În intimitatea lui Enescu - Amintirile lui George Enescu / Les souvenirs de Georges Enesco

Citiți un fragment din această carte aici.


În 1951, când am avut onoarea de a‑i pune câteva întrebări lui George Enescu, pe un canal al Radiodifuziunii Franceze, nu mă gândeam la o viitoare publicare a acestor convorbiri. Ele au fost concepute după metoda obișnuită, sub formă de dialog, nu improvizat, ci redactat, apoi înregistrat cu toate ezitările gândite ca să redea pe cât posibil firescul unei conversații. Prea puțin ne interesa să se creadă că suntem înzestrați cu acea redutabilă ușurință a formulării care transformă majoritatea dialogurilor radiofonice în pălăvrăgeli insuportabile, fără plan, fără coerență, fără substanță. Ascultătorul este atent la o prezentare ordonată, la un gând clar exprimat și îi este indiferent faptul că, acolo la microfon, cineva se chinuie să improvizeze. Este o mare greșeală să crezi că bâlbâiala sistematică dă "viață" unor vorbe goale. Nu‑i oare de preferat să concepi un text destinat urechii, nu ochiului, apoi să‑l citești cu o intonație vie, autentică?

Dintr-un motiv total opus, publicarea în volum a unor dialoguri familiare stârnește, și aceasta, multe critici.^[i] Ceea ce a fost conceput să fie ascultat nu dă bine, ca atare, la citit. Acest du-te-vino continuu întrebare-răspuns, caracterul premeditat al replicilor, efervescența simulată a discuției, tot acest joc de scenă își pierde mult din spontaneitate dacă este prezentat în scris. Mai leneșă ca ochiul, mai înceată în receptarea secretului unei fraze, urechea are nevoie de repetări pe care ochiul le va considera imediat obositoare. Dacă ascultăm dialogul dintre doi indivizi, ni se pare firesc ca primul să pună întrebarea și al doilea să o repete înainte de a răspunde. Să luăm un exemplu:
Intervievatorul: Dacă nu mă înșală memoria, nu v‑ați născut la Paris, așa cum cred unii, ci în Venezuela, o țară îndepărtată, despre care, la o adică, puțini oameni ar ști să spună exact unde se află.
Persoana celebră: Aveți o memorie bună. Într‑adevăr, parizianul ce sunt astăzi a văzut lumina zilei la 1 septembrie 1883, la Caracas, care este, după cum poate știți, capitala Venezuelei...^[ii]

Toate acestea, care "merg" la radio, sunt enervante la citit. La ce bun atâtea ocolișuri? Nu este mai simplu să‑i dai pur și simplu cuvântul - sau, mai bine zis, tocul - persoanei celebre care‑și va expune ideile pe scurt:
"Născut la 1 septembrie 1883 la Caracas, capitala Venezuelei, am venit la Paris la vârsta de trei ani..."

S‑a spus esențialul și cititorul este scutit de volutele unui dialog artificial.

Este important să precizăm modul în care acest mic volum a fost conceput și mai apoi realizat. Documentul de bază era textul celor douăzeci de Convorbiri cu George Enescu, difuzate în 1951 și reluate în 1953, pe canalul Radiodifuziunii Franceze.^[iii] După ce am petrecut niște luni bune în preajma lui Enescu, care se lăsa tras de limbă cu o plăcere totală, stabilisem o primă variantă formată din douăzeci de dialoguri. Această variantă a fost examinată amănunțit și corectată cu grijă de George Enescu, la care copia dactilografiată a stat mai mult de o lună, el ținând să verifice cele mai mici detalii. După care mi‑a dat textul, conținând unele pagini scrise în întregime de mâna lui, spunându‑mi: "Am avut oroare întotdeauna de viețile romanțate. Aceasta este adevărată. Să‑i dăm drumul!" Am înregistrat, deci, versiunea corectată prin grija lui.

