Prolog la Podul spionilor

Citiți un fragment din această carte aici.


PERSONAJE PRINCIPALE

William Fisher: alias Rudolf Abel, Emil Goldfus, Martin Collins, Robert Callan, Frank, Milton și Agentul Mark: colonel KGB și cel mai important agent sovietic sub acoperire în America de Nord din 1948 și până în 1957.
Francis Gary Powers: pilot de avion U-2 instruit de Forțele Aeriene ale Statelor Unite și angajat de CIA să zboare în misiuni de recunoaștere deasupra Rusiei Sovietie; doborât pe 1 mai 1960.
Frederic Pryor: student doctorand la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, care a fost arestat de poliția secretă est-germană pe motivul suspectării de spionaj, dar eliberat și înapoiat părinților săi ca parte a schimbului de pe Podul Glienicke, pe 10 februarie 1962.

KGB

Reino Hayhanen: alias Eugene Maki și Agentul Vik: subordonatul KGB al lui Willie Fisher în New York din 1952 și până în 1957 și cel care îl va trăda Statelor Unite.
Pavel Sudoplatov: general KGB care a organizat asasinarea lui Lev Troțki în 1940 și l-a adoptat pe Fisher ca protejat al său în al Doilea Război Mondial.
Iuri Drozdov: ofițer KGB desemnat să țină legă tura cu James Donovan din Germania de Est în speranța aranjării unui schimb între Powers și Abel.
Aleksandr Orlov "Suedezul": agent sovietic "ilegal" dinainte de război care a dezertat în Statele Unite, unde a fost singura persoană care cunoștea adevărata identitate a lui Fisher.
Ivan Șișkin: ofițer superior KGB care a jucat rolul celui de-al doilea secretar al ambasadei sovietice în Berlinul de Est pentru a reprezenta Moscova în negocierile pentru schimbul Powers-Abel.

CIA

Marty Knutson: pilot de avion U-2 ale cărui fotografii din iulie 1956 făcute la Baza Engels a Forțelor Aeriene din Rusia au ajutat la demontarea teoriei unui "decalaj al bombardierelor" care ar fi amenințat securitatea națională a Statelor Unite.
Bob Ericson: pilot de avion U-2 care a participat la penultimul zbor deasupra teritoriului sovietic pe 9 aprilie 1960 și care a fost pilotul de rezervă al lui Powers pe 1 mai.
Richard Bissell: șef civil al programului U-2 din cadrul CIA din 1954 și până în 1962, în calitate de director adjunct al agenției, iar apoi de director de planificare.
Allen Dulles: director al CIA din 1953 și până în 1961; a cerut președintelui Eisenhower să autorizeze zborurile U-2 în Uniunea Sovietică și a fost responsabil pentru programarea zborului lui Powers pe 1 mai 1960.
Stan Beerli: colonel al forțelor aeriene care s-a angajat la CIA pentru a deveni șeful civil al Detașamentului B, unitatea de avioane U-2 cu baza în Adana, Turcia, unde a conceput procedurile de securitate ale Operațiunii Quickmove pentru zborurile în Uniunea Sovietică.
Joe Murphy: ofițer de securitate CIA în Adana care a fost ulterior însărcinat cu identificarea lui Powers pe Podul Glienicke din Berlin în ziua de 10 februarie 1962.

LIDERII SOVIETICI

Nikita Hrușciov: premier sovietic din 1958 și până în 1964; a abandonat planurile îndrăznețe de dezarmare nucleară și s-a retras de la summitul marilor puteri din 1960, după zborul peste Uniunea Sovietică al lui Gary Powers pe 1 mai 1960.
Roman Rudenko: procuror general sovietic și veteran al proceselor de la Nürnberg ale criminalilor de război naziști, care a prezidat la procesul lui Gary Powers din august 1960.
Serghei Biriuzov: mareșal al Forțelor Aeriene de Apărare Sovietice care a coordonat eforturile de interceptare a lui Gary Powers și care l-a anunțat pe Hrușciov că avionul U-2 a fost doborât imediat ce vestea i-a fost confirmată.
Evgheni Savițki: general-colonel în cadrul Forțelor Aeriene de Apărare Sovietice care i-a ordonat lui Igor Mentiukov să se izbească în Powers cu avionul său de vânătoare Suhoi Su-9, știind că misiunea avea să fie una sinucigașă în situația în care era încununată de succes.

