Misiunea

 Citiți postfața acestei cărți aici.

 
Aris Alexandrou (1922-1978) a fost poet, prozator și traducător. Născut la Leningrad, sub numele de Aristotelis Vasiliadis, din tată grec și mamă originară din Estonia, s-a stabilit în Grecia, împreună cu părinții, în 1928, locuind mai întâi la Salonic, apoi la Atena. În timpul Ocupației germane din Grecia, a luat parte la mișcarea de rezistență, devenind membru al Partidului Comunist (pentru scurtă vreme). După eliberarea Greciei, a fost arestat și închis în repetate rânduri în diverse lagăre de concentrare. În 1967, se mută la Paris împreună cu soția sa, Kaiti Drosou, pentru a evita o nouă arestare. Se stinge din viață la Paris.

Claudiu Sfirschi-Lăudat este absolvent al Facultății de Filozofie din București, iar din 2009 este directorul Fundației Culturale Grecești. În paralel, desfășoară o activitate de traducător, care este completată de aceea de dramaturg. Este corealizator al podcastului Față/Verso, iar în 2022 a publicat Osmé. O antologie pentru nasul oricui.
Misiunea este romanul unei ideologii goale care decimează suflete și trupuri. Descriind marșul triumfal al Istoriei închise într-un container metalic ce trebuie transportat din orașul N în orașul K, el devine, totodată, un simbol pentru misiunea - și eșecul - scriitorului de a da un sens realității prin cuvintele sale. Fără chip, fără nume și fără istorie, personajul imaginat de Aris Alexandrou împrumută trăsături kafkiene și le transmite istoriei narate. Și cu cât vorbele se îngrămădesc pe pagina depozițiilor lui, cu atât adevărul se îndepărtează mai mult de noi, lăsându-ne la final cu o întrebare chinuitoare: a fost sau n-a fost?
 
Suntem puși pe urmele unui adevăr care se eschivează încontinuu. Vom ști în cele din urmă care este versiunea corectă? Iar aici intervine o misiune și mai subtilă, cea a autorului: aceea de a ne îndruma sau de a ne abate de la adevăr prin cuvinte.

"Un mozaic bogat care amintește de detaliile naturaliste și viziunea psihologică ale lui Dostoievski, de jocul gândirii și al limbii practicat de Joyce, de stranietatea, absurdul și umorul lui Kafka, de precizia și intensitatea lui Hemingway și de înclinația spre jocurile geometrice și intelectuale ale lui Robbe-Grillet și Jorge Luis Borges." (Robert Crist)

"Cu un simbolism pătrunzător, un limbaj poetic incisiv, Misiunea este o odisee kafkiană a dorului și deziluziei, a aspirației și disperării." (Greek News Agenda)

"Există scriitori care sunt autorii unei singure cărți. O singură carte, dar ce carte! Dincolo de evocarea romanțată a unor circumstanțe istorice, este, desigur, tentant să vedem în Misiunea o alegorie a condiției umane." (Gilles Ortlieb)

"Aris Alexandrou de-banalizează Răul. Lucrarea sa e vocea subversivă a evidențelor: «Împăratul e gol.»" (Victor Ivanovici)