Când, în iunie trecut, i‑am arătat proiectul ce avea să ducă la publicarea acestui volum, George Enescu a fost foarte încântat și și‑a manifestat satisfacția fără nicio reținere. Ca și mine, considera că este mai bine să nu publicăm Convorbirile noastre în prima lor formă și, pe de altă parte, era fericit că este scutit de efortul unei noi redactări.

I‑am prezentat lucrarea cu o oarecare neliniște. Nu cumva, în ciuda scrupulelor mele, voind să fac lucrurile cât mai bine, i‑am alterat gândirea? M‑am simțit ușurat când am primit exemplarul corectat de mâna lui. Abia dacă modificase ici‑colo un adjectiv sau mai atenuase o părere prea abruptă. A înlocuit cuvântul "eu" prin "modesta mea persoană", a adăugat ici‑colo adverbe moderatoare, cum ar fi "cu umilință", "cu respect": doar nuanțe. M-am liniștit! Cărticica mea este povestirea fidelă a unei existențe, așa cum mi‑a fost ea relatată de cel ce a trăit‑o.

Persistă un obstacol: în toate paginile ce urmează, Enescu va vorbi despre el fără a face judecăți de valoare. Sau, mai curând, dacă i se întâmplă să exprime vreo opinie despre talentul său ca interpret și despre opera sa de compozitor, o va face în cuvintele cele mai simple, în formulările cele mai severe. Acest mare om nu are față de el însuși nicio complezență, se apreciază cu umilă modestie, este chiar nedrept. Orgoliul lui este să slujească muzica. Fără măcar să știe cu ce măreție o slujește.

Odinioară, prinții puneau un biograf, bun cunoscător al meseriei și al... interesului propriu, să le povestească viața. Așa se face că Memoriile lui Sully nu au fost redactate de Sully însuși, ci de un istoric ce se adresa ministrului regelui Henric, invitându‑l să‑și judece singur meritele: "Atunci v‑ați dus pe domeniul din Béthune și, cu inteligența minunată cu care v‑a hărăzit cerul, l‑ați făcut să rodească în mii de feluri..." Era cam mult, dar, pentru o epocă în care mai-marii lumii erau însetați de elogii, tămâia asta vulgară li se părea parfumul cel mai fin și mai firesc din lume.

Nu prea mă văd adresând elogii exagerate unui om care a fugit întotdeauna de onorurile oficiale și de frazele de‑a gata. Însăși modestia lui ne impune o admirație atât de totală, încât nu mai este nevoie să‑l elogiem, în prefața acestor amintiri. Totuși, în câteva rânduri, aș vrea să spun ceea ce el însuși, despre sine, nu a putut spune.

Mai întâi, că este întruchiparea nobleței. Nu cunoaște invidia și meschinăriile legate de profesiune. Își vede de drumul său, bucurându‑se, în același timp, de succesele altuia. Îi știu doar o ambiție: să compună și să facă muzică. Viața o acceptă așa cum este, greutățile se face că nu le vede. S‑a ridicat întotdeauna deasupra evenimentelor. Când a fost puternic și bogat, nu s‑a folosit nici de putere, nici de bogăție.

Astăzi, suferința fizică și împrejurările internaționale i‑au redus libertatea de mișcare și i‑au limitat posibilitățile, dar când bați la ușa lui, îți deschide un mare domn. Dacă, din întâmplare, ar intra un magnat în casa lui, omul bogat ar fi Enescu, și nu miliardarul, pentru că, ridicându‑se să‑l întâmpine, el s‑ar sprijini cu mâna dreaptă de o comoară, în permanență prezentă pe masa lui de lucru: teancul ultimelor manuscrise. Traiul lui este foarte modest și totuși nu‑l veți auzi niciodată plângându‑se ori rostind vreun cuvânt de reproș. Doar cuvinte de recunoștință. Oamenii de mare valoare sunt astfel făcuți încât par mereu îndatorați față de cineva sau de ceva. Felul cum vorbește despre un altul este elogios. Când vorbește despre Franța, este emoționant.

