Goală de trup cămașa, trupul e gol de straie - postfață la Misiunea

Citiți un fragment din această carte aici.

 
În ciclul Jurnal de bord III - Cipru, unde mi‑a poruncit (1955) de Yorgos Seferis, există un poem care reia o versiune a legendei frumoasei Elena (tratată de Euripide în tragedia omonimă), potrivit căreia regina spartană n‑ar fi ajuns nicicând la Troia, ci doar un simulacru al ei. Ea însăși, în carne și oase, fusese transportată în Egipt, unde a regăsit‑o Menelaos după încheierea războiului troian. Tot acolo o întâlnește Teukros, fratele lui Aiax, în drum spre Cipru, unde îi "poruncise" Apollon să se așeze și să întemeieze o nouă Salamină, în amintirea patriei din care fusese izgonit de tatăl său. Aflând din gura Elenei adevărata cauză - lipsa oricărei cauze - a celor zece ani de măcel în numele ei, vocea lirică, presupusă a aparține supraviețuitorului, se întreabă la ce bun "atâta jale și atâtea vieți/ prăbușite‑n abis/ pentru‑o cămașă goală de trup, pentru‑o Elenă".

Printr‑un ricoșeu ironic de felul celor ce abundă în istoria mentalităților, în Grecia mulți oameni de Stânga recunosc în versul lui Seferis - poet care nu fusese dintre ai lor - ecoul unor dezamăgiri și frustrări proprii. După tributul de sânge plătit în Rezistență, după eșecul politico‑militar în Războiul Civil (1946-1949), după dura represiune la care au fost supuși încă mulți ani, iar pe de altă parte după dezvăluirea crimelor lui Stalin și pe măsură ce înțelegeau natura reală a "socialismului (i)real", cei dotați cu minimă luciditate încep să bănuiască - ba să se și încredințeze - că le‑a fost dat să îndure tot acel lung cortegiu de jertfe și durere "pentru‑o cămașă goală de trup, pentru‑o Elenă".

În domeniul cultural, acest sentiment a stimulat apariția unui soi de curent sau de grup informal deosebit de vizibil în peisajul primei generații postbelice a literelor neogrecești. Un sagace critic din generația următoare l‑a denumit "poezia înfrângerii", relevând totodată și reversul pozitiv al medaliei: "pe acești poeți i‑a câștigat poezia, tocmai când îi pierdea ideologia" (în care crezuseră).

Autocritica Stângii a întârziat să‑și facă loc în domeniul prozei; poate și pentru că, în Grecia, după părerea multora, narativa nu se ridică la nivelul calitativ atins de poezie. O fericită excepție o constituie cartea de față: Misiunea, în versiune românească^[i], iar în original Το Κιβώτιο ("lada", "cufărul"). Apărut în 1974, tradus în franceză și engleză, acesta este unicul roman al poetului, eseistului și traducătorului Aris Alexandrou, pe numele său "civil" Aristotelis Vasiliadis, de la a cărui naștere s‑a împlinit de curând un veac (Petrograd, 1922 - Paris, 1978).

1. Golul și goliciunea

Deși nu a lăsat vreo mărturie explicită în privința acestei chestiuni, e evident (cel puțin pentru mine) că Aris Alexandrou, pe când își compunea Misiunea, va fi avut în minte poemul seferian. Dovadă, imaginea seminală din care cresc ambele opere și care nu e alta decât vacuitatea.

1.1. Iat‑o desfășurată ca scenariu narativ:
Undeva în nordul Greciei, pe la sfârșitul verii și începutul toamnei lui 1949 (dar poate fi oriunde și oricând, în orice țară mistuită de vâlvătăile războiului civil). Într‑un oraș ocupat de armata revoluționară, se constituie un comando de elită însărcinat cu transportul unui container metalic sigilat din localitatea respectivă până într‑o alta, deținută și aceea de rebeli. Expediția are de traversat un teritoriu controlat în parte de inamic, iar de ajungerea lăzii la destinație în optime condiții și în timpul cel mai scurt depinde, li se spune, soarta revoluției locale, dacă nu și a celei mondiale. Misiunea lor, li se mai spune, e una "suicidară": vor avea de înfruntat nu doar dușmani fățiși, ci și ascunși, care vor trebui depistați și lichidați, precum și unele obstacole ivite chiar din propriile rânduri. Contra primilor se va face uz de arme defensive și ofensive; contra celorlalți, de infailibila armă morală a vigilenței revoluționare; în fine, pentru alte împrejurări, fortuite sau nu, există dozele de cianură (destinate, de pildă, celor care - bolnavi, răniți, accidentați - ar putea încetini marșul). Sub atari auspicii, detașamentul pornește la drum și, cum era de așteptat, e decimat pe măsură ce înaintează, astfel încât la țintă ajunge un singur membru al expediției. Containerul este predat destinatarilor, însă aceștia, deschizându‑l, constată că e gol. În gol cade și depoziția supraviețuitorului către instanța de anchetă, una nevăzută și, foarte probabil, defel interesată să‑i cunoască versiunea. Drept care, în același gol, protagonistul își așteaptă la rându‑i execuția.

