Amintirile lui George Enescu / Les souvenirs de Georges Enesco (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți capitolul precedent acestui fragment aici.

Bineînțeles, nu plecam singur, mama mă însoțea. Îmi amintesc foarte bine călătoria, prima mea călătorie, și instalarea noastră într‑o pensiune de familie din cartierul Wiedner-Hauptstrasse. Totul era nou pentru mine: orașul, oamenii, limba. La șapte ani, știam românește și puțin franțuzește: în România, la sfârșitul secolului trecut, lumea bună ținea să vorbească franțuzește.

La Viena, am fost dat în grija unei institutoare cu care am învățat într‑adevăr această limbă la care îmi plăceau nazalizările și am încercat să o stăpânesc bine, în ciuda dificultăților. Când vorbesc franțuzește, se simte că sunt român după ușoara rulare a lui r, deși, străduindu‑mă, pot vorbi cu accent parizian. La Viena, am învățat firește germana și un pic de engleză. Dar să lăsăm deoparte problemele lingvistice și să revenim la noua mea experiență de viață.

Cum să descriu Viena anului 1888, cum să evoc în ansamblu un oraș compozit, încărcat de atâtea amintiri și curiozități? La vremea aceea, Viena nu era un oraș nemțesc, ci un fel de Turn Babel european.

Scriind cuvântul turn, îmi amintesc de acela care împodobea biserica Sfântul Ștefan. Turiștii - și cred că și astăzi se întâmplă la fel - se urcau în el ca să privească de sus, din vârful lui, întinderea orașului și împrejurimile. Văd încă acea panoramă: la sud‑est, întinsa câmpie ungară, pe unde imaginația îl vedea galopând pe nefericitul Mazeppa; la nord‑vest, Boemia; la sud‑vest, munții Stiriei și Alpii Tirolului. Pe scurt, Viena este situată la porțile Orientului, este un centru spre care converg căile naturale ca spițele unei roți imense.

În detaliu, drumul care leagă Adriatica de Dunăre le întretaie aici pe cele ce duc la Marea Baltică. Mi s‑a povestit că în epoca romană, orașul, numit pe atunci Vindobona, a fost ocupat de o legiune și, la căderea imperiului, de către o escadră a flotei Dunării.

Istoria trăia sub ochii mei, vedeam cum toate popoarele Europei își disputau această platformă, fiecare dorind să aibă un loc în acest oraș privilegiat, atât de bine situat pe unul dintre afluenții mici ai Dunării, la confluența cu Wienul, rânduindu‑și clădirile la poalele dealurilor unduitoare, pe care le zărești înălțându‑se în trepte până la munții semeți numiți Wienerwald. În plus, temperatura aproape meridională, chiar dacă instabilă din cauza vânturilor de aici (de unde și numele de Vindobona), este un avantaj.

În zilele libere, rătăceam pe străzi și străduțe; acestea din urmă erau elegante și silențioase. Respiram un fel de parfum de intimitate ce venea dinspre Germania de Sud, cu care sunt impregnate melodiile lui Franz Schubert, acel Gemütlichkeit, tradus doar prin muzică și mirosuri.

Un anumit iz italian plutea în lumină, în dialect, în stilul unor edificii. Un pic de nostalgie, multă gentilețe, ceva veselie meridională - din toate acestea s‑a născut faimoasa voioșie vieneză, în care se regăsește ceva din spiritul parizian, cu o nuanță ușoară de sentimentalism. Amestecul acesta plăcut îi dădea Vienei o savoare pe care n‑am găsit‑o nicăieri altundeva.

Ce să mai spun de împrejurimile Vienei, de sătucele înconjurate de viile austriece, prinse parcă într‑o horă veselă în jurul marelui oraș: Grinzing, Heiligenstadt (unde Beethoven a compus celebrul său testament), Hernals, Baden, Voslau, Döbling, Simmering, Hietzing? Între Hietzing și Meidling, Schönbrunn, cu Gloriette și Belvedere ale împărătesei Maria Tereza: armata imperială franceză trecuse pe acolo, la 9 mai 1809, pentru a intra în Viena. Evenimentul, de altfel important, nu a reușit să tulbure liniștea vienezilor. Beethoven o prezisese: "Cât timp are bere neagră, cârnați și muzică, austriacul nu se va răscula."

