(Anti)bovarismul identitar, de la Focșani la Oulu și retur - În căutarea nefericirii

Citiți un fragment din această carte aici.


De la Vietăți și femei (1997) încoace, proza Ioanei Drăgan s-a impus, cu nonșalanță, ca un standard al neorealismului nouăzecist, specialitatea autoarei, cum nu o dată s-a observat, fiind identitățile feminine în derivă; o proză densă și robustă de identități și moravuri, în care elementele "culte" fuzionează, relaxat, cu cele "populare." Personajele sale se zbat să-și schimbe viața - o viață în general meschină, marcată de varii bovarisme postdecembriste - evadînd, de fiecare dată cînd au ocazia, în proiecte existențiale "ca-n filme"; iar rezultatele frustrează, firește, așteptările, prinzînd inclusiv cititorii pe picior greșit. Microromanul Gripa - O poveste de Crăciun (Editura Tracus Arte, 2021) specula contextul pandemic punînd în scenă un "vis al unei nopți de iară" á la roumaine: o doctoriță necăsătorită, Eva, pare să reediteze cuplul biblic cu un "beautiful stranger" (norvegiano-irlandezul Adam), eșuînd patetic (dar simptomatic!) pe fundalul unei lumi românești în care criza sistemului medical și nevroza mediatică a "scandalului Barnevernet" privind tratamentul copiilor sînt la ordinea zilei. Autoarea tatona aici, la nivelul unei piese de cameră, două elemente cu potențial: cuplul intercultural și narațiunea cinematografică. Noul ei roman, În căutarea nefericirii, le ridică însă la puterea unei complexități aparte.

Ioana Drăgan știe ce vrea de la proză; teza ei de doctorat despre romanul popular autohton din secolul 19 conține, în filigran, o poetică proprie, pentru cine știe să citească printre rînduri: o poetică a realismului popular fără frontiere. Glumind puțin, aș spune că (neo)realismul ei nu e nici socialist (deși e social-satiric), nici capitalist (deși cochetează cu fantasmele societății de consum); e un realism deopotrivă bonom și crud, de comedie atroce. Ceea ce contează, înainte de orice, e umanitatea personajelor - lecția de bază a literaturii dintotdeauna.

Titlul noii cărți, surprinzătoare din multe puncte de vedere, persiflează datoria modernă a "căutării fericirii", și o dată cu el - numeroase alte titluri de succes: de la filmul lui Gabriele Muccino, The Pursuit of Happyness (2006), cu Will Smith, pînă la cartea filosofului Betrand Russell și la poemul lui John Ashbery, să zicem. Nu identitățile feminine bovarice și în derivă se află în prim-plan, ca în Vietăți și femei, Poveștile Monei, Mafalda sau Gripa, ci bovarismele masculine. Inclusiv bovarismele noastre "geo-culturale", dominate de idealul "țării ca afară" (unde "afară" înseamnă, pentru multă lume, "ca-ntr-o țară nordică."). "Eroii" principali ai cărții sînt finlandezul Onni Jääskeläinen din Oulu și românul Gelu Poienaru din Focșani: doi bărbați singuri, unul - burlac trecut prin varii decepții, altul în divorț prelungit - aflați în "criza vîrstei", se împrietenesc pe facebook (comunicînd în basic english) și se agață unul de altul pentru a-și relansa, călătorind pe rînd unul în țara celuilalt, viețile ratate, mai ales Gelu ajungînd la limita autodistrugerii, în șomaj tehnic și cu sănătatea ruinată. Unul e un bărbat "citit" și fără prejudecăți, celălalt - om simplu, plin de idei primite, dar amîndoi, din motive diferite, gata să facă saltul în necunoscut. Ceea ce rezultă este o narațiune de strictă actualitate, antrenantă și înșelătoare, doldora de personaje și medii sociale; o (cu expresia lui Gheorghe Crăciun) "compunere cu paralele inegale", unde atît societatea autohtonă, cu complexele și frustrările ei, cît și cea finlandeză, cu probleme aflate la antipod, se văd extraordinar de acut. Ioana Drăgan își cunoaște bine personajele: n-am găsit în acest roman (ca la atîția alți prozatori ai noștri...) nici o neconcordanță cronologică, nici o scăpare cu privire la profesiile protagoniștilor (chiar a celor de plan secund sau terț), mergînd pînă la elemente ținînd de funcționarea "tehnică" a instituțiilor publice și a mecanismelor sociale sau economice. Autoarea se mulțumește să prezinte, amuzat, comportamente și situații ca-n viață, fără tezisme politico-ideologice sau etico-morale, într-o narațiune plină de naturalețe și nerv (plus oralitate, o calitate maîtresse). Nimic tehnicist sau ostentativ livresc, deși aluziile culturale presărate ici-colo nu pot scăpa unui ochi avizat (bunăoară, referința la poemul lui Ion Barbu, Riga Crypto și lapona Enigel - adevărată punere în abis a cărții... - sau trimiterea adiacentă la piesa Hard Rock Hallejujah cu care trupa finlandeză Lordi a cîștigat, într-o scenografie cu "monștri" mitologici, Eurovisionul 2006: "Gelu descoperea lucruri noi și-l privea pe Costi cu aceeași expresie de năuceală pe care a avut-o în fața unei poezii cu un titlu complicat, ceva cu-o riglă și cu o laponă, care i-a picat la Bac și nici acum nu știe ce-a scris și cum de a trecut examenul ăla. Mai cu seamă cînd Costi i-a mărturisit că, îndrăgostit la nebunie de formația monștrilor, și-a dorit și el în anii ăia să ajungă în Finlanda și ar fi mers și pe jos pîn-acolo."