1.2. Metafora‑concept generatoare a Misiunii are și o "valoare adăugită". Vizibilă doar în versiunea românească, pe urmele ei m‑a pus propriul meu bilingvism: dacă în română gol înseamnă și "golaș" și "găunos", nu e prea greu ca lada goală, despre care toți jură că‑i plină, să te ducă cu gândul la straiele cele noi ale Împăratului, pe care toți le laudă și nimeni nu le vede, până ce o voce de copil dă în vileag că Împăratul umblă în pielea goală.

Grație acestei omonimii ignorate de autor, noi, cititorii români ai lui Aris Alexandrou, avem putința de a înțelege esența demersului său: la el, autocritica Stângii divulgă nuditatea unei ideologii vide.

Iată cele două axe semantice care, unite în procesul creator, se cer distinse în cel analitic.

2. Vidul de sens: o fenomenologie a morții

Golind de semnificație războiul Troiei, cămașa "goală de trup" a Elenei spulberă așa‑zisa vârstă eroică a civilizației grecești. Căci, cum ne spune Hesiod în ale sale Munci și Zile, nobila rasă a eroilor (olbioi heroes) piere luptând în conflicte deșarte: pentru și contra Thebei celei cu Șapte Porți, asediind sau apărând semețele ziduri ale Ilionului...

2.1. Analogiile cu vidul containerului din Misiunea și grăitoare sunt, și evidente:
...întreaga Operațiune Lada, în ansamblul ei, s‑a dovedit a fi ea însăși inutilă, inutile au fost și execuțiile, inutile morțile din varii cauze, otrăvirile cu cianură, inutil totul.

Decât dacă... Aici încep "teoriile conspirației", dintre care cea mai absurdă e și cea mai plauzibilă:
...e posibil ca însuși Cartierul General să ne fi sortit, în deplină cunoștință de cauză, eșecului și morții [...] în deplină cunoștință de cauză și intenționat, studiind și planificând Operațiunea Lada de așa manieră încât scopul Cartierului General să reușească tocmai prin nereușita noastră...

Cum să nu‑ți vină în minte tâlcul atribuit carnagiilor arhaice, și anume că prin ele pământul era ușurat de suprapopulația de semizei?^[ii]

Scenarii ca acela de mai sus nu oferă însă vreun răspuns punctual. În speță, nu se știe și nu se poate ști la ce au servit tribulațiile lăzii și jertfele escortei: și unele, și altele - "inutile", adică goale! Aici încap doar conjecturi hermeneutice. Pornind, de pildă, de la lipsa de reacție, de la mutismul obstinat al anchetatorului. Pornind, de asemenea, de la "cartea de vizită" ultrasecretă care i‑a fost înmânată protagonistului sub consemnul sever de a o păstra închisă, de a o păzi "mai atent chiar și decât carnetul de partid" și de a o preda numai și numai aceluia care i‑ar solicita‑o în mod expres; însă pe care nimeni nu i‑a cerut‑o vreodată.

În ambele situații, personajul se află în postura "omului de la țară" în fața Legii, cel dintr‑o cunoscută parabolă a lui Kafka. Dacă însă acela, ca să aibă acces la Lege, ar trebui să treacă de primul gardian, iar după el de un șir de alți străjeri, "unul mai puternic decât altul", pe eroul lui Aris Alexandrou lipsa aparentă de obstacole îl împinge la tentative repetate de a elucida arcanele vidului.