Iubește Franța și Franța îl iubește. Parisul l‑a primit când împlinea treisprezece ani. Venea de la Viena și, la Viena, din țara în care s‑a născut, România. Și‑a desăvârșit studiile muzicale la Conservator, unde i‑a avut maeștri pe Massenet, Fauré, Gedalge și Marsick și colegi pe Cortot, Thibaud, Ravel, Ducasse, Schmitt, Aubert și alții încă, din aceeași mare familie. De formație franceză, în sensul cel mai deplin al cuvântului, dacă stai de vorbă cu el, îți dai seama că are înclinații profunde pentru romanticii și clasicii germani, pentru Wagner și Brahms și, înainte de ei, pentru Beethoven și Bach. Mi‑a mărturisit‑o de nenumărate ori, o va face pentru dumneavoastră, în aceste pagini.

Evident este, în al doilea rând, că înzestrarea lui artistică este uluitoare. Majoritatea oamenilor suferă că au talent prea puțin sau că acesta a înflorit târziu. Enescu a suferit, dimpotrivă, din cauza precocității talentului său și a prea multei lui înzestrări. La treisprezece ani, cânta la fel de strălucit la vioară ca și la pian și era deja autorul mai multor Uverturi; la șaisprezece ani, compunea Poema Română; a avut, din nefericire, un succes răsunător, neliniștindu‑i pe profesorii săi. Unde va ajunge lumea dacă elevul își întrece maeștrii? Tânărul Enescu a simțit‑o pe pielea lui, ca și Maurice Ravel, mai târziu, vinovat că avea deja în mapă câteva capodopere, pe când se străduia să obțină Marele Premiu al Romei pentru compoziție. La Conservator, studenții străluciți sunt iubiți, dar cei excepționali stârnesc temeri. Talentul este încurajat, dar geniul provoacă teamă.

După studii, intrat în viață, Enescu a făcut în același timp o dublă carieră, de virtuoz și de compozitor. Invidioșii au pretins că ar fi cumulat două funcții. Prietenii au socotit că reușea la fel de bine în amândouă. El însuși ducea o dublă povară, după exemplul lui Liszt, care nota, la Weimar, în 1853: "Cât timp voi fi aplaudat ca pianist, lumea va refuza să mă considere compozitor..." Dintotdeauna, multitudinea înzestrărilor adunate într‑un singur om a provocat scandal: este prea mult pentru unul singur! Și dacă, pe deasupra, păstorul se căsătorește cu o prințesă, lumea îl blamează și îl acuză că‑și dă aere aristocratice. Franz Liszt nu și‑a unit viața cu cea a prințesei de Sayn și George Enescu nu este soțul prințesei Cantacuzino? Amândoi fii de țăran, născuți în țări vecine, amândoi niște "bieți muritori îndrăgostiți de o stea", amândoi destinați unei duble glorii - câte asemănări între acești doi oameni! Dar Liszt își iubea mult pianul, în vreme ce Enescu mai spune și rele despre vioara lui!