Vienezii erau foarte mâncăcioși și cafenelele înșiruite de‑a lungul străzilor principale nu se goleau niciodată. Adevărații cunoscători aveau peșterile lor subterane, coborau cu religiozitate treptele ce duceau în pivnițe unde, de‑a lungul coridoarelor umede, pe bănci de lemn, cu ceașca sau paharul în mână, jucau popice așteptând să le vină rândul la degustarea faimoaselor vinuri de Döbling, Hernals sau Grinzing.

Într‑o zi, se pare, un amator extaziat ar fi exclamat după al doilea pahar: "Ah, prieteni, vindeți‑mi hainele, sunt în cer!" Schubert frecventa asiduu cafenelele Bogner, Ancre, Pergola, Escargot. La Cafeneaua Bogner, pe un pian rablagit părăsit într‑o sală întunecoasă, într‑o seară din luna martie a anului 1827, el a interpretat pentru câțiva prieteni un ciclu din ultimele sale piese și a cântat în întregime Călătorie de iarnă... Fermecătorul, duiosul Schubert - nu există în Viena răscruce, străduță, grădină în care să nu plutească amintirea lui, împreună cu alte nume murmurate pios - Haydn, Mozart, Beethoven.

Străzile Vienei erau pitorești, împletite într‑o rețea încâlcită, garnisite cu prăvălii originale. Un magazin de sicrie, sculptate în lemn de trandafir și de acaju, impresionase imaginația mea de copil, dar, la opt ani, nu eram încă în stare să apreciez firma sugestivă și aproape atrăgătoare, cu litere aurii pe un fond negru - Invitație la călătorie... Cum să știu la vârsta aceea că poți fi, în același timp, vânzător de sicrie și baudelairian?

În schimb, înțelegeam mai bine o poveste pe care mi‑o spunea mama, despre Popper și Moszkowski; amândoi muzicieni, și buni prieteni, într‑o zi, se plimbau pe străzile Vienei. Lipsit de geniu, dar de o vanitate de nevindecat, Popper suferea din pricina ambiției sale prea puțin satisfăcute.

Se plimbau, deci, pălăvrăgind. Din când în când, Popper citea pe câte un zid inscripții care‑l făceau să ofteze: "Aici a murit Beethoven", "Aici s‑a născut Franz Schubert", "Aici a trăit și a murit Brahms". La sfârșitul plimbării, se opresc în fața casei lui Popper, care nu‑și poate înăbuși un geamăt îndurerat.
- Ah, ah! zice Moszkowski, îți imaginezi ce va scrie aici, mai târziu?
- Mai târziu? îl întreabă cu nerăbdare Popper. Chiar crezi?
- Desigur, rânjește Moszkowski, casă de închiriat!

Cum să uit că la opt ani, nu mă aflam la Viena ca turist, ci ca școlar, venit să studieze muzica, în locul în care compuseseră atâția oameni de geniu?

În 1889, Viena era încă Parnasul demn de Euterpe, Parnas frivol, totuși un Parnas! Publicul vienez era ușuratic. Îi prefera în mod deschis pe Mascagni, Massenet, Delibes și Gounod, lui Wagner. Wagner era respectat ca un geniu, prea mare ca să nu fie luat în serios, prea serios ca să nu fie ascultat câteodată, cu plictiseală. În schimb, Massenet era sărbătoarea Vienei; în 1892, la premiera lui Werther, cu Van Dyck și Renaud, autorul a fost primit ca un suveran.

Nu mă mira nimic; la unsprezece ani, nu aveam discernământ, îmi deschideam ochii și urechile, tot spiritul, spre cultură, frumos, muzică. Trăiam cu fantomele trecutului, totdeauna m‑am avut bine cu umbrele!