Spre exemplu, nu încetează să‑l provoace pe anchetatorul invizibil: îi întinde capcane (bunăoară, privind efectivul exact al detașamentului: 40? 35? 34? - "nu aveți, cred, nicio obiecție în privința numărului, nu‑i așa?"); omite, involuntar sau cu bună știință, date pe care apoi le dezvăluie când corecte, când denaturate; amenință să‑și suspende confesiunea și o reia aproape imediat; îl copleșește cu digresiuni, deși își tot afirmă intenția de a nu se abate de la firul relatării; ajunge chiar să‑l conteste agresiv ("Tovarășe anchetator, încep să mă întreb dacă sunteți cu adevărat tovarăș. Sau, mai degrabă, încep să cred că nu sunteți și v‑o spun răspicat...") - doar‑doar îi va smulge un semn că depoziția sa e luată în seamă...

"Cartea de vizită" nesolicitată îi prilejuiește personajului o altă serie de dileme și strădanii. Oscilând între a o preda (dar cui?) și a o ascunde (dar de cine?), chinuit de anxietate, dorind cu orice preț să extragă o noimă oarecare din aceasta, el se încumetă să încalce consemnul, dar rezultatul nu‑i mai concludent. Mesajul cu pricina poate la fel de bine să fie atât o acreditare, cât și o lettre de cachet, după cum în textul cifrat se va citi "credibil" sau "trădător"...^[iii]

Așadar, pentru "omul de la țară", la fel ca pentru soldatul Revoluției, enigma golului și golul ca enigmă rămân, deopotrivă, nepătrunse. Mai mult, toate par să indice că nu‑i nimic acolo de pătruns. Primul află in articulo mortis că poarta peste al cărei prag nu îndrăznise să pășească îi era destinată numai lui. Celălalt, după asalturi repetate, va înțelege că neantul sensului e un recipient pentru moarte:
...și dacă credeți, așadar, că e nevoie de leșul meu pentru a umple lada, ce mai așteptați, de ce nu mă puneți la cei șase pași, cu spatele la perete sau, mai degrabă, la porțile de fier?

2.2. Într‑adevăr, o întreagă fenomenologie a morții încape în lada goală (ori iese din ea). Puțini sunt cei căzuți în luptă sau din motive aleatorii.^[iv] Mai numeroase sunt acele pierderi înregistrate în împrejurări suspecte (precum ambuscada parașutiștilor, atacul aerian asupra convoiului sau așa‑zisa eroare "tehnică" la aruncarea în aer a Podului de Lemn); ele acreditează ipoteza "conspiraționistă", potrivit căreia operațiunea fusese destinată eșecului chiar de comanditarii ei.

Ca în istoriile cu comori - ascunse de pirați, păzite de balauri -, trebuie suprimați cei care dețin secretul. Și anume că nu există și nici n‑a existat vreo "comoară". Iată de ce, chiar la plecare, e împușcat sudorul care sigilase lada, iar la sosire, aducătorul urmează a fi pus la zid și el.

Alți cinci sunt desemnați drept "trădători" de către Cartierul General și executați de camarazii lor. Operațiunea propriu‑zisă începe, așadar, cu un ritual mafiot: un pact al sângelui menit să cimenteze coeziunea grupului prin complicitate la crimă. Iar pe parcursul expediției, tot mai des se recurge la cianura din dotare. Nu întâmplător, aproape toate rapoartele escortei se încheie cu logotipul ("cianură [luată de cutare], ladex [ladă în stare excelentă]").

Formulă invariabilă pentru o situație invariabilă: vidul avid de victime sacrificiale.

3. "Împăratul e gol": de‑banalizarea Răului

Pentru a contura fenomenul, unii fac uz de metafore biologice: fagocitoza sau autofagia tipică revoluțiilor. Însă nu trebuie uitat că revoluțiile moderne sunt produsul erei industriale. De aceea, îmi par mai adecvate analogiile din sfera aferentă. Avem poate de‑a face cu finele angrenaje ale mașinăriei morții, care, pentru a funcționa cum se cuvine, necesită nu doar materie primă - trupuri și suflete de malaxat -, ci și lubrifianții potriviți.