LIDERII AMERICANI

Dwight D. Eisenhower: președinte al Statelor Unite din 1953 și până în 1961; a autorizat programul U-2, dar a regretat amarnic zborul de pe 1 mai 1960.
John F. Kennedy: președinte al Statelor Unite din 1961 și până în 1963; a promis, în calitate de candidat prezidențial, să re ducă "decalajul rachetelor" militare, care de fapt nu exista, și a refuzat să se întâlnească cu Powers la întoarcerea acestuia în Statele Unite.
William F. Tompkins: procuror însărcinat cu acuzarea lui "Rudolf Abel" (William Fisher) în 1957; a numit spionajul lui Fisher "o ofensă îndreptată împotriva existenței noastre".
James Donovan: fost procuror american la procesele de la Nürnberg ale criminalilor de război naziști, însărcinat cu apărarea lui Fisher la procesul acestuia; a intermediat ulterior schimbul de pe Podul Glienicke în Berlin.
Llewellyn Thompson: ambasador american la Moscova din 1957 până în 1962; a aflat de supraviețuirea lui Powers după prăbușire prea târziu pentru a mai preveni publicarea unei povești false de acoperire de către NASA.
Frank Meehan: diplomat american însărcinat să asiste familia lui Frederic Pryor în Berlin în 1961; ulterior a devenit ultimul ambasador american în Germania de Est.

PERSONAJE SECUNDARE

Burt Silverman: artist din Brooklyn și prieten al lui "Emil Goldfus" (William Fisher), a cărui mașină de scris a fost utilizată ca dovadă în condamnarea lui Fisher pentru spionaj împotriva Statelor Unite.
James Bozart: băiat din Brooklyn care livra ziare și a găsit pe jos o "monedă goală de cinci cenți" scăpată de Reino Hayhanen, conținând un microfilm care în cele din urmă a fost decodat și a îndreptat ancheta către Fisher.
Oliver Powers: miner, cizmar și tatăl lui Gary Powers; a solicitat un schimb între "Abel" și fiul său într-o scrisoare trimisă lui Hrușciov și a călătorit la Moscova pentru a fi prezent la procesul fiului său în 1960.
Millard Pryor: om de afaceri și tatăl lui Frederic Pryor; a călătorit la Berlin în 1961 pentru a obține eliberarea fiului său din vestita Închisoare de Investigație Stasi de la Hohenschönhausen.
Wolfgang Vogel: avocat est-german care a servit ca intermediar în eforturile lui Millard Pryor de a contacta autoritățile est-ger mane.
Carl McAfee: avocat din Virginia care a călătorit împreună cu Oliver Powers la Moscova pentru procesul lui Gary Powers și a pledat fără succes pentru indulgență față de acesta în biroul lui Leonid Brejnev, viitorul premier sovietic.
Kelly Johnson: fondatorul hangarului secret "Skunk Works" al companiei Lockheed din Burbank, California, proiectant al avionului U-2 și angajatorul lui Gary Powers după ce acesta a plecat de la CIA.
Dave Clark: pionier în utilizarea țesăturilor elastice în lenjeria intimă feminină și proiectant al costumelor presurizate purtate de piloții de pe avioanele U-2, între care și Gary Powers la momentul ultimului său zbor deasupra Rusiei.
Marvin Makinen: student american de la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest care a fost condamnat la opt ani de închisoare pentru spionarea instalațiilor militare sovietice în 1961, dar eliberat după doi ani, la cererea lui James Donovan.


Oriunde a fost posibil, am căutat și am intervievat persoanele încă în viață care au jucat roluri în această poveste, așa cum s-a derulat ea în urmă cu 50 de ani. Remarci din aceste interviuri sunt relatate la timpul prezent, pentru a le distinge de materialele regăsite în documente, jurnale sau surse secundare.


Drumul în afara Berlinului era practic pustiu. Dimineața de sâmbătă te întâmpina cu un frig mușcător. Prognoza meteo anunța zăpadă, iar zvonurile îi țineau pe oameni în oraș. Toate birourile de știri trimiseseră reporteri la Punctul de Control Charlie pentru că acesta părea locul potrivit. Însă prognoza a fost greșită, la fel și zvonurile.