Sâmbătă, 28 septembrie 1949

Tovarășe anchetator, ca să nu vă obosesc cu amănunte, o să mă rezum la aspectele esențiale. Primul dintre acestea: viceguvernatorul Velisarios a răsturnat, pe lângă altele, și ierarhia gradelor. Guvernatorul militar Nikodimos desemnase un căpitan să se ocupe de antrenamentul "fotbaliștilor". Viceguvernatorul l-a înlocuit cu un caporal. Dacă ținem seama că noi toți "ai Cartierului" aveam grade de la sergent în sus, cu ușurință ajungem la concluzia că, în esență, ne lăsaseră pe toți fără galoane, de vreme ce caporalul instructor nu doar că ne dădea ordine în timpul orelor de antrenament, ci primea și raportul la apelul echipei noastre. Pentru că noi, cei "ai Cartierului", n-aveam nicio legătură cu ceilalți soldați și ofițeri care se aflau în cazărmile din fostul liceu. Chiar și masa ne-o luam separat și adesea reveneam în camerele noastre după semnalul de stingere, întorcându-ne de la exerciții (întotdeauna cu instructorul în frunte), și ne trezea tot el, cu fluierul, înainte de deșteptare și ne sancționa. Și când un căpitan din echipa noastră a protestat și a cerut ca acest fapt să fie raportat viceguvernatorului, instructorul l-a condus el însuși la biroul de la subsol și, acolo, locotenent-colonelul Velisarios, fără ca măcar să asculte plângerile căpitanului, a dublat sancțiunea, ca să-l dea exemplu, după cum s-a exprimat. De atunci, toți cei "ai Cartierului" ne-am resemnat, executând cât puteam de bine ordinele instructorului. Această degradare propriu-zisă a noastră și reducerea la rangul de simplu soldat au fost oficializate de Maior în discursul pe care l-a ținut în garajul din fostul depou al autobuzelor interurbane. Atunci, în ajunul plecării din orașul N, ne-a zis că suntem cu toții simpli membri ai misiunii, că el, personal, este căpetenia acesteia și că tot el va desemna adjunctul, pe cei trei șefi și pe cei trei aghiotanți ai lor.

Chiar și atunci, în primele zile petrecute la fostul liceu, deși nu-mi era limpede rolul antipartinic pe care îl jucau viceguvernatorul și Maiorul și consideram ca fiind de datoria mea să mă supun ordinelor date de ei, simțisem, instinctiv, aș zice, că undeva scârțâie treaba, și m-am opus cât am putut. Mi-aduc aminte că încă din prima zi am intrat în vorbă cu ceilalți acolo, pe culoarul de tir, și i-am întrebat dacă fuseseră decorați. S-a dovedit că toți cei treisprezece "fotbaliști" erau decorați: opt cu o decorație, trei, cu două, și doi, cu trei. Am început să caut compania celor cu două și trei decorații și să-i evit pe cei cu una singură. Astfel, din inițiativă proprie, încă o dată zic, s-a stabilit între noi până la urmă o nouă ierarhie, iar cei cu o decorație s-au obișnuit să asculte de noi, cei cu două decorații, iar noi, de cei cu trei și de sergentul cu patru decorații, Stamatis, care a jucat un rol de primă importanță în timpul deplasării noastre, și mă îndoiesc că fără el am fi reușit să-l așezăm la timp pe Maior pe banca acuzaților, să-l judecăm și să-l condamnăm după bătălia de la Podul de Piatră (dar să n-o iau înainte cu evenimentele și să precizez doar că în orașul N au ajuns în cele din urmă, la ordinul Cartierului General, șaisprezece sergenți, treisprezece sergenți-majori, patru sublocotenenți, un locotenent, un medic locotenent și trei căpitani, toți decorați cu una, două, trei și patru decorații).

După tragerea la țintă, ne-au dat cinci minute ca să ne punem uniformele. Eu, din fericire, o aveam pe mine, însă am urcat cu ceilalți la etajul al doilea, în fostul atelier de lucru manual, unde rămăsese doar catedra, băncile dispăruseră (sau probabil că nu existaseră niciodată, ci fuseseră doar mese la care copiii modelau lutul, rămăsese și o chiuvetă mare cu trei robinete - le-am deschis, nu curgea apă -, și în chiuvetă încă se afla o bucată informă de argilă, înfășurată într-o pânză, dar acum se uscase, era împietrită), și deci acolo, în sala aceea, se afla acum dormitorul nostru, iar cât timp ceilalți și-au îmbrăcat uniformele, mi-am întins pătura pe podeaua de scândură și m-am așezat să mă odihnesc, rezemându-mă cu spatele de perete. Atunci am observat fix în fața mea tabla neagră. Nu era mobilă, inițial mi s-a părut că e încastrată în perete, dar apoi mi-am dat seama că se mulțumiseră să vopsească în negru un dreptunghi pe perete. Și aproape concomitent am deslușit, scris cu cretă verde, cuvântul "Moarte". A răsunat fluierul instructorului nostru și am coborât de-a valma pe scări, am ieșit din cazărmi și ne-am cățărat pe munte înarmați cu fierăstraie și topoare, am tăiat copaci, le-am tăiat și crăcile și am cărat trunchiurile groase la fostul liceu. La un moment dat, mi-a alunecat trunchiul pe care-l căram, a căzut și s-a rostogolit la vale și, după ce l-am ridicat, l-am aruncat intenționat mai departe, iar exemplul meu a fost urmat și de alții, însă instructorul a fluierat să ne oprim și ne-a zis să nu se mai repete și să cărăm trunchiurile pe umăr. Așa am ajuns la cazărmi rupți de oboseală, cu apa curgând pe noi și însetați - fiindcă nu luaserăm bidoane cu noi și, când am trecut prin livezi, instructorul nu ne-a permis să ne oprim să bem apă. Consider inutil să mai adaug că și acest exercițiu dur a fost la ordinul viceguvernatorului.