Prin excelență, aceștia sunt cuvintele. Și nu orice cuvinte, ci acelea atinse de un morb specific. Ar fi prea simplu a‑l defini drept o rudimentară "limbă de lemn" (pe care, de altfel, o include). Sindromul seamănă mai curând cu acel Newspeak imaginat de Orwell, studiat de Viktor Klemperer in vivo (în Lingua Tertii Imperii) și dus la perfecțiune ca agitprop comunist. Un aparat discursiv atât de sofisticat dovedește că Ideologiile care l‑au pus la punct, deși se vor doctrine ale "faptei", nu se pot dispensa nicio clipă de "vorbe". Ele sunt straiele de aer cu care tot încearcă - fără spor - să-și acopere cât de cât goliciunea.^[v]

3.1. Boala limbajului și limbajul ca boală, precum și semiologia ei, pot fi abordate în termenii, dar în răspărul controversatei teorii a lui Hannah Arendt despre "banalitatea răului".

Ca filosof politic, autoarea radiografiase lucid și exact mentalul colectiv al totalitarismului; omenește, rămâne cu totul consternată de mediocritatea personajului Eichmann. Contrar așteptărilor, ucigașul nazist nu e un "monstru", ci un birocrat oarecare, tarat moral din mărginire intelectuală. Privit prin prismă eichmanniană, Răul apare meschin și "banal", iar indivizii pre‑dispuși să‑l facă, precum acela, cu eficiență rutinară, sunt, după toate aparențele, legiune.

Ceea ce îi scapă din vedere lui Hannah Arendt este însă faptul că, până la a deveni banal, Răul e mai întâi banalizat. Iată sarcina feluritelor dialecte ale aceluiași idiom totalitar: să facă în așa fel încât absurdul să treacă drept logică, minciuna drept adevăr și aberația drept normalitate. Ca în sloganele înscrise pe frontispiciul său de Ministerul Adevărului: War is peace, Freedom is slavery, Ignorance is strength.

Restituindu‑ne sensul uzurpat de asemenea contrasensuri, Aris Alexandrou de‑banalizează Răul. Lucrarea sa e vocea subversivă a evidențelor: "Împăratul e gol."

3.2. Revenirea obsesivă a întrebării (bineînțeles retorice): "Cu vorbele ne jucăm acum?" pune în evidență greutatea pe care o dobândește în roman tema limbajului ca instrument de banalizare a Răului. Începând cu sentința (de la Stalin citire): "Epurările ne fac mai puternici."

Tipic enunț de Newspeak, propoziția cu pricina cosmetizează paranoia ce se respiră precum aerul în lumea totalitarismului. Inclusiv în Misiunea, unde, cum am mai spus, suspiciunile ucigașe cauzează mai multe victime decât oricare alt factor.^[vi]

De regulă, astfel de directive emană de la eșaloane superioare și fac obiectul "liniei" trasate de acestea militanților. Cea despre care este vorba se face - cu surdina de rigoare - ecoul convulsiunilor interne de la vârf.^[vii]

Câte dintre toate acestea transcend până la bază? Escorta lăzii e la curent cu lupta care se poartă între "leniniști" și "dogmatici"; cu faptul că ultimii (care sunt și "fracționiști") au confiscat puterea prin proceduri "puciste" și au deținut‑o o vreme - din fericire, scurtă -, până ce "rezoluțiile istorice ale Plenarei din 29 august" au repus în drepturi conducerea "legitimă" a Partidului. De asemenea, au aflat că, în interregn, au avut loc arestări, rotiri de cadre, execuții. Dar știu ei oare și că, indiferent de facțiune, se urmărește unul și același scop: să se sădească teama, nesiguranța și confuzia, astfel încât nimeni nu mai știe cine e cine, nici cu cine are de‑a face?

...am bănuit că e posibil să se fi schimbat încă o dată conducerea Partidului și că rezoluțiile istorice ale Plenarei din 29 august 1949 este posibil să fi fost anulate de o altă Plenară la fel de istorică și, prin urmare, [...] am început brusc să suspectez că e posibil să nu mă adresez anchetatorului leninist, ci unuia care mă judecă după alte criterii...

La nivelul comportamentului individual și colectiv, Răul "banal", în varianta lui Aris Alexandrou, are două fețe, una "partinică" și alta cinică, însă vădit complementare.