Cei care îl cunosc nu se miră de diatribele lui, știind că sunt datorate dorinței permanente de a compune, constrânsă de obligația de a exersa la vioară. Ceilalți - adică mulțimea auditorilor care l‑au aclamat pe marele interpret - nu înțeleg regretul lui, care distruge multe iluzii, nici aversiunea pe care o carieră plină de glorie o contrazice! Există oare ceva mai seducător decât imaginea poetului mângâindu‑și lira, a pictorului îndrăgostit de penelul său ori a meșterului simplu, vorbind cu drag despre unealta lui? Pentru vioara pe care o strânge cu bărbia la piept, aproape de inimă, cu capul plecat să‑i audă mai bine șoaptele, prieten nedespărțit pe care‑l ia cu el în călătorie și nu‑l părăsește, asemeni unui câine credincios, artistul ar trebui să aibă numai cuvinte frumoase, evocând acest permanent însoțitor! Este cert că, blamându‑și instrumentul care l‑a făcut celebru, Enescu i‑a decepționat pe mulți dintre credincioșii săi admiratori anonimi. Pentru ei și pentru alții, voi povesti un moment ce îi va emoționa cu siguranță. Pe 13 august 1954, i‑am făcut o vizită maestrului, atunci bolnav. Culcat în pat, slăbit fizic, dar foarte lucid, mi‑a spus la ureche: "Vă cer ca un serviciu personal să mai atenuați puțin, în Amintiri, înainte de apariția lor, ceea ce am spus odinioară despre vioară... În urmă cu o lună încă mai spuneam fără sfială că‑i chinul meu zilnic. Astăzi, tare mă tem că nu voi mai putea cânta la ea... Mă chinuie remușcările... Mi‑am vorbit de rău prietenul credincios... căruia, în definitiv, îi datorez bucurii mari... Așa că, m‑ați înțeles... Nu trebuie: nu ar fi bine..." Nu ar fi bine, cuvinte pline de scrupuloasă noblețe, în care îl regăsim pe George Enescu așa cum era!

O existență deosebită cunoaște întotdeauna sfâșierea: trebuie să alegi între aspirații prea multe și contradictorii. Drama lui Enescu se leagă de multele sale daruri naturale. Din fericire, el a știut să aleagă dintre toate pe cele mai trainice, și nu pe cele aducătoare de glorie efemeră. O carieră de instrumentist poate să umple o viață întreagă și îi aduce adesea, celui care o realizează, renume și avere. La polul opus, viața unui compozitor este în general modestă, din toate punctele de vedere. Dacă Brahms și Franck s‑ar întoarce pe pământ ar fi surprinși, îmi închipui, să vadă atâția violoniști interpretând minunat Concertul unuia sau Sonata celuilalt și obținând succese pe care ei nu le‑au trăit în calitate de autori. Această întâietate scandaloasă a virtuozului față de compozitor nu a fost acceptată de Enescu, deși, fiind și virtuoz, și creator, ar fi putut beneficia de avantajele aduse de ambele, adică să lucreze simultan pentru prezent și pentru viitor. Mi se va spune: "Dar nu asta a făcut? Nu a cântat mult la vioară și nu a compus tot așa de mult?"

Nu chiar - a fi violonist de carieră nu a fost pentru el un scop, ci un mijloc în măsură să‑i asigure independența. Cea mai bună parte a timpului el a rezervat‑o singurei preocupări ce contează cu adevărat pentru el și reprezintă o valoare inalienabilă - compoziția. Când era foarte tânăr, își făcea planuri avântate: cu banii câștigați pe scenă, își va cumpăra pământ în România și, după aceea, se va retrage în țara de baștină, își va pune pentru totdeauna vioara în pod și își va petrece zilele și anii compunând muzică. Din păcate, a fost ca în Perrette et le pot au lait...^[iv] Două războaie, două devalorizări monetare succesive și o schimbare bruscă de regim politic îi distrug lui Enescu speranțele și îl obligă, de două ori, să bată din nou, cu vioara sub braț, drumurile lumii. Te duce gândul la melodia lui Schubert numită Flașnetarul, la cel care umblă dintr‑un loc în altul, din sat în sat, cântând aceeași piesă melancolică. Enescu îl iubea destul de mult pe Schubert ca să ne permită această apropiere, căci faima lui de virtuoz nu l‑a consolat niciodată că nu a putut să se dăruiască exclusiv creației muzicale. Până la urmă, s‑a resemnat să accepte această simbioză impusă, între vioară și hârtia cu portativ, acest mariaj din interes între util și indispensabil. "Sunt, ne spune el, omul care a slujit la doi stăpâni, în același timp: Dumnezeu și Mamona. Nu prea este ca‑n Evanghelie..." Dar aceasta explică stările de furie ale maestrului, pricinuite de instrumentul care i‑a adus faima, răpindu‑i ore prețioase. Când este cuprins de mânie, chipul i se strâmbă, din ochi îi țâșnesc flăcări, din gură blesteme și nu mai avem de‑a face cu George Enescu, muzician român, ci cu Eduard de Max, tragedian de aceeași anvergură, într‑unul dintre rolurile sale preferate!