Dacă proba de foc pentru un prozator realist o reprezintă crearea unor personaje feminine credibile, pentru o prozatoare realistă e valabilă... viceversa. Iar Ioana Drăgan trece cu brio proba. Nota Bene, principalele personaje feminine din roman - Emilia (Mimi) Pasăre, soția în proces de divorț a lui Gelu și finlandeza Tuuli, gazda divorțată a lui Oni și parteneră erotică de ocazie a lui Gellu - au comportamente și decizii care, dintr-o perspectivă masculină, par adeseori "enigmatice", greu de explicat. Perspectiva narativă (omniscientă, dar complice) e, adesea, de un comic pince sans rire, deși umorul e, adeseori negru iar intriga e, în fond, dramatică. Principalul complex al lui Gelu - tip de ratat banal, controlor dezabuzat la CFR... - ține de o "particularitate" care-i provoacă repulsie fizică soției sale sexy: hirsutismul, corpul greoi fiindu-i acoperit, literalmente, de o "blană" deasă și creață. Pe lîngă acesta, tensiunile politice pălesc (Gelu și părinții săi sînt pesediști, Mimi - patroană a unui salon de cosmetică, pedelistă înfocată și "fană" Elena Udrea, personaj politic pitoresc, a cărei umbră apare și în Gripa...) Treptat, divorțul se va transforma într-o adevărată epopee, ducîndu-l pe protagonist în pragul prăbușirii fizice și psihice. Salvarea vine însă pe facebook: trimis în șomaj tehnic după o noapte de comă alcoolică, Gelu încearcă dezintoxicarea călătorind - cu autocarul - la Oulu, unde Onni îl așteaptă. Episodul drumului și al stagiului finlandez face ca narațiunea să decoleze spectaculos; Ioana Drăgan recompune, într-un fel de road story, un tablou excelent al societății finlandeze (probabil, partea cea mai substanțială a cărții) și povestea, la fel de verosimilă, a unei decepții: experiențele contradictorii din "țara celor 1000 de lacuri" alcătuiesc o narațiune imagologică în care "căutarea fericirii" e deconstruită piesă cu piesă. Dacă neînțelegerile lingvistice dintre cei doi amici (Onni ia la propriu locuțiunile pitorești din limbajul lui Gelu: "peștele de la cap se-mpute", "freacă ridichea" etc.) generau doar efecte comice, acum asistăm la o "ciocnire a civilizațiilor": contactul lui Gelu cu realitatea nordică schimbă nu doar așteptările, ci și relațiile dintre cei doi prieteni. Stresat de normele restrictive ale unei lumi aseptice, de oameni "reci", brutalizat de o gașcă paramilitară de naționaliști finlandezi, în contrast cu aparențele politicaly correct ale societății finlandeze și, nu în ultimul rînd, excedat de monotonia consumului de pește la orice oră, Gelu se întoarce acasă vindecat de iluzii, dar gata să ia viața de la capăt cu mai multă luciditate - și, finalmente, cu mai mult succes: conjunctura politică îi salvează profesia, iar în viața sentimentală se consolează cu durdulia casieriță Dana și talentele ei culinare. E rîndul lui Onni să vină în România și să fie deziluzionat - nu de țara "fără reguli" unde petrece de minune, ci de Gelu, de care se distanțează pe măsură ce se apropie de fratele acestuia, Doru (om de afaceri prosper și dubios), și de Mimi (el îi spune Emi...) cu care trăiește o poveste de amor torid și... dar mai bine mă opresc aici cu "spoileritul." E destul să adaug faptul că personajele nu sînt (cum se întîmplă deseori în proza noastră recentă) niște fantoșe. Dimpotrivă, sînt "vii" și se rețin; unele - în frunte cu Onni și Gelu - chiar se impun.

Familiaritatea prozatoarei cu spațiul nordic nu e lipsită de acoperire biografică: în perioada 2006-2010 Ioana Drăgan a fost corespondentă de la Stockholm a TVR Cultural. E drept: nici Adam Murphy din Gripa..., nici Onni din În căutarea nefericirii, nu sînt suedezi; Finlanda pare însă cunoscută de "la firul ierbii", ceea ce maximizează efectul de autenticitate al escapadei lui Gelu la Oulu. Decolarea narativă spre Finlanda are însă drept contraparte o la fel de - chiar dacă altfel - spectaculoasă "aterizare" a lui Onni în România, unde finlandezul e primit cu toate clișeele mentalitare de rigoare: ca extraterestru "salvator", ca partener ideal de afaceri (pentru escroci) sau ca "beautiful stranger" (pentru provincialele bovarice, setoase de evadări exotice). Dincolo de anecdotica irezistibilă și de scenele de moravuri surprinse cu o jovialitate mușcătoare, de simetriile jucate și qui pro quo-urile împrumutate literaturii populare, cartea reușește să scaneze, eficient analitic și convingător literar, două tipuri greu compatibile de mentalitate și de umanitate. Pe parcursul lecturii, cititorul realizează că modelul finlandez nu e atît de, cum să-i spun? dezirabil, iar antimodelul românesc, cu talmeș-balmeșul etic și hedonismul său, nu-i de disprețuit. Contactul cu realitatea "vieții care se viețuiește" bate ideile preconcepute, abolirea distanțelor culturale conduce la accidente, iar schimbarea vieții, la care protagoniștii visează, implică riscuri și costuri majore.

Reinventîndu-și tipologiile, Ioana Drăgan a scris un roman "intercultural" plin de viață, insolit și atașant, una dintre aparițiile importante ale prozei românești de azi.

Citiți un fragment din această carte aici.