Umbrele mele erau, în primul rând... Beethoven. Îndrăznesc să‑i spun pe nume de parcă l‑aș fi cunoscut personal sau aproape. Într‑adevăr, directorul Conservatorului din Viena, Joseph Hellmesberger senior, al cărui tată fusese contemporan cu Beethoven, îmi vorbea cu familiaritate de acesta, mi‑l descria cum era la mânie, la tristețe, în felul său de a dirija. Închipuiți‑vă și că, fiind în Orchestra Conservatorului, am cântat, de copil, unele simfonii ale titanului din Bonn pe partituri de manuscris. Așa că, pentru mine, Beethoven nu era deloc ceea ce este el pentru tinerii de astăzi - un om mare ce se pierde în noaptea timpului -, ci un artist viu încă în amintirea celor mai în vârstă.

În aceeași epocă, Brahms nu era o umbră, ci o realitate în carne și oase. L‑am văzut de multe ori. Avea o barbă mare, albă, și o expresie sălbatică de ne îngrozea. Între 1888 și 1894, Brahms venea regulat să asiste la repetițiile orchestrei de elevi, din care făceam și eu parte; asculta compozițiile colegilor mei, urmărindu‑le pe partitură, mormăind și dând paginile. De la primul pupitru al viorilor întâi, am cântat, în prezența sa, Simfonia Întâi - această splendidă simfonie al cărei final se inspiră din A noua a lui Beethoven - și am acompaniat, în aceleași condiții, Concertul său în re minor, op. 15, pentru pian și orchestră. Uneori, Brahms se așeza la pian: cânta admirabil, ca un mare virtuoz, dar trebuie să spun că în unele momente bătea tare în clape!

La Viena, se povestea că, într‑o zi, îl acompania pe un violoncelist mediocru și, cum cânta un fortissimo și își acoperea mereu partenerul, nefericitul violoncelist îi spuse, oftând supărat:
- Un pic mai încet, vă rog: nu mă mai aud...
- Fericit om ești! murmură Brahms printre dinți.

Ce limbă ascuțită, ce inimă tandră, ce cap plin de talent! Din acea epocă, am iubit cu pasiune muzica lui Brahms, nu o puteam asculta fără o adâncă emoție, nu numai pentru că o găseam admirabilă, dar și pentru că îmi amintea de țara mea natală. Mai ales în andante din Cvintetul cu clarinet vedeam înaintea ochilor minții pusta maghiară, tristețea abia ghicită, nostalgia nedefinită a câmpiei care se întinde la nesfârșit. Fapt ciudat, Brahms, care se bucura la Viena de o glorie incontestabilă (când s‑a executat, în prezența sa, Recviemul, publicul plângea), trecea la Paris drept un compozitor de mâna a doua, destul de plictisitor: chiar Fauré, când vorbea de el, nu trecea dincolo de o "distinsă considerație". Ulterior, Brahms și‑a luat revanșa.

Dacă am spus că o anume suspiciune învăluia numele lui Wagner, nu trebuie să se tragă concluzia că nu i se cânta muzica. La teatru, se prezenta regulat Tannhäuser, Lohengrin, Olandezul Zburător și Tetralogia. Hans Richter era prim‑dirijorul orchestrei Operei; îl priveam ca un fanatic când, în iureșul orchestrei, dezlănțuia alămurile. Intram atunci în transă... Sunt câteodată întrebat, cu un zâmbet amuzat, dacă îl mai iubesc pe Wagner: răspund că‑l iubesc în continuare. Să iubești ceva este un lucru grav și definitiv. De la zece ani, anumite cromatisme wagneriene îmi intraseră în sânge: să mă dezic de ele ar echivala cu a‑mi tăia un picior sau un braț. Dacă mulți oameni, care au crezut că‑l adoră pe Wagner la douăzeci de ani, îl neagă la cincizeci, atunci nu l‑au iubit niciodată.

În ciuda vârstei fragede, am fost admis, în mod excepțional, la clasele preparatoare pentru vioară. La nouă ani, trecusem la clasele superioare. Curând, am părăsit pensiunea de familie unde fusesem instalat la început, ca să locuiesc la Joseph Hellmesberger junior, fiul directorului Conservatorului. Gazda mea era violonist, al treilea dirijor al Operei și, urmându‑i tatălui, continua să fie în fruntea Cvartetului Hellmesberger. În casa lui, asistam la ședințele de muzică de cameră care mă pasionau. De acolo obțineam sugestii prețioase și precise asupra felului în care Beethoven și Schubert doreau să li se execute lucrările. Deschid aici o paranteză pentru a spune cât de mult mi‑ar plăcea să lucrez Cvartetele de coarde de Beethoven: sunt, de obicei, masacrate, și este îngrozitor, sau cântate prea bine, și este aproape la fel de supărător. Da, sunt cântate prea bine și mai ales prea repede, cu un vibrato prea încărcat, prea patetic, atunci când uneori trebuie să lași să curgă unele teme absolut firesc, cu o sonoritate aproape indiferentă. Câte lucruri sunt de spus, de precizat, de refăcut! Dar mă îndepărtez...

