpânire de sine, generozitate, dreptate, prietenie, mândrie -, din care nu lipsește niciun dar al sorții binevoitoare. Nu există loc în gândirea lui Aristotel pentru o pluralitate de vieți doar suficient de bune, în care ființele umane individuale să-și cultive talentele, interesele și gusturile lor particulare.

Mirajul unei vieți "perfecte", din care nimic nu lipsește, convingerea că există o cale unică spre împlinire sunt idei cărora ar trebui să ne împotrivim. Când mă gândesc la eroii mei, oameni care chiar au trăit vieți bune, dacă există cineva care să trăiască așa ceva - niciuna dintre ele perfectă -, ceea ce îmi sare imediat în ochi e cât de diferite sunt: Martin Luther King Jr., Iris Murdoch, Bill Veeck; un vizionar și activist politic, o romancieră-filosof, un director din lumea baseballului. Lista continuă, din ce în ce mai eteroclită: profesorul meu D.H. Mellor, autoritatea talmudică rabinul Hillel, omul de știință Marie Curie... Puteți să veniți cu propria listă. Pun pariu că membrii ei nu vor avea multe în comun.

Ceea ce reflectă această diversitate este o liberalizare a criteriilor care hotărăsc ce înseamnă o viață bine trăită în lunga perioadă ce a urmat eticii lui Aristotel. Nu există doar o singură activitate căreia să i te dedici trup și suflet - contemplarea sau treburile de stat -, ci o largă plajă de lucruri care merită făcute, începând cu muzica, literatura, televiziunea și cinemaul, până la sporturi, jocuri și conversații cu prietenii și familia, de la munca esențială a doctorilor, a infirmierilor, a profesorilor, a fermierilor și a lucrătorilor de la salubritate până la inovația comercială, la știința pură și cea aplicată... chiar și filosofia.

Nu înseamnă că aici se încadrează orice. Poate că Aristotel s-a înșelat concentrându-se asupra unei singure vieți ideale, dar avea dreptate când afirma că unele lucruri sunt demne de a fi dorite, în timp ce altele nu. Să ne gândim la Bartleby din neegalata proză scurtă a lui Herman Melville, Bartleby, o povestire de pe Wall Street. Narată de un avocat autosuficient, însă animat de intenții bune, care îl angajează pe misteriosul Bartleby pe post de copist, povestea pivotează în jurul refuzului brusc al lui Bartleby de a verifica acuratețea documentelor. Cerându-i-se să facă asta, "Bartleby mi-a răspuns, cu un glas ciudat de blajin și de hotărât: «Prefer să mă abțin!»". De aici, lucrurile o iau razna. Fără a oferi niciodată vreo justificare, Bartleby repetă poezia. Preferă să nu mănânce nimic altceva în afară de prăjiturele aromate; să nu le vorbească colegilor sau să nu meargă la biroul poștal după corespondență; să nu-l ajute pe avocat să țină cu degetul o bucățică de bandă; să nu mai plece deloc de la muncă - Bartleby începe să locuiască acolo; să nu răspundă la întrebări despre viața lui, preferând să fie lăsat în pace; să nu părăsească biroul nici când e concediat; să nu mai copieze documente, dar nici să nu se mute în casa avocatului sau să accepte o altă slujbă; iar când este dus cu forța la închisoare, să nu mănânce - până ce moare. Am putea simți compasiune pentru Bartleby, însă dorințele sale nu au nicio logică.

Nu toate preferințele sunt, prin urmare, egale: există limite la ceea ce este demn de dorit. Dar, între aceste limite, ne putem lua elan în mai multe direcții, făcând nenumărate lucruri diferite. Odată ce internalizăm acest pluralism, ideea unei vieți bune "fără să aibă nevoie să i se adauge ceva" începe să devină absurdă. Este în mod limpede falsă în raport cu viețile pe care le-am indicat mai sus, toate având atât neajunsuri, cât și lacune pronunțate. Nu e ca și cum o persoană ar trebui să încerce din răsputeri să ia parte la tot ceea ce e bun, îndrăgind fiecare tip de muzică, literatură, artă; fiecare sport; fiecare hobby; lucrând ca om de serviciu / soră medicală / profesor / poet / preot.

Karl Marx scria că "societatea comunistă [...] îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru și mâine altul, să vânez de dimineață, să pescuiesc după-amiază, să mă ocup cu creșterea vitelor seara și cu critica după cină, după cum am poftă". Dar nici măcar el nu sugera că e obligatoriu să faci asta. Când ceva anume are valoare, nu înseamnă că ar trebui sau că suntem nevoiți să ne-o însușim. Cel mult, înseamnă că ar trebui să o respectăm ca pe ceva demn de a fi protejat și păstrat. E în regulă să te lase indiferent jazzul de improvizație sau pianul clasic sau death metal-ul: fiecare cu felia lui. Dar ar trebui să ne dorim ca aceste genuri să supraviețuiască pentru ca alții să se bucure de ele. În practică, o viață bună este selectivă, limitată, fracționară. Are unele lucruri bune în ea, dar cele mult mai multe pe care este nevoită să le omită nu o fac în mod necesar mai rea. Nu e o pată în viața mea că nu-mi place arta prerafaelită sau că nu știu să construiesc un gard. Am atâtea alte lucruri de care să mă ocup.

Cu riscul de a suna frivol: acesta e motivul pentru care nu există o regulă în baza căreia dizabilitățile fizice să ne împiedice să ducem o viață bine trăită. Dizabilitățile ne împiedică să avem o relație cu anumite lucruri importante. Așadar ne fac rău într-un fel. Dar oricum nimeni nu are acces sau loc în viața lui pentru toate lucrurile importante; și nu este grav să nu cunoști mare parte din ceea ce e bun. Majoritatea dizabilităților permit suficiente realizări într-o viață care nu este mai rea decât a majorității - iar uneori e chiar mai bună.

Citiți prefața acestei cărți aici.