Prima ne arată că ostașul Revoluției nu e un scelerat de speța lui Eichmann, inept și incapabil de empatie fiindcă îi lipsește imaginația. El poate să nutrească înțelegere față de cel victimizat (drept care o solicită și pentru sine: "puneți‑vă în locul meu"). Dar, la rigoare, înaintea considerentelor de orice alt ordin, trece loialitatea supremă a militantului. Căci, cum credeau în epocă destui (iar unii o cred până astăzi), mai bine e să greșești cu Partidul decât să ai dreptate contra lui.

A doua față a Răului este, cum spuneam, una cinică. "Banalitatea" ei decurge dintr‑o "gândire dublă" (doublethink), ca să ne amintim din nou de Orwell. Logic vorbind, infailibila "linie" face abstracție de principiul noncontradicției: dacă așa găsește Partidul de cuviință, atunci - de ce nu?! -, "Libertatea e sclavie". Și tot dacă Partidul găsește de cuviință, va desființa fireasca morală omenească bazată pe rețele de solidarități, pe milă, simpatie, caritate (cu sau fără suport religios). În lipsa ei, individul își suspendă, cu inima ușoară, dilemele de natură intelectuală sau etică. Ba, încă, poate trage și unele foloase de pe urma situațiilor dilematice.

Un exemplu grăitor e execuția maiorului Periklis, comandantul numit de sus al expediției, după o clară rebeliune a trupei. Cum însă delictul - gravissim, de altfel - se produsese doar cu două zile înainte de "rezoluțiile istorice ale Plenarei din 29 august", conjunctura cu pricina face posibilă justificarea lui a posteriori (printr‑o sofistică abilă):
... rezoluția Plenarei din 29 august sublinia, printre altele, nevoia epurării dogmaticilor din rândurile noastre și, prin urmare, condamnându‑l pe Maior, nu făcuserăm altceva decât să executăm un ordin al Partidului...

Faptul nu trece totuși neobservat, iar autorul îl de‑banalizează ironic, punându‑l pe naivul Lysimahos să transcrie argumentația respectivă într‑un registru involuntar rocambolesc:
- Adică - a spus pe un ton ezitant nu după multă vreme -, dacă v‑ați fi răsculat atunci [înainte de execuția celor cinci - n. V. I.] și l‑ați fi executat pe Maior, putând să vă ascundeți undeva până la Plenara din 29 august, Partidului i s‑ar fi părut justificată fapta voastră acum, nu‑i așa?

3.3. Răul "banal", în concepția lui Hannah Arendt, e incompatibil cu orice grandoare, fie ea monstruoasă. Atenție însă: de‑banalizarea lui relativizează, simetric, și Binele.

Iată de ce atât în roman, cât și în contextul său de referință, sunt greu de găsit personaje cu care să se poată empatiza fără rezerve. Până nici compasiunea firească pentru victime nu te împiedică să vezi că între ele și călăi există o anume conivență.^[viii] Un studiu "de caz" în chestiune îl poate lua drept subiect chiar pe protagonistul Misiunii. El este o astfel de victimă, prin excelență, ambivalentă: pe de o parte, posedă reflexe afective și etice normale, dar, pe de alta, acestea îi sunt inhibate de un Super‑ego de Partid. Când, la răstimpuri, tresăriri de umanitate amenință cât de puțin să‑l tulbure, o conștiință vigilentă îl cheamă neîntârziat la ordine. Mediocru, deci, și în Bine, și în Rău, el oscilează permanent între mici rebeliuni și mici trădări.

Nu se opune, spre exemplu, "ritualei" imolări a celor cinci; cu toate acestea, ar prefera să nu participe la ea el însuși. În consecință, va recurge la trucuri ieftine^[ix], iluzionându‑se că, astfel, poate împăca și capra datoriei, și varza omeniei. În altă împrejurare, e pe punctul de a închide ochii la o neregulă minoră. Totuși, își mută gândul și, zelos, îl raportează pe un tânăr surprins dormind în post de santinelă, știind de bună seamă că denunțul îi poate atrage aceluia pedeapsa capitală.

Vocația amiciției nu‑i lipsește. Cu trei prieteni din copilărie împărtășește aceleași idealuri și înfruntă, de asemenea, primejdii similare în anii Rezistenței. Dar nu ezită să se lepede de ei, atunci când "linia" Partidului i‑o cere. Doi dintre aceia, având opinii eretice, precum și curajul să și le susțină cu tărie, se văd excluși din Organizație sub false acuzații de trădare.