Am păstrat o vie amintire profesorilor mei și colegilor din Conservator.
Robert Fuchs ținea cursurile de armonie, de contrapunct și de compoziție.
Un anume Prosnitz preda istoria muzicii. Nu mă prea interesa, încă de atunci puneam istoria muzicii în aceeași traistă cu poveștile despre muzică.
Hellmesberger se ocupa de vioară. Să îndrăznesc să spun că nu prea aveam nici pentru vioară un interes mai mare decât acela față de istoria muzicii? Cum poți să te îndrăgostești de o simplă vioară când iubești muzica în întregime? Or, eu nu iubesc decât un lucru pe lume: muzica, imensa muzică. Adică sunt un om cu idei foarte înguste...

Studiul armoniei îmi plăcea foarte mult. La unsprezece ani, lucram deja pe forme mari: rondoul, sonata, variațiunea, dar n‑am așteptat să le cunosc pentru a compune. Scriam de preferință uverturi inspirate din Wagner; acum, după ce au trecut mai mult de șaizeci de ani, le știu încă pe de rost. Adesea am fost tachinat în privința memoriei mele!

Într‑o zi, cineva, căruia i‑am uitat numele (ceea ce dovedește că am mai puțină memorie decât mi se atribuie), a scris că, dacă m‑aș afla singur pe o insulă pustie, cu un toc, cerneală și hârtie cu portativ, aș fi în stare să‑mi amintesc și să rescriu o bună parte din muzica clasică și romantică. Doamne, nu spun că nu, dar adaug că nu‑i nimic de mirare în asta. Când iubesc ceva, mi se gravează în inimă pentru tot restul vieții.

După părerea prietenului meu Bernard Gavoty, împart cu Mozart acest privilegiu. Cu adevărat, se află în corespondența lui Mozart o declarație caracteristică: "Îmi trece prin minte atâta muzică și nu uit niciodată nicio notă; este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le‑a dat Dumnezeu, această capacitate de a păstra în memorie toate armoniile ce mi‑au trecut prin minte."

Trebuie să spun că este singurul meu punct comun cu Mozart.

Nu‑i un mare merit că mi‑i amintesc pe unii dintre colegii mei. Fritz Kreisler, mai mare decât mine cu șase ani, studiase și el la Conservatorul din Viena, unde l‑a avut pe Hellmesberger ca profesor. Zemlinsky nu a făcut nici pe departe o carieră așa de importantă precum Kreisler, deși o merita. Era totuși foarte înzestrat și îmi amintesc de o apreciere elogioasă pe care Brahms a făcut‑o cu privire la una dintre simfoniile sale. Un alt coleg de-al meu, Maurice Violin, pianist și compozitor, ne uimea: nu avea decât treisprezece ani și jumătate. Ici și colo, în amintirile mele, dau peste unele chipuri și mai ales peste multă muzică. Oh! da, multă!

Dacă cineva poate să se laude cu această vocație, acela, cu siguranță, sunt eu. Nu că nu aș fi fost atras foarte mult de alte discipline. Îmi plăcea pictura, anumite raporturi între culori îmi stârneau o adevărată voluptate. Eram atins de "cromism".

Cititul mă pasiona și el, din cărți îmi potoleam foamea de vis și de nostalgie. Totuși, nimic pe lume nu mă atrăgea așa de mult ca muzica, iar experiențele din diferite domenii hrăneau și amplificau pasiunea mea pentru universul sunetelor. Muzica este adevărul meu. M‑am înșelat fără îndoială de multe ori în viață, dar nu atunci când, cu smerenie, din toate puterile mele și în fiecare zi mai mult, am urmat drumul trasat de tatăl meu.

Citiți prefața acestei cărți aici.