Podul spionilor

Citiți prologul acestei cărți aici.

În ziua de 10 februarie 1962, pe Podul Glienicke și la Punctul de Control Charlie din Berlin a avut loc primul și cel mai celebru schimb de prizonieri dintre Est și Vest de după al Doilea Război Mondial. Cine erau personajele implicate și cum s-a ajuns la această soluție de compromis între marile puteri? Cât de mult a influențat schimbul evoluția Războiului Rece?

Podul spionilor este povestea reală a trei personaje extraordinare - William Fisher, alias Rudolf Abel, agent KGB de origine britanică arestat de FBI în New York și condamnat la închisoare; Gary Powers, pilotul american de avion U-2 capturat în timpul unei misiuni de spionaj în Rusia; și Frederic Pryor, un tânăr doctorand american în Berlin, considerat din greșeală spion și arestat de Stasi, poliția secretă est-germană.

Bazat pe informații din documente declasificate și pe interviuri conduse personal de autor în Statele Unite, Europa și Rusia, volumul lui Giles Whittell surprinde o perioadă în care soarta lumii depindea într-adevăr de mesaje codate și de piloți tineri în costume presurizate.

Thrillerul de spionaj al lui Giles Whittell este palpitant, prezentând primul schimb de prizonieri între Est și Vest, în Berlinul anului 1962. (Mail on Sunday)

Pe 1 mai 1960, un pilot american a fost doborât de către sovietici, rezultatul fiind unul dintre episoadele cele mai dramatice de spionaj din timpul Războiului Rece. Pentru prima dată, Giles Whittell ne spune întreaga poveste a lui Francis Gary Powers. (Times)


Doctrina "Șoc și groază" nu a fost inventată pentru Saddam Hussein. Ea a fost concepută pentru Iosif Stalin și a funcționat destul de bine.

Pe 24 iulie 1946, în timp ce mare parte a Rusiei dormea, o echipă de scafandri din marina americană au ghidat un container de oțel către locul său de veci în apele limpezi ale lagunei Bikini, la 4.000 de kilometri vest de Honolulu. L‑au stabilizat cu cabluri la o adâncime de 27 de metri sub o navă amfibie de asalt ancorată, numită LSM‑60. Containerul era fabricat din chioșcul lui USS Salmon, un submarin ieșit din uz al marinei, iar în interiorul său se afla o replică a bombei cu plutoniu care ucisese 80.000 de oameni la Nagasaki în anul anterior. În acea seară, pe o navă de sprijin din afara lagunei, scafandrii au mâncat cotlete cu diverse garnituri.

În jurul navei LSM‑60, ca niște umbre gigantice ale Lunii pe suprafața calmă a apei, alte 85 de nave au petrecut noaptea golite de echipaje și provizii, fără altă misiune rămasă decât cea de a se scufunda. Una dintre cele mai apropiate de bombă a fost USS Arkansas, o navă de luptă de 27.000 de tone, care îl transportase pe președintele Taft în Panama înainte de Primul Război Mondial și bombardase Cherbourg și Iwo Jima în al Doilea Război Mondial. În cea mai mare parte a existenței sale, singura modalitate ca o navă de război să se scufunde fusese lupta într‑o confruntare militară, însă era nucleară a schimbat acest lucru. Dintr‑o dată, cu ajutorul unei bombe nucleare, o navă de luptă se putea scufunda ca o jucărie pe fundul unei căzi de baie. Putea fi lovită în proră și izbită de fundul oceanului cu atâta forță, încât superstructura ei se dezmembra ca și cum nu ar fi fost niciodată nituită.

La scurtă vreme după micul dejun în dimineața zilei de 25, Arkansas a fost fotografiată din toate unghiurile în timp ce bomba din containerul de oțel a fost detonată la o distanță de 155 de metri de coca ei. Camere de fotografiat aflate într‑un bombardier B‑29 la 7.620 de metri deasupra lagunei și puțin mai la sud au surprins imaginea unui disc uriaș în mijlocul oceanului, albindu‑se într‑o clipă. Era apa vaporizată de sub Arkansas.