Mai este oare nevoie să‑l descriem pe Enescu violonistul, să vorbim despre extraordinara frumusețe a interpretărilor sale? Cred că nu și cred că e suficient să‑i propun cititorului o scurtă meditație în fața portretului de la pagina 179 a acestui volum. Nu pare să fie reproducerea unui bronz, cu reflexele lui sumbre, cu lucirile metalice și ochii închiși asemeni statuilor? Nu, este efigia vie a unui om aplecat asupra viorii. Un fotograf american l‑a prins într‑un instantaneu pe Enescu interpretând Poemul lui Chausson, fixând pe vecie imaginea durerii îngemănată cu cea a geniului. Priviți masca aceasta epuizată de efort, capul retezat de linia arcușului, stând, desprins parcă, pe soclul lucios al viorii. Câte adjective macabre! Dar această viziune ne duce departe, atât de departe de sălile de concert! Unde atunci? Altundeva... Acesta este privilegiul interpreților foarte mari: să ne deschidă și nouă drumul spre ținuturile misterioase unde doar ei, magicienii, pot ajunge. Acesta este miracolul Enescu.

În aparență, nimic nu este mai simplu decât arta lui lipsită de orice vanitate, de orice îndrăzneală nemotivată, de orice prețiozitate. Interpretează simplu, direct, uneori este tumultuos, ca acele torente de la munte ce cară pietrișul și, uneori, un bulgăre de aur. La Enescu, schimbările neașteptate accentuează, prin contrast, suavitatea contemplației. Fără să pună în evidență fiecare notă, el "dezvăluie" domol textul, iar atunci când ajunge la un motiv esențial sau în punctul culminant al unei teme, ce calm se așterne, ca acela al înălțimilor, pe munte! O artă făcută din contraste, din momente dramatice și din zone de liniște. O artă nu a spiritului, nu a inimii, ci a sufletului.

Îmi amintesc două concerte date, nu de mult, de Enescu și Cortot. Cei doi vechi prieteni, odinioară colegi în anii de școală, se reîntâlneau în incinta modestă a Școlii Normale de Muzică, după ce, mai bine de o jumătate de secol, străbătuseră lumea. Cântau aici cele Șase Sonate pentru vioară și pian, ale lui Bach, șase minunății care "nu mai stârnesc emoție, pentru că sunt mai presus de emoție". Așa își spuneau unul altuia, în culise, cei doi mari muzicieni care‑și uniseră talentul pe scenă, după o îndelungată despărțire, atât de potriviți unul cu celălalt, totuși! În fapt, a fost același stil, aceeași gândire, aceeași concepție creatoare în interpretarea acestor sonate și foarte simple, și pline de secrete, ei exprimând un profund respect pentru seninătatea nemuritoarelor texte; doar ici‑colo, un accent, o notă mai apăsată, tulburătoare prin chiar discreția execuției. De exemplu, în andantele în formă de canon din Sonata în la major, luând‑o înaintea partenerului său sau imitându‑l, Cortot inventa pe Pleyel o sonoritate imaginară, ce nu era nici a pianului, nici a clavecinului, nici a flautului, dar avea ceva în comun cu toate și făcea un contrast minunat cu sunetul continuu al viorii.