Ne-am întors la fostul liceu încărcați cu trunchiuri, iar eu mă gândeam că, dacă cineva ar fi vrut să scrie "Moarte fascismului", ar fi completat, desigur, sloganul în voie - n-ar fi avut de ce să se teamă. Dar ca să rămână așa cuvântul, suspendat în gol, ceva trebuie să se fi întâmplat și, deci, am datoria să le raportez superiorilor acest fapt, ca să judece și să ia măsuri. Eram conștient că trebuie să-l raportez cuiva, totuși, continuam să car trunchiul. Aici ne adusese decizia inexplicabilă a viceguvernatorului: să nu ne vină să-i raportăm unui inferior.

Am stivuit bine trunchiurile într-un colț al curții, unde pe vremuri se afla groapa cu nisip pentru antrenamente. După ce am terminat și cu asta, am predat topoarele și fierăstraiele magazionerului și abia atunci ne-a permis instructorul să bem apă de la cișmelele școlii, și mi-aduc aminte că am deschis robinetul, iar apa a țâșnit ca dintr-o mică fântână arteziană și m-am lăsat udat pe față, după care i-am redus din presiune și am băut guri mici. La masă aveam orez și nu știu cum de reușiseră ceilalți să mănânce la ora convenită, pentru că al nostru se răcise, devenise cleios și, deși mi-era foame, abia de am reușit să înghit cinci-șase linguri. Am urcat cu gamela în dormitor gândindu-mă că, dacă mă odihnesc, voi reuși, poate, să mănânc și restul. Au urcat și ceilalți și s-au întins. Nimeni nu știa ce-o să mai pună la cale instructorul sau, mai degrabă, viceguvernatorul, cu toții ne așteptam să auzim dintr-un moment într-altul fluierul, și nu știu cât timp am rămas treaz, culcat acolo pe pătură, probabil că m-a luat imediat somnul, pentru că nu mi-amintesc nimic din discuțiile "fotbaliștilor".

Am fost trezit de fluier și, înainte să apuc să deschid ochii, m-am gândit că sunetul e ciudat de puternic, și nu m-am înșelat. L-am văzut pe instructor deasupra mea, cu obrajii umflați, fluierul de antrenor îi atârna din gură, iar ochii îi erau holbați și mă priveau sălbatic. Am sărit în picioare și am ieșit în fugă din sală, urmându-l pe ultimul din echipa noastră care tocmai ieșea atunci pe ușă. Nu cred să fi dormit prea mult, pentru că am apucat să văd că lumina de la fereastra dinspre vest cădea pe tabla neagră de pe peretele alăturat aproape întocmai cum picase și în momentul în care, așezat pe pătură, mâncasem în scârbă o lingură de terci întărit. Ne-au coborât la subsol, în coridorul de tir. Acum existau două lămpi cu gaz atârnate în dreapta și în stânga. Instructorul ne-a împărțit în perechi și ne-a zis să ne luptăm. Se tot plimba de la o pereche la alta și ne învăța prinderi, blocaje ale capului, piedici. Coridorul nu era prea lat și ne loveam mereu de pereți, cădeam pe dale, pentru că ordinul era să ne luptăm "serios", ca și cum am fi avut de-a face cu un dușman adevărat, și doar pumnii și șuturile erau interzise - atunci, prima dată. Mai târziu, instructorul ne-a permis orice și ne-a înarmat cu bâte groase. În timp ce ne luptam, am auzit goarna care anunța ora mesei, însă noi, cum am zis, aveam regulamentul nostru, așa că ne-am continuat exercițiul până ce a obosit și instructorul și ne-a lăsat să ieșim în curte, unde se aflau popotele de campanie. De data asta mâncarea de fasole, o zeamă, de fapt, nu se răcise complet și așa am mâncat și orezul care-mi rămăsese.