Unda de șoc a exploziei inițiale a întors nava pe o parte și i‑a smuls elicele. O coloană de apă și abur cu înălțimea de 1.830 de metri, creată în aproximativ două secunde și jumătate, a înălțat apoi vasul în poziție verticală, astfel încât două treimi ale lungimii sale au putut fi văzute clar de la o distanță de 16 kilometri, nava căpătând dimensiuni liliputane în raport cu cea mai mare coloană de apă creată de om în istorie. De atunci, ea a rămas cu fața în jos pe fundul lagunei.

Arkansas a fost una dintre cele zece nave scufundate pe loc de ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca "testul Baker". A fost ultimul dintre cele două teste nucleare efectuate în atolul Bikini în mod fățiș, în timp ce lumea se adapta la o nouă tehnologie uluitoare (și la îndrăznețul costum de baie pe care l‑a inspirat; primul bikini fabricat vreodată, prezentat la Paris în acea lună, a fost numit l'atome, iar al doilea a fost un slip sumar care descoperea fesele, descris de un jurnalist de modă ca singurul articol de îmbrăcăminte pe care se mai putea aștepta să‑l poarte supraviețuitorul unei explozii nucleare după domolirea mingii de flăcări).

Participarea la teste de către personalul armatei americane a fost voluntară, dar s‑a bucurat de popularitate. În cămăși și cu ochelari de soare, 37.000 de bărbați și‑au prelungit serviciul militar cu un an pentru a ajuta la organizarea testelor și pentru a vedea cu ochii lor puterea armei care a îngenuncheat Japonia.

Pat Bradley se afla acolo, în atolul Bikini, urcat într‑un copac cu o cameră în mână, pentru a filma explozia și valul tsunami pe care l‑a produs - un singur val de peste 27 de metri, care s‑a domolit înainte să lovească insula, apoi trei valuri mai mici. "A durat vreo două minute până când primul val a ajuns la atol", și‑a amintit el. "Al doilea a fost mai înalt, iar al treilea a inundat complet insula cu ape de 1,2-1,8 metri înălțime."

Un tânăr căpitan din forțele aeriene, zvelt și atent la toate, pe nume Stan Beerli, s‑a aflat la rândul lui acolo. El a supra viețuit celui de‑al Doilea Război Mondial în bombardiere B‑17 deasupra Italiei și va supraviețui și Războiului Rece în costumul standard închis la culoare al CIA. Sarcinile sale aveau să includă încercarea de a‑i menține pe Gary Powers și avionul U‑2 în umbră, acolo unde le era locul, dar, pentru moment, Războiul Rece nu era decât spectacol pur.

Presa străină și cea națională erau bine‑venite în atolul Bikini. Testul Baker a fost urmărit de 131 de reporteri, printre care un întreg contingent sovietic. Cu ajutorul companiei Warner Bros., Pentagonul a lansat un film de propagandă despre explozie pentru cei care rataseră reportajul inițial, iar amiralul William "Spike" Blandy, care a supravegheat operațiunea, a pozat împreună cu soția sa tăind o brioșă cu glazură gigantică, de forma unei ciuperci atomice.

Răspunzând neliniștii publice dinaintea exploziei, Blandy și‑a dat cuvântul că el nu era "un playboy atomic" și a promis că bomba "nu va face să crape fundul mării, iar apa nu se va scurge prin fisură". Acest lucru era adevărat, dar explozia putea totuși să producă multe daune. În vara anului 1947, revista Life a publicat un articol lung bazat pe studii oficiale ale precipitațiilor radioactive concentrate care au căzut după bomba Baker. Articolul concluziona că, dacă s‑ar întâmpla ca o armă similară să explodeze la marginea Manhattanului, în condițiile unui vânt dinspre sud, două milioane de oameni ar muri.

America pusese capăt războiului cu o pereche de bombe atomice și demarase perioada de pace în același mod. Mesajul președintelui Truman către Stalin nu ar fi putut fi mai clar nici dacă ar fi fost scris cu sânge. Era un avertisment pentru Stalin să nu se gândească la începerea unui nou război în Europa, în care să mizeze pe demodata forță numerică a Armatei Roșii. Și a semnalat într‑o manieră mai concisă decât orice discurs că Truman acceptase argumentul central al vestitei "Telegrame Lungi" pe care George Kennan a trimis‑o de la ambasada americană din Moscova cu șase luni înainte de teste: "Dacă ar fi posibil ca Stalin și băieții lui să vadă una dintre aceste explozii atomice, nu s‑ar mai pune problema unui alt război".