Într‑o seară, la Strasbourg, un alt duo: Enescu și Menuhin în Dublul Concert de Bach. Pe scena Palatului de Festivități, profesorul și discipolul său, alături, așteaptă cu arcușul pregătit. Enescu începe, cu asprimea sinceră a omului căruia îi place să spună adevărul. Menuhin îi răspunde, intră în dialog cu el, își strecoară sonoritatea de argint în țesătura pe care corzile o împletesc neobosit în jur. Moment unic, în mijlocul largoului, când viorile desenează arabescuri legate, ca două suflete unite în înalt... A doua zi seara, concertul are loc în sala, mai modestă, de la Aubette. După missa cea mare, strălucitoare, ținută pentru toți credincioșii, urmează slujba de seară rituală, în timpul căreia Enescu cântă, în chip de rugăciune, două sonatine pentru vioară și pian și două sonate pentru vioară solo. Câtă știință îți trebuie ca să dai strălucire unei simple teme de gigă, o modestă gavotă, câtă precizie să abordezi direct monumentala ciaconă! Doar experiența de o viață îl face pe bătrânul Bach să trăiască din nou, sub degete inspirate, să strălucească o clipă, în răstimpuri, apoi să se întoarcă din nou în umbră, maltratat de virtuozi... În seara aceea, după concert, l‑am întâlnit pe Enescu la profesorul Pautrier, prietenul său dintotdeauna. Mă duc la el să‑l felicit, să‑i spun ce bucurie ne‑a adus, să exprim recunoștința generală. Schițează un gest nedefinit, trădând multa lui răbdare și speranța deseori înșelată: "Încerc doar să arunc o rază de lumină peste aceste comori..."

Vocea lui cântă și rulează ușor pe "r", cu accent românesc.

Dirijorul este egalul interpretului; de altfel, ce este un dirijor, de nu interpretul lucrărilor pe care le dirijează? În acest fel își înțelege Enescu rolul când ia bagheta și urcă pe scenă, nu ca să învingă, ci ca să slujească muzica - este deviza lui. Nu cunosc vreun alt dirijor mai puțin demonstrativ. Este perfect eficient, stând jos, făcând uz de un număr redus de gesturi. Prezența sa, autoritatea, privirea, toate creează siguranța. Alege fără greș tempourile, ghicește accentul corect, pulsația secretă, așa încât este mai mult decât frumos, este veridic. Interpretarea pe care o dă Enescu nu se discută, este adoptată așa cum aderi la o credință.

Cel mai mare merit al său este de a fi denunțat viciul nepedepsit al timpului nostru - viteza. Această beție morbidă pune stăpânire chiar pe cei mai buni și le compromite talentul. Puțin îmi pasă că Jascha Heifetz posedă o tehnică inegalabilă, dacă o folosește în detrimentul melodiei, până la a transforma finalul Sonatei Kreutzer într‑o tarantelă epileptică. Puțin mă interesează, într‑adevăr, pentru că Beethoven este mai mare decât Heifetz și dacă un interpret încearcă să‑l eclipseze pe compozitor, atunci lumea se întoarce pe dos, îngerii trec înaintea lui Dumnezeu și păcatul învinge spiritul! Trebuie să‑l vezi pe Enescu ținând un curs de interpretare, la Yvonne Astruc, pe Avenue de Villiers.^[v] Violoniștii vin rând pe rând și, orice ar cânta, maestrul îi acompaniază la pian, fără partitură. Este mult mai simplu să știi totul pe de rost! Am asistat la multe dintre aceste cursuri și niciodată nu l‑am auzit pe Enescu dând rețete de virtuozitate, niciodată. Nu‑l interesează. Dar, de la început, pătrunde în miezul lucrării, pune în evidență esențialul și îl redă în formulări savuroase. Încă îl văd și îl aud în memorie pe tânărul violonist italian ce cânta Concertul lui Beethoven. În andante, avea o sonoritate frumoasă, vie, luminoasă, dar era cam nerăbdător să fie auzit. Enescu îl acompania, murmurând cu gura închisă, imitând timbrurile orchestrei. Și deodată a spus, îndreptându‑se de spate: "Este foarte frumos, dar nu este ce‑i scris... secretul acestei melodii nu este în afara melodiei, ci înăuntrul ei... Caută, sapă, răscolește... Și apoi, când o cânți, să ai mereu în tine onomatopei sentimentale..." Căci muzica este iubire - sau nu este nimic.