În jurul orei nouă și jumătate, un taxi singuratic a trecut de ultimele semafoare din Wilmersdorf și s-a îndreptat către vest pe Königstrasse, mărind viteza. Pentru o vreme a gonit prin pădurea virgină de pe o insulă mare, în formă de diamant aflată între localitatea Wannsee și râul Havel. După care a ajuns în vârful unui deal, a coborât 800 de metri într-o curbă lină la stânga și a oprit la o barieră de trafic. Dincolo de barieră erau un turn de pază și un pod - o structură solidă de grinzi din oțel vopsite în verde, aruncată peste Havel, ce avea la jumătate o linie albă, subțire. Dincolo de pod se afla un alt turn de pază și o altă barieră, iar după ele era o zonă de tragere liberă pentru poliția de frontieră est-germană.

Mai departe se ridica zidul - nu segmentul scurt care diviza inima Berlinului, ci secțiunea lungă care izola sectoarele aliate de Est. Linia albă despărțea sectorul american de cel sovietic. Era cea mai bună aproximare de pe planetă a unei frontiere terestre între două superputeri nucleare ale lumii.

Taxiul a întors și s-a pregătit să facă drumul înapoi în oraș. Din el a coborât o femeie tânără cu un blocnotes. Avea păr blond, ochii albaștri și tremura de neliniște.

A aruncat o privire polițiștilor militari care păzeau bariera și s-a gândit că e mai bine să nu se apropie de ei. În schimb, a pus ochii pe un ofițer care venea spre ea în uniforma regulamentară a poliției vest-germane. Ducea cu el o servietă și un termos și părea să fie tânăr, la fel ca ea.
"Ajută-mă, te rog", i-a spus.

Ofițerul s-a oprit suficient cât să o audă zicând că aceasta era șansa ei unică în viață, că dacă se întorcea cu un blocnotes gol cariera ei se încheia înainte de a începe. El a răspuns că nu putea să se oprească pur și simplu acolo și să discute cu ea. Polițiștii militari îi urmăreau din priviri.
"Atunci mergi alături de mine", a spus ea.

La nord de drum, un povârniș triunghiular, acoperit cu iarbă, cobora spre apă, cu o cărare la deal ce ducea către o casă de vară de culoare crem. Polițiștii militari aveau o vedere clară în lungul cărării, dar nu asupra întregului povârniș. Copacii și arbuștii o delimitau de drum, iar femeia a observat că, pe măsură ce cobora în josul povârnișului, era mai bine ferită de ochii iscoditori. A început să meargă pe cărare, iar tânărul ofițer de poliție a urmat-o.
"Poate că i-a fost milă de mine", spune ea după jumătate de secol. "L-am luat la o plimbare în spatele tufelor și mi-a depănat întreaga poveste."

Se întâmplase devreme - imediat după ivirea zorilor, a spus el. Zărise un mic convoi de mașini care se apropiau de pod din partea americană și un altul din partea est-germană. Grupuri de bărbați se împrăștiaseră la fiecare capăt al podului și așteptau. După care trei indivizi din fiecare grup s-au apropiat de linia albă și au schimbat câteva cuvinte. Se produsese o întârziere, apoi s-a auzit un strigăt, iar după asta două siluete au traversat linia, fiecare în direcții opuse.

Annette von Broecker a notat totul. Povestea nu era completă, dar era mai mult decât avea să afle oricine altcineva în acea zi, inclusiv reporterii de la rețelele mass-media americane. A dorit mai multe detalii, și au existat câteva pe care le-a putut adăuga ea însăși - o deschizătură în norul de deasupra podului, lumina soarelui care a pătruns prin ea, două lebede care pluteau înainte și înapoi sub pod.
"Inima îmi bătea cu putere", își amintește ea. "M-am tot gândit ce să scriu. Lebede, soare, spioni. Lebede, soare, spioni." După care a fugit înapoi pe povârniș până la o cabină telefonică cu plată și a sunat la birou. Redactorul ei i-a spus să se calmeze, iar pe măsură ce ea a relatat știrea, el i-a oferit câteva elemente de fundal pentru articol, însă lebedele au rămas.