Protagonistul, dimpotrivă, înăbușindu‑și îndoielile, aplică "linia" fără crâcnire. Tot ceea ce îl preocupă e ca legăturile lui cu deviatorii să nu dăuneze propriei reputații. De aceea, nu va face un gest cât de mic de solidarizare cu Alekos, care demisionase din Partid, nici de reabilitare postumă a lui Hristoforos, care îi salvase viața și care, apoi, sub ochii lui, căzuse în luptă cu o întreagă patrulă germană. E de citat raționamentul său justificativ, o mostră antologică de doublethink, de oportunism "principial" și de perversitate argumentativă:
... îmi aminteam de Hristoforos, mă gândeam adesea la el, dar cu toate astea nu le‑am spus niciodată adevărul celor din Organizație, pentru că, în primul rând, dacă aș fi depus mărturie în favoarea lui, Organizația s‑ar fi văzut nevoită, desigur, să mă excludă și, în al doilea rând, pentru că nici eu, care fusesem salvat de Hristoforos, care văzusem că fusese ucis, nu puteam fi sigur (atunci) în privința poziției lui, fiindcă era posibil ca într‑adevăr să fi trecut de partea inamicului [...], iar apoi îi păruse rău și încercase să‑și răscumpere greșeala salvându‑mă pe mine și sinucigându‑se... [...] Și în orice caz, fapta lui, oricât de curajoasă fusese, a făcut din el mai curând un desperado decât un combatant lucid și, firește, ar fi fost o greșeală din partea mea să dezvălui adevărul [...], pentru că, spunând adevărul, aș fi făcut din Hristoforos un erou în ochii tinerilor și era ca și cum l‑aș fi dat exemplu de urmat, lucru care, ca să fiu sincer, mi se părea (atunci) inacceptabil.

Un alt prieten, Haris, împușcat de ocupanți, e evocat de narator cu pietate. Dar chiar această pietate nu poate ascunde faptul că, și în cazul respectiv, protagonistul face rabat la omenie în numele eticii partinice. Astfel, pe când Haris era arestat, dar încă în viață, sora lui, Rena, le vorbește prietenilor despre posibilitatea (destul de incertă) ca, mituind anumiți funcționari din Poliție, aceștia să‑l facă scăpat de execuție. Cum tatăl lor, din avariție și anticomunism, nu se arată dispus la tranzacție, fata, în disperare de cauză, se întreabă dacă nu cumva Organizația ar fi dispusă să ajute la strângerea sumei. Deși ipotetic formulată, doleanța ei provoacă indignarea naratorului, care o mustră cu asprime, atrăgându‑i atenția că "nu ne jucăm cu păpuși, avem de dus o luptă", iar sacrificiul e în firea luptei, astfel încât de datoria ei e "să lase bocitul, [...] să facă un dublu efort, atât pentru ea, cât și pentru tovarășul nostru pierdut, pentru că Haris era pierdut".

Brutalitatea replicii provocase atunci ruptura dintre Alekos și protagonist, dar peste ani va deveni prilejul apropierii erotice a aceluiași de aceeași Rena, doar că "maturizată" între timp (politicește și, în plus, trupește):
... a venit într‑adevăr să‑mi spună că toată povestea aia [...] și atitudinea lor față de mine și felul în care puseseră amândoi problema erau, toate, un "capriciu copilăresc" și eu eram cel care avusese dreptate [...], iar eu o ascultam și mă gândeam că, în toți anii ăștia, se maturizase brusc [...] că are o gândire matură, un trup matur [...] și absolut pe neașteptate [...] ne‑am trezit îmbrățișați nu‑mi amintesc care dintre noi a făcut primul pas, e posibil ca amândoi să fi făcut gestul spontan de a ne îmbrățișa...

Pervers paradox acuplarea reală a victimei cu călăul, fie și amândoi simbolici! Corectitudinea partinică drept excitant sexual nu este doar un amănunt grotesc. În cazul Renei, el ascunde o mutilare sufletească, care se traduce, nu întâmplător, și într‑o mutilare fizică^[x]. Iată dovada - metaforică, însă cu atât mai pertinentă - că în sângerosul roman al Revoluției, fie acesta ficțiune sau viață, nu încap și nu pot încăpea personajele "pozitive".