În ziua următoare, m-am trezit foarte de dimineață, nici nu se luminase bine afară, încât abia de îi puteam distinge pe cei care dormeau în jur. Mi s-a părut că sunt mai mulți decât ieri, i-am numărat și am constatat că veniseră încă cinci în timpul nopții.

M-am gândit să mă întorc pe partea cealaltă, să mai dorm puțin, dar tocmai atunci a intrat instructorul cu fluierul și am coborât cu toții în curte, pentru ceaiul de dimineață. Apa deja fierbea în cazan, am observat că printre lemnele care ardeau erau și câteva bănci rupte. Un bucătar a adus zahărul într-o cutie de metal (mi s-a părut mică, însă am priceput că era doar pentru noi, "ai Cartierului"), alt bucătar a luat ceaiul înfășurat într-un tifon, care era legat la un capăt de o sfoară, așa că bucătarul putea să scufunde ceaiul în apa clocotită, să-l coboare de câteva ori în ea și apoi să-l scoată, ca să-l pună la păstrare pentru ziua următoare, și firește că ceaiul ăla n-avea nici gust, nici aromă de ceai, mai ales că-l beam din gamelă, care mirosea a grăsime și aluminiu, iar bucătarul cu zahărul s-a apropiat de căpitanul Andronikos, care era aghiotant al colonelului Nikodimos și se afla acum în picioare lângă cazan, tocmai trezit din somn și indispus, supraveghind, pare-se, prepararea și distribuirea băuturii de dimineață, lucru care de la bun început mi-a atras atenția, pentru că, orice-ai zice, nu era o treabă pe care s-o facă un căpitan, care mai era și aghiotant al guvernatorului, adică să verifice dacă a fost turnată în cazan cantitatea regulamentară de zahăr. Căpitanul Andronikos a aruncat o privire spre cutia plină ochi cu zahăr pe care i-o arătase bucătarul, a dat plictisit, dar aprobator, din cap, iar bucătarul a vărsat zahărul răsturnând cutia deasupra cazanului și lovit-o în mod repetat cu ambele mâini, astfel încât cutia de conservă cilindrică rămânea pentru o fracțiune de secundă suspendată în aer de câte ori își îndepărta mâinile de pereții de tinichea, dar înainte să apuce cutia să cadă în ceai, o lovea din nou cu ambele mâini, ca să arate că nu mai rămăsese zahăr în ea. Căpitanul Andronikos urmărea indiferent toată această operațiune, când, la un moment dat, am văzut că își fixează privirea asupra mea. Apoi, s-a uitat spre instructorul nostru, care se tot fâțâia puțin mai încolo de băieții trimiși de Cartierul General, se fâțâia nerăbdător, aș putea spune, sau chiar încurcat cumva, poate pentru că nu știa dacă trebuia să ne ordone imediat să ne încolonăm, de vreme ce încă nu era gata ceaiul, iar bucătarul îl amesteca cu o spatulă mare, ca să se topească bine zahărul, și în primul rând pentru că nu știa dacă el trebuia să dea ordinul sau trebuia să-l lase pe căpitanul Andronikos, care supraveghea, chipurile, împărțirea ceaiului, deci, în momentul în care instructorul ne-a întors spatele, continuându-și plimbarea, căpitanul Andronikos mi-a făcut semn să mă apropii. M-am supus, a venit și el spre mine, dar nu s-a oprit, a trecut mai departe, ca și cum, chipurile, ar fi început și el să se plimbe de colo-colo, dar când a ajuns în dreptul meu, a șoptit:
- Cartea de vizită.