La ora 3:00 după fusul orar al Washingtonului, secretarul de presă al președintelui Kennedy l-a informat despre cele văzute de ofițerul de poliție. Acest lucru a făcut ca președintele să fie mai bine informat decât cititorii lui von Broecker, dar nu cu mult și nu pentru multă vreme. Articolul pe care l-a redactat ea în acea dimineață a ajuns pe prima pagină a tuturor ziarelor din lumea liberă. Articolul a relatat o rocadă între spioni care nu mai fusese încercată anterior, în care protagoniștii au trebuit să fie aduși în același loc, în același timp și schimbați cu cea mai mare grijă sub privirile fixe, tăcute ale lunetiștilor ascunși în pădurile de pe fiecare parte a râului. Era un trafic de persoane ce purta binecuvântarea a două superputeri.

A fost o poveste care începuse prin căutarea unor arme de distrugere în masă. Personajele ei principale au fost simpli soldați. Ei au urmat ordine, însă nu ordine obișnuite. Timp de aproape șapte ani, au fost profund implicați în cursa dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, în încercarea de a stabili care dintre cei doi inamici se afla mai aproape de obținerea mijloacelor de anihilare a celuilalt. Când i-a părăsit norocul, consecințele ar fi putut fi mai mult decât dezastruoase. Doar prin faptul de a fi umani, ei au putut schimba cursul istoriei, iar unul dintre ei a făcut-o.

Ceea ce i-a relatat polițistul lui von Broecker în acea dimineață s-a centrat pe trei personaje, nu două. Cel mai tânăr dintre ele, la acel moment, își revedea părinții pentru prima oară în trei ani, străduindu-se să accepte faptul că de acum era liber și putea să nu se mai gândească la sinucidere. Era un doctorand de 28 de ani al Universității Yale, interogat zilnic de poliția secretă est-germană - Stasi - în ultimele cinci luni pentru bănuiala de spionaj, de care era întru totul nevinovat. Era un tânăr cu o minte curioasă, căruia îi plăcea să hoinărească, și care intrase vesel și lipsit de griji în vârtejul paranoiei din Berlin într-o mașină sport roșie, marca Volkswagen. Tipul său de personalitate nu era unul pe care Stasi, un monstru hrănit cu suspiciuni și obsedat de conformitate, să îl înțeleagă cu ușurință. Era un spirit glumeț, predispus la meditație, liber. Numele lui era Frederic Pryor.

Următorul în ordinea vârstei a traversat podul dinspre partea est-germană în cea americană într-un costum rusesc ieftin, purtând o valiză din carton. Era o întoarcere acasă bizară pentru un pilot, în special pentru acest pilot. El intrase în spațiul aerian sovietic cu doi ani mai devreme purtând un costum presurizat făcut la comandă de compania David Clark din Worcester, Manhattan, cu scopul de a preveni evaporarea fluidelor din corpul său în eventualitatea în care în carlinga avionului se producea o spărtură. Misiunea lui era cunoscută doar de Casa Albă și de o mică echipă de agenți operativi din CIA împrăștiați între Langley și extremele mai sălbatice ale Eurasiei. Avionul său, un Lockheed U-2, traversase stepa cazacă la o altitudine de două ori și jumătate mai mare decât cea a Everestului, după care se dezmembrase și se prăbușise pe teritoriul rusesc în apropiere de Sverdlovsk^[i].

Atunci când cazi de la 21.000 de metri, nu mai există ordine de urmat. Pentru început, tot ce există e sâsâitul oxigenului, cupola de un albastru întunecat a stratosferei, care se rotește lent, și conștientizarea extrem de tăcută că acul altimetrului începe să se învârtă în sens invers. Acestea au fost singurele informații pe care le-a avut la dispoziție pilotul. Acestea și timpul necesar pentru a cădea 21 de kilometri pe verticală la o viteză medie de 160 de kilometri pe oră, ceea ce înseamnă mai puțin de zece minute. Nu ar fi trebuit să supraviețuiască. Dacă fusese lovit de o rachetă, explozia ar fi trebuit să-l spulbere împreună cu avionul. Chiar dacă lucrurile s-au petrecut altfel, șansele de a fi salvat de costumul presurizat au fost aproape nule. La 21.000 de metri, sângele începe să fiarbă în zece secunde. Era regretabil, au fost cu toții de acord - cei din grupul restrâns care au știut aceste detalii -, însă pilotul era condamnat la moarte.