Imaginea dominantă pe care mi‑o lasă Enescu este aceea, o repet, de creator îndârjit să creeze, care știe că are ceva de spus și că trebuie să o spună cu orice preț. Acesta este țelul vieții lui și nimic nu contează în afara căutării adevărului interior de care se eliberează proclamându‑l. Voință de granit, tenacitate de furnică. Am cunoscut mulți compozitori, dar niciunul nu mi‑a dat, mai mult decât Enescu, certitudinea că, pentru artist, să comunice este o necesitate vitală. Niciunul nu m‑a făcut mai bine să înțeleg frumusețea acestei tiranii.

Trebuia să‑l fi văzut pe Enescu lucrând, pe un colț de masă, deschizându‑și cu grijă manuscrisele, notând o idee, ștergând cu guma, zgrepțănând cu penița, tăind, schițând, copiind din nou, dedicând fiecare clipă operei la care lucra - pentru a afla că un artist, în timp ce lucrează, poate fi comparat cu o mamă care își îngrijește copilul. Sunt două datorii sacre, ușoare și epuizante în același timp, două poveri de care, pentru nimic în lume, nu ai vrea să scapi. A crea înseamnă a iubi.

Nu se poate descrie în câteva rânduri o operă atât de diversă și de bogată ca aceea de care vorbim. Am putea și ar trebui să‑i consacrăm un volum întreg.

Aș fi fericit dacă aș putea să le transmit măcar unora convingerea mea că George Enescu este unul dintre cei mai originali compozitori contemporani, unul dintre cei mai sinceri, unul dintre cei mai magnific inspirați. Cu o egală bucurie, a atacat toate genurile: melodic, simfonic și liric. A mers înainte cu îndrăzneală.

Muzica lui de cameră este de o bogăție nemaiîntâlnită și de o noutate deplină. Octuorul și Dixtuorul sunt irezistibile, iar Sonata a III‑a în caracter popular românesc este, pur și simplu, o capodoperă și, încă mai mult de atât, o capodoperă profetică. De ce nu se cântă mai mult cele două Suite pentru orchestră? Ar merita să fie considerate clasice, la egalitate cu Mormântul lui Couperin, al lui Ravel. Scriitura și orchestrația lor sunt bogate și noi. Ascultați douăzeci de măsuri din această muzică și nu o veți mai confunda cu nimic altceva. Dacă aveți puțină experiență, veți descoperi de îndată cele trei atribute ale artei făcute să dureze: originalitatea, perfecțiunea structurii și emoția. Pe deasupra, oricât de viu a fost el, sentimentul național nu a pus în umbră universalitatea strălucitoare a lui Enescu. Îl văd la loc de cinste printre cei mai mari contemporani ai noștri.

Ajung acum la opera sa de căpetenie: Oedip - unul dintre acele monumente în fața căruia te înclini. Dacă ar trebui să inventez o imagine, aș spune că este frumoasă ca Acropole. În mod spontan, Enescu a găsit tonul și măreția dramei antice, a îmbinat armonios temele eterne: fatalitatea, oroarea inspirată de sacrilegiu, pasiunea pentru adevăr. Cunosc puține scene atât de înalt sublime ca aceea în care Sfinxul îl întreabă pe Oedip: "Cunoști Destinul, Oedip, Destinul? Bestia și lutul, și astrul de pe cerul senin, și zeii, chiar zeii se supun Destinului... Ca să‑și împlinească visul urmărit, Uranus și Cronos au căzut din stele, și curând, pălind în strânsoarea fatală, marele Zeus, la rândul lui, se va prăbuși în întuneric! Și acum, Oedip, răspunde, dacă îndrăznești: în imensitatea universului zidit de Destin, numește pe cineva sau ceva care să fie mai mare decât Destinul..." Atunci, Oedip răspunde: "Omul, omul este mai puternic decât Destinul!"