Am fost așa de surprins, că am rămas înțepenit pe loc o clipă, însă mi-am revenit imediat și am continuat să merg, îndepărtându-mă de căpitanul Andronikos, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și, înainte să apuc să fac șase pași, am auzit fluierul instructorului - văzuse, probabil, că bucătarul era gata să împartă ceaiul și hotărâse să ia inițiativa, ordonându-ne să ne încolonăm. Acum, deci, știam cui trebuie să-i predau "cartea de vizită" și mi s-a părut foarte firesc să-mi fie cerută de căpitanul Andronikos, de vreme ce era aghiotantul lui Nikodimos și, potrivit versiunii celei mai probabile, după părerea mea, acel bilet antifracționist trebuia să i se adreseze colonelului leninist Nikodimos, iar în absența lui, aghiotantului său. Rămânea doar să găsesc un moment potrivit pentru a-i pasa pe ascuns biletul căpitanului Andronikos, iar asta, cât mai curând cu putință. Firește, nu era tocmai greu, ne era de-ajuns o privire ca să ne înțelegem și, astfel, deci, în aceeași zi, la prânz, după masă, am coborât în curticica interioară, unde erau closetele, iar căpitanul Andronikos m-a urmat, ne-am oprit unul lângă celălalt, prefăcându-ne că urinăm, iar la un moment dat, când am rămas doar noi doi, i-am pasat pliculețul.

Dar revin la ceaiul de dimineață. În timp ce ne beam noi ceaiul, instructorul a zis ca toți cei care am lucrat la instructajul politic să ne prezentăm imediat la locotenent-colonelul Velisarios,
în biroul lui. Mi-am băut în grabă ultimele guri de ceai și am urcat în fugă scara largă de la intrare. În urma mea au venit și alți doi din echipa noastră, sergentul Vlasis și sublocotenentul Agathoklis. În biroul viceguvernatorului, am văzut alți cinci oameni, trei în civil și doi în uniformă (printre ei și căpitanul Andronikos), membri ai Comitetului orășenesc, cum am aflat mai târziu, și responsabili cu îndoctrinarea. Fuseseră prevăzători și aduseseră și două bănci, unul dintre civili ședea pe scaun în fața bancului de chimie, ceilalți patru, pe banca din dreapta, iar noi trei, "ai Cartierului", ne-am așezat pe cea din stânga. Locotenent-colonelul Velisarios ne-a lăsat să așteptăm cel puțin cinci minute. La un moment dat, a intrat pe ușa de lemn cu balamale ruginite, s-a așezat la birou, între cele lumânări, și ne-a explicat imediat despre ce era vorba.

Pe 22 iunie, inamicul bombardase orașul N, o bombă căzuse în piața publică, lângă biserica Izvorul Tămăduirii, iar drept rezultat orologiul mare fusese avariat și se oprise. Locotenent-colonelul Velisarios ne-a comunicat fără înconjur că orologiul oprit constituise subiectul unei întruniri speciale și că atunci guvernatorul Nikodimos fusese de părere ca orologiul să rămână nefuncțional.
- Părerea mea, a continuat viceguvernatorul Velisarios, a fost și este în continuare că trebuie să reparăm orologiul. Trebuie să convingem populația orașului N că armata noastră și Partidul sunt în stare să remedieze pagubele pe care le produce inamicul. Argumentul fostului guvernator Nikodimos, cum că orologiul ar trebui, chipurile, să rămână oprit, ca să le amintească locuitorilor de asaltul aerian barbar al inamicului împotriva populației necombatante, este un argument oportunist și numai un defetist ar putea să-l susțină.

M-a surprins tare mult acel "fostul". Viceguvernatorul a pronunțat cuvântul fără să insiste asupra lui, ca pe ceva de la sine înțeles, deși era cunoscut faptul că, dimpotrivă, guvernatorul Nikodimos părăsise temporar orașul N, ca să ia parte la întrunirea Consiliului Militar Regional, și firește avea să se întoarcă. Pe scurt, viceguvernatorul hotărâse să ne convoace la o adunare deschisă pe noi, instructorii politici, ca să discutăm din nou subiectul și să luăm decizia potrivită. Cel în haine civile, care ședea pe scaun și care, cum am aflat mai târziu, se numea Memos și era secretarul Comitetului orășenesc, a fost de părere că repararea orologiului avea, desigur, o importanță simbolică, însă, printr-o propagandă potrivită, am putea convinge populația că e vorba de începerea unei reconstrucții mai ample a ruinelor, lucru care, după cum a afirmat, corespundea, de altfel, adevărului, pentru că dintr-un moment într-altul situația avea să se schimbe radical, și atunci nu doar că urma să reconstruim casele dărâmate, ci chiar să construim întregul oraș N potrivit noilor planuri urbanistice.