Dar acel pilot a supraviețuit exploziei. În vreme ce cădea, s-a forțat să gândească. Pe măsură ce carlinga sa a început să se rotească, el a eliminat strategii care l-ar fi ucis cu siguranță. Pe durata unei căderi de 9.000 de metri, a îndepărtat calm geamul carlingii. Continuând să se rotească, s-a desprins de rezerva de oxigen și a plutit liber. A respirat aerul rarefiat de la altitudinea de 9,5, apoi 8, apoi 6,5 kilometri. Când i s-a deschis parașuta, a mulțumit în gând persoanei care i-o împachetase. A privit regiunea rurală de sub el și s-a gândit că semăna puțin cu peisajul Virginiei. A ales un loc și a avut o aterizare dură. Cei din Washington nu aveau de unde ști, însă el supraviețuise întregului episod.

Numele lui era Francis Gary Powers, Frank pentru prieteni, fiul unui miner din Virginia care a sfidat dorința fierbinte a tatălui său de a deveni medic și s-a făcut, în schimb, pilot pe avioane de vânătoare. Nu s-a gândit niciodată la sinucidere, deși au existat destui oameni care și-au dorit ca el să o fi făcut. Lunga sa cădere spre pământ de pe 1 mai 1960 a condus imediat și direct la cea mai severă ruptură în relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică de la Blocada Berlinului din 1948. A compromis summitul de la Paris, de la sfârșitul lunii mai, la care Eisenhower și Hrușciov speraseră să lanseze o eră nouă a unei politici de relaxare între superputeri. A accelerat cursa înarmărilor, care a adus lumea pe picior de război nuclear pe durata crizei rachetelor din Cuba, din 1962 și nu s-a încheiat până la colapsul imperiului sovietic, după aproape trei decenii. Din momentul în care Powers a fost raportat dispărut în misiune, au existat sceptici bine plasați în ierarhia conducerii din ambele tabere care au bănuit că întreaga lui misiune fusese plănuită pentru a eșua, prevenindu-se astfel începutul unei perioade de pace între superputeri. E o teorie care s-a menținut până în prezent.

Cel mai în vârstă personaj din povestea lui von Broecker s-a deplasat din sectorul american spre fâșia morții^[ii], iar apoi către zid, simbolul ideii de libertate. Mergea puțin gârbovit și fuma prea mult, fapt care îi provoca o tuse severă și o sinuzită gravă. Conform publicației New York Times, CIA și Curții Supreme a Statelor Unite, el era un maestru al spionajului sovietic. A fost o descriere care i-a încântat pe intermediarii lui și o reputație pe care a luat-o cu sine în mormânt. Numele lui, din câte s-a pretins, a fost Rudolf Abel. În cei nouă ani de rătăcire prin America de Nord și-a spus în multe feluri: Emil Goldfus, Martin Collins, Robert Callan, Frank și Milton, sau Milt, așa cum îi spuneau complicii și admiratorii săi. La pensionare și după moartea lui a dobândit aura ultimului dintre marii agenți "ilegali"^[iii] sovietici, nu că Rusia nu a mai încercat ulterior să aducă pe ascuns în Statele Unite oameni ca el. Moștenitorii lui profesionali îi includ pe cei zece "agenți neînregistrați" ai Moscovei, descoperiți de FBI și trimiși imediat acasă în 2010, printre care s-a numărat seducătoarea roșcată cunoscută sub numele de Anna Chapman și imortalizată imediat de tabloidele newyorkeze. Acestea și tribunalele au aflat repede cam tot ceea ce era de știut despre domnișoara Chapman. Au fost însă mai puțin meticuloase cu Abel. În ciuda a cinci ani de proceduri americane exhaustive, nimeni din Occident nu știa cine era el, de unde provenea sau ce anume spionase. Unele dintre aceste aspecte rămân încă necunoscute, dar, cel puțin, se știe că numele lui a fost William Fisher. Se pricepea extraordinar de bine să micșoreze mesaje codificate în formatul micropunctelor^[iv] și era de origine britanică.
 