3.4. Puținele excepții, care confirmă regula, sunt "norocoșii" morți la timp^[xi], adică înainte de a fi zdrobiți, iar alții, corupți de "banalitatea Răului".

Primii sunt Haris și Hristoforos, căzuți în lupta pe care o purtau pe cont propriu: primul, lăsat de izbeliște de propria familie, al doilea, stigmatizat de tovarăși, și ambii, fără sprijin la greu de la prieteni. Al treilea e Alekos, cel cu mamă rusoaică, născut în Rusia și devenit comunist grec din nostalgie pentru patria natală. În el putem vedea, în filigran, un autoportret al autorului. Cu date biografice similare, Aris Alexandrou s‑a rupt, precum eroul său, de lumea kafkaesco‑orwelliană a organizațiilor de Rezistență dominate de stalinismul local. Ostracizat la rându‑i, devine și el un rezistent solitar, însă (din nihilism, ai zice, masochist) solidar cu perdanții atunci când aceștia înfruntă prigoana.

Ultima victimă "la timp" vine din afara cercului de prieteniai protagonistului și din afara celui temporal, al Rezistenței. E vorba de Lysimahos, un tânăr - probabil, recrut - adăugat in extremis escortei, pesemne pentru a‑i întări efectivul diminuat prin executarea "trădătorilor". De narator, el se atașează din pură gratitudine, neștiind că, de fapt, nu prea are de ce (căci, încălcându‑și promisiunea, acesta îl raportase comandantului că l‑a surprins dormind în post). Hazardul face, în plus, ca tocmai el să rămână ultimul companion al personajului, până aproape de finalul misiunii, și e cel care, la ultimul popas, îi va salva viața cu prețul vieții sale.

Acest băietan simplu și bun e poate și naiv, dar, în fond, de o naivitate înțeleaptă. De pildă, pare să prevadă ceea ce, oculis ipsis, nu va putea constata: "Chiar crezi c‑o să câștigăm războiul dacă‑i predăm lada guvernatorului orașului K?" își chestionează camaradul cu o abia disimulată, premonitorie ironie.

Firesc și nesilit, Lysimahos pune deasupra tuturor ideologiilor abstracte o omenie și concretă, și directă. Susține, spre exemplu, fără emfază, dar fără șovăială, că unchiul său, sudorul împușcat după ce sigilase lada, măcar că "reacționar", fusese totuși "om bun", în sensul că "n‑a făcut rău la nimeni".

Dar mai ales pe Lysimahos îl bântuie neliniști de tentă aproape religioasă, legate de ideea vinii, a ispășirii și iertării. În toiul unui măcel de zi cu zi, banalizat ca parte a Răului banal, el ia asupră‑și accidentul fatal al camaradului căzut, din joacă, într‑o groapă cu var. Drept care caută, cu moartea în suflet, răspunsul la întrebarea fără de răspuns: oare, murind, acela va fi apucat să‑l ierte?

În șoapta lui îndurerată răsună, cu aceeași forță, strigătul inocenței denunțând evidențe hidoase.

3.5. Să ne amintim că la această meditație pe marginea Misiunii lui Aris Alexandrou am pornit de la poemul seferian, ecou, la rândul lui, al dramei euripidiene. Iar pe parcurs i‑am adăugat ca reper basmul lui Andersen despre straiele noi ale Împăratului.

Însă, de la "cămașa goală de trup" a Elenei la cufărul tot gol al Revoluției și apoi la trupul gol de straie al monarhului, distanța e aceeași ca de la tragedie la farsă, pe care o parcurge - după Marx - istoria, atunci când se repetă. Containerul vid se umple doar cu leșuri, cămașa goală n‑o ocupă vreun corp strălucitor de frumusețe, ci trupul dizgrațios și flasc, de curvă bătrână, al unei ideologii care s‑a crezut irezistibil de seducătoare: cândva din trufie, astăzi din senilitate.

Iată de ce Războiul Civil grec n‑a fost defel războiul Troiei. Rațiunea, demonstrată de Aris Alexandrou, e că această farsă, oricât ar fi de tragică, nu a putut vreodată conține un catharsis.

Citiți un fragment din această carte aici.