Singurul care s-a opus deschis acestei propuneri a fost căpitanul Andronikos, aghiotantul colonelului Nikodimos. A avut curajul să sublinieze faptul că adunarea activului reprezintă o încălcare a statutului Partidului și că este inacceptabil să dezbatem din nou o chestiune în privința căreia se luase bine-cunoscuta hotărâre din 26 iunie. Cât despre esența problemei, a continuat căpitanul Andronikos, ar fi fost împotriva bunului-simț să reparăm ceasuri, de vreme ce nu suntem în stare să refacem nici măcar o casă, dar chiar și dacă am fi fost în stare, nu ne-am ocupa, desigur, de reconstrucții, de vreme ce războiul continuă și avioanele inamicului pot și azi să revină și să bombardeze orașul.

Noi trei, "ai Cartierului", am vorbit ultimii și astfel am avut destulă vreme să mă gândesc la ce aș fi putut spune și ce poziție să adopt. Desigur, aprobam ce spusese căpitanul Andronikos, am priceput însă imediat că reacția lui fusese fără niciun rost și, drept urmare, o greșeală de tactică. Am hotărât să fiu de acord cu cel care făcuse propunerea și apoi să sabotez cât pot aplicarea deciziei. Pariam pe o carte sigură, pentru că eram convins că aveau să-mi acorde un rol important în repararea orologiului. De mic copil am fost pasionat să desfac ceasuri deșteptătoare și să le repar. În Ikaria, în '47, eu mă ocupam de repararea ceasurilor celorlalți deportați și faima mea se răspândise atât de mult, încât până și localnicii începuseră să-și aducă la reparat "cepele"[i], așa că am ajuns să nu mai prididesc cu comenzile, pentru că, la recomandarea Grupului Deportaților Politici, nu luam niciun ban pentru osteneala mea. Am subscris, așadar, la propunerea de a fi reparat orologiul, iar decizia a fost luată unanim - în ultima clipă, căpitanul Andronikos a făcut și el manevra corectă. Atunci, viceguvernatorul, vizibil mulțumit, a întrebat:
- E careva dintre voi ceasornicar? Sau care să se priceapă la ceasuri?

Nu exista altcineva în afară de mine. Viceguvernatorul a părut că-mi așteaptă răspunsul, ceea ce m-a convins că știa de dinainte despre calificarea mea de amator. Le-a spus celorlalți că pot să plece, dar că eu să rămân. M-am apropiat de birou și am luat poziție de drepți în fața lui.
- Sper că înțelegi importanța orologiului pentru mișcarea noastră, mi-a spus viceguvernatorul.
- Înțeleg foarte bine, tovarășe guvernator, i-am spus eu.

Și-a scos brusc ochelarii negri și m-a privit drept în ochi. Am rezistat privirii sale pătrunzătoare fără să clipesc.
- Du-te imediat la Aghiotantură și spune-le să-ți dea un permis de ieșire. Examinează orologiul, iar dacă ai nevoie de ceva, vino direct la mine, mi-a spus.

Am salutat și am ieșit. În vreme ce trăgeam ușa în urma mea, l-am văzut că se îndreaptă spre mormanul de aparate de gimnastică.

Notă: Marți, 12 septembrie 2023, ora 18.00 - 19.00
Librăria Cărturești, Strada Pictor Arthur Verona 13-15
Dialog Victor Ivanovici (România/Grecia) și Claudiu Sfîrschi-Lăudat (România) pe marginea volumului Misiunea al autorului grec Aris Alexandrou. Dialogul va avea loc în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București 2023 și va consta într-o dezbatere despre poetica traducerii.

Citiți postfața acestei cărți aici.