Peste 30 de ani - în 1992 - am avut ocazia să călătoresc într-un camion militar rusesc de-a lungul acoperișului lumii. Acesta era numele pe care îl folosea șoferul, însă cartografii occidentali au dat regiunii denumirea de platoul Pamir. E un peisaj selenar cu iarbă brună, subțire, și zăpezi permanente, cu altitudini care nu coboară niciodată sub 4.570 de metri. Pe cuprinsul lui șerpuiește un drum de 650 de kilometri construit de paznicii de frontieră sovietici cu singurul scop de a-și proteja granița. La estul platoului începe Tibetul, la sud, o fâșie îngustă a Afghanistanului, iar dincolo de asta culmile extrem de zimțate ale Pakistanului de nord.

După trei ore pe drum, camionul s-a oprit. Soldații aflați cu mine în cabină au arătat cu degetul frontiera afghană și un mic grup de domuri albe în interiorul a ceea ce fusese, cu doar câteva luni înainte, teritoriu sovietic. Domurile erau stații radar. "Acolo l-am detectat noi pe Powers", au spus soldații. Au folosit cuvântul "noi" deși cel mai în vârstă dintre ei ar fi fost bebeluș la vremea respectivă. Mândria lor moștenită era la fel de memorabilă ca și pustietatea înghețată a locului.

Pe același traseu, am parcurs într-un taxi jumătate din Kazahstan până la Baikonur, Cosmodromul sovietic, pentru a urmări lansarea nocturnă a unei rachete Proton cu un satelit german în conul din vârf. Ulterior m-am deplasat către nord prin stepă, de-a lungul unei căi ferate singuratice desprinsă din Transsiberian și am bătut la cap o echipă de birocrați somnoroși să mă lase în zona de testări nucleare de la Semipalatinsk. În cele din urmă i-am înduplecat. O organizație caritabilă a înfipt un indicator cu patru laturi în țărâna de la intrare cu mesajul FIE CA PACEA SĂ DOMNEASCĂ PE PĂMÂNT într-o limbă diferită pe fiecare latură. Înăuntrul instalației, un colonel rus de armată m-a acuzat iritat de "radiofobie" pentru faptul că adusesem cu mine un aparat Geiger de măsurare a radioactivității.

Vremurile s-au schimbat. În 1960, singura modalitate pentru un străin de a vedea Baikonurul sau Semipalatinskul era un periscop poziționat invers prin care piloții avioanelor U-2 priveau în jos către țintele lor de la altitudinea de 21.000 de metri. Doar Powers și un număr redus de persoane au avut acel privilegiu. Același lucru era valabil și pentru Celiabinsk, o metropolă din Urali, plină până la refuz de armament, care a fost unul dintre ultimele locuri pe care le-a fotografiat Powers înainte să fie doborât - și unul dintre primele locuri pe care le-am vizitat în calitate de reporter la Moscova în 1999. Am fost duși acolo de Crucea Verde Internațională (președinte: Mihail Gorbaciov). Înainte de asta, documentându-mă pentru articole pe teme din industria de divertisment, precum și despre alte subiecte la fel de serioase din Los Angeles, am intervievat femei care au spus că fuseseră răpite de extratereștri la câțiva kilometri de locul în care Powers fusese instruit în deșertul Nevada și am jucat cricket în zona din San Fernando Valley în care el a murit. Oriunde am mers, fantoma lui a părut să fi ajuns acolo înaintea mea.

Moștenirea lui Francis Gary Powers este, oricum, semnificativă pentru felul în care a schimbat lumea. Ea ne-a dat 30 de ani de Război Rece care ar fi putut fi la fel de bine evitați. Dar ne-a oferit, totodată, lucrul la care a fost martor tânărul polițist pe Podul Glienicke - un ecou slab al armistițiului de trei ore din ziua de Crăciun a anului 1916, când soldați din armate diferite care luptau în noroiul Flandrei au ieșit din tranșeele lor pentru a juca un meci ireal de fotbal. Înainte și după acele momente, nebunia umană a deținut supremația. Pryor, Powers și Fisher au avut din plin parte de ea. Aceasta este povestea lor.