Stalin a refuzat să se lase intimidat. El nu sacrificase 20 de milioane de oameni pentru a înfrânge fascismul doar ca să i se spună unde aveau să se oprească hotarele stalinismului. Și totuși el avea o problemă.

La momentul testelor din atolul Bikini, Uniunea Sovietică mai avea încă trei ani și o lună până la detonarea primei sale arme nucleare. Eforturile ei de a construi o astfel de bombă erau în desfășurare pe un cot al râului Șagan, în estul Kazah stanului, sub îndrumarea unui tânăr erou bărbos al științei sovietice (și homosexual în mare taină), pe nume Igor Kurceatov. Stalin considerase că bomba reprezintă "Problema Numărul Unu". Crease un comitet special pentru a se asigura că erau puse la dispoziție toate resursele necesare rezolvării ei. Munți întregi din Bulgaria au fost surpați pentru a‑i oferi lui Kurceatov uraniul de care avea nevoie. Însă Kurceatov nu era un inovator. El era un plagiator nuclear, aproape complet dependent de informațiile primite de la savanții de orientare stângistă ai Proiectului Manhattan din Los Alamos. După cum a recunoscut într‑un memorandum din 1943 către Sovietul Comisarilor Poporului, acest flux informațional avea "o im portanță imensă, cu adevărat incalculabilă pentru Statul și știința noastră" -, dar în 1946 șuvoiul de informații se redusese brusc la un firicel.

Cu doar un an mai devreme, nu una, ci două descrieri ale primei bombe testate la Los Alamos se aflau la Kremlin, cu aproape două săptămâni înainte ca ele să explodeze. După acel test, la Moscova au ajuns diagrame ale dispozitivului mai detaliate decât cele oferite în primul raport nuclear oficial înmânat Congresului Statelor Unite. Una dintre ele a fost scoasă pe furiș din Albuquerque într‑o cutie de Kleenex. Spionajul atomic nu a fost niciodată mai dezvoltat ca atunci. Însă, pe 7 noiembrie 1945, Elizabeth Terrill Bentley, o absolventă Vassar și agentă sovietică plătită în vârstă de 37 de ani, a mers la FBI cu o descriere de 107 pagini a activităților de spionaj sovietic în America de Nord. În ziua următoare, J. Edgar Hoover a trimis un memorandum secret la Casa Albă, bazat pe materialul oferit de Bentley. El a condus la puține arestări, pentru că agenta a oferit dovezi sumare, însă dezertarea ei a forțat Moscova să închidă majoritatea canalelor prin care îi erau furnizate secrete nucleare lui Kurceatov.

Au existat și alte motive din cauza cărora spionajul sovietic în Statele Unite a ajuns într‑un impas. Victoria obținută în război înlăturase cea mai puternică motivație a savanților de la Los Alamos de a împărtăși schițe tehnice cu foștii lor aliați sovietici - înfrângerea nazismului. Iar armata americană începuse, în sfârșit, să decodeze traficul sovietic de telegrame codificate, prin operațiunea cu nume de cod Venona, punând la un loc astfel multe dintre declarațiile lui Bentley.

Fără informații de spionaj vitale de la adevărații pionieri ai fisiunii nucleare din New Mexico, Kurceatov nu era în măsură să finalizeze bomba. Fără bombă, tot ceea ce putea spera să facă imperiul sovietic era să‑și apere uriașele‑i frontiere. În timp ce laguna Bikini era martora exploziei nucleare, perspectivele de viitor pentru comunismul internațional păreau într‑adevăr sumbre. Totuși, din măruntaiele clădirii Lubianka - sediul central al KGB și adevărata sală a motoarelor revoluției - s‑a ivit un licăr de speranță.

Citiți capitolul 2 al acestei cărți aici.
Citiți prologul acestei cărți aici.