În opera lui Enescu, dialogul acesta este magnific. Interpretat de autor, este sublim. Când Enescu se înflăcărează și intră în rol, ni se face pielea de găină. Gâfâie cu o voce răgușită, i se umflă venele, își strânge pumnii și privirea sa - "privirea cea verde a lui George Enescu, plină de un vis oceanic"^[vi] - devine dură, în vreme ce colțurile gurii sunt trase în jos de greutatea disprețului. Nu‑i oare conținută propria lui poveste în aceste câteva cuvinte: "Omul, omul este mai puternic decât Destinul!"?

Strigătul acesta supraomenesc reînvie în mintea mea o scenă familiară. Sunt acasă la Enescu, în micul apartament din strada Clichy. Autorul lui Oedip, așezat între masa de lucru și pian, tocmai a interpretat replica eroului doborât, atât de convingător, că nu mai știu dacă am în față un compozitor sau un actor. După câteva clipe, îl va imita pe Mounet‑Sully, atunci când iese din palatul unde Oedip tocmai și‑a scos ochii. Strigătul de animal rănit, reculul instinctiv al feței înroșite de sânge, pe toate Enescu le exprimă cu o veridicitate halucinantă. Cu sufletul la gură, respir repede... Și, deodată, Enescu izbucnește în râs: este destinderea, pauza eliberatoare după scena terifiantă, este viața cotidiană care își reia cursul în timp ce cortina purpurie cade.

Cititorul s‑ar înșela profund dacă și‑ar imagina că un mare artist este totdeauna egal cu sine însuși, zbătându‑se între gratiile visului ca o veveriță în cușcă. Nimic nu‑i mai divers ca un spirit creator, nimic mai vesel, uneori, decât un tragedian. În privința lui, Enescu ilustrează de minune gluma, pe jumătate serioasă, rămasă de la Chopin: "Nu‑mi vorbiți de oameni care nu râd niciodată, nu sunt oameni serioși!" Pe pământ, echilibrul stă în diversitate.

Da, am râs mult și des, stând de vorbă cu Enescu! Am râs de calambururile pe care le inventează cu o inepuizabilă inspirație. Am râs de parodiile vocale. Am râs văzându‑l imitând pe rând diversele instrumente muzicale din orchestră și fluierând, în special, toată partea de flaut din Preludiu la după‑amiaza unui faun, acompaniindu‑se la pian. Am râs în voie la jongleriile sale cu memoria genială pe care o avea, ca o cutie de scamator din care ieșeau, când le chema, cele mai neașteptate lucruri. Am râs de complimentele hiperbolice spuse naivilor, după moda asiatică, și urmărind pe chipul păcăliților schimbările provocate de credulitate. Am râs văzându‑l râzând. Am râs de o istorioară povestită de Prințesă, cu o impetuozitate ce‑i colora spusele. Am râs împreună. Dar când voi termina de conjugat verbul "a râde"?

La începutul acestui mic volum, am vrut să amintesc în ce pot să rezide forța, grația, geniul ilustrului meu interlocutor. Acum îi cedez penelul, îl las să execute clasicul deja "Portret al pictorului executat de el însuși". El vă va povesti viața lui, speranțele și decepțiile sale, cu acea perfectă sinceritate care dă valoare celor mai neînsemnate dintre povestirile lui. Eu am avut o sarcină mai delicată căci, chiar de ești foarte convins de ceva, nu poți fi sigur că ai reușit să transmiți acest sentiment. Scriind despre un om pe care îl iubesc și‑l admir în egală măsură, am avut mereu în minte două fraze cu un înțeles ascuns: "Ca să vorbești despre Mozart, spunea Diderot, ar trebui să‑ți poți muia penița în curcubeu." "Ca să vorbești despre Enescu, adaugă contele de Saint‑Aulaire, ar trebui să o înmoi în fulger, eclipsă și rouă." Grea cerință! Să mă ierte marele nostru Enescu dacă, neputându‑mă servi de astre, m‑am mulțumit să vorbesc despre el doar din toată inima mea!

(Bernard Gavoty, septembrie 1954)

Citiți un fragment din această carte aici.