Amintirile lui George Enescu / Les souvenirs de Georges Enesco

Citiți prefața acestei cărți aici.


Una dintre vocile inconfundabile ale criticii muzicale internaționale, Bernard Gavoty a avut privilegiul de a cunoaște această artă din interior, așa cum o atestă diploma obținută la Conservatorul din Paris și activitatea sa de organist. Iremediabil îndrăgostit de muzică și de scena muzicală, Gavoty s-a pus în slujba promovării marilor compozitori și interpreți contemporani, publicând, printre altele, nenumărate biografii. Pentru merite deosebite, a fost ales membru al Academiei Franceze de Arte Frumoase.

Un geniu al muzicii universale întâlnește unul dintre cei mai remarcabili critici muzicali: din această întâlnire, care a avut loc într-un ciclu de discuții memorabile la Radiodifuziunea Franceză, s-a născut o operă biografică unică: Amintirile lui George Enescu. Unică și prin faptul că poate fi considerată o autobiografie. Însăși vocea marelui compozitor român, vorbind la persoana întâi, dezvăluie, capitol după capitol, o poveste care își încântă cititorul ca o operă muzicală. Tumultul trăirilor personale se aranjează în teme riguroase, destinul unui geniu este înscris cu claritate în cel al artei căreia i-a fost predestinat. Cu o empatie rar întâlnită în scrierile biografice, Bernard Gavoty își asumă și își joacă strălucit rolul de interpret al operei care este viața unui creator autentic.

Ediția bilingvă (franceză și română) a Amintirilor lui George Enescu redă, apelând la cuvântul scris, o viață care s-a confundat, de cele mai multe ori, cu muzica ce a izvorât din ea. Cititorul român va pătrunde tainele unui geniu complex și îi va cunoaște povestea, așa cum n-a mai fost spusă. De la evocarea plină de nostalgie a locurilor copilăriei dintr-un sat moldovenesc, mai târziu sursă de inspirație, trecând prin obstacolele inerente ale afirmării precoce, prin studiile marcate de luminoase figuri de maeștri și până la maturitatea artistică, această carte este una dintre acele lecturi care te marchează pentru totdeauna.

"Când, în iunie trecut, i-am arătat proiectul ce avea să ducă la publicarea acestui volum, George Enescu fost foarte încântat și și-a manifestat satisfacția fără nicio reținere." (Bernard Gavoty)


Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viață și arta mea. A trăi, a respira, a gândi - am sentimentul, sau iluzia, că pe toate acestea le‑am făcut prin muzică.

Și totuși nimic nu poate fi la fel de puțin muzical precum a fost mediul primilor mei ani de viață. Mama făcea muzică doar din instinct. În ce‑l privește pe tata, în clipele libere pe care i le lăsa ocupația lui de agricultor, cânta uneori la vioară, ca amator, nu mai mult de atât. În rest, vă las să vă imaginați ce putea să însemne viața muzicală dintr‑un sătuc pierdut din Moldova, acolo unde locuiam!

Iar acum, parcă aud nelipsita întrebare: "Și muzica țigănească, și cântecele țigănești, le‑ai uitat?" Pentru a răspunde, îmi voi permite să le țin cititorilor mei un mic curs; măcar să‑mi liniștesc conștiința, dacă nu să‑i și învăț ceva.

Trebuie neapărat să facem distincția între ceea ce, din superficialitate, este numit muzică țigănească și muzica populară românească. După cele mai recente studii, țiganii ar fi venit din India: foarte dotați pentru muzică, ei aveau să asimileze cântecele și dansurile din țările prin care stăteau, chiar au îmbogățit acest fond popular autohton; talentul lor în interpretare nu s‑a mulțumit cu vioara simplă din sat, susținută de cobză (un fel de mandolină primitivă, cu un sunet ascuțit și strident, ce servește la marcarea ritmului dansului); într‑un cuvânt, invențiile acestor țigani n‑ar fi deloc de neglijat.

Aș adăuga chiar că unii dintre ei au făcut studii serioase și au devenit interpreți de înaltă clasă, cu respect pentru arta și tradițiile lor. Și dacă alții, obligați să trăiască, o fac pe "țiganii" cântând tangourile la modă, cu atât mai rău pentru amatorii de tangouri, pe cuvânt! Această seminție atât de muzicală nu merită disprețul cu care o tratează "cunoscătorii".

Dar, în esență, nu există nicio trăsătură comună între arta compozită a țiganilor și muzica populară românească, rafinată la extrem și de o bogăție incredibilă. În legătură cu aceasta, atrag atenția celor interesați asupra admirabilei opere folclorice a compatriotului și prietenului meu Constantin Brăiloiu, care a reușit, în condiții uneori aproape imposibile, să înregistreze, de la țărani români simpli, aproape douăsprezece mii de cântece populare. Din nefericire, o mare parte din acest tezaur s‑a rătăcit în timpul ultimului război.

Muzica populară românească prefiră o stranie melancolie. Și nu sunt chiar sigur că "melancolie" ar fi cuvântul cel mai potrivit. Pentru mine, această muzică este înainte de toate o muzică a visării, pentru că revine cu obstinație la minor, culoarea însăși a visării nostalgice. Intervalurile melodice sugerează desigur Orientul; ritmurile sunt în general simple și simetrice (2/4, 6/8), cu perioade bine definite de patru și opt măsuri, ceea ce le deosebește de ritmurile impare, repartizate pe cinci sau șapte măsuri, ce caracterizează anumite națiuni balcanice. M‑am gândit întotdeauna că acest instinct al simetriei este un semn al latinității noastre.

Să revenim la copilăria mea. Dacă‑mi amintesc bine, eram un copil foarte sârguincios și chiar destul de cuminte! La patru ani, știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era niciun merit în asta, pentru că îmi plăcea studiul și aveam oroare de aproape toate jocurile, mai ales de cele brutale. Le găseam inutile, aveam sentimentul că pierd timpul, aveam o repulsie totală față de zgomot, de vulgaritate; dominantă era o frică înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu‑i așa? Dar să remarcați că această înclinație spre concentrare nu mă împiedica să am un caracter dificil și să fiu câteodată violent. Pe la opt ani, am învățat să joc crochet. Mă avântam în joc, dar eram un prost jucător. Când pierdeam, aruncam furios ciocănelul la întâmplare, riscând să sparg capul tovarășilor mei de joc. Tata, care mă observa, s‑a hotărât să intervină. Ca și mama, nu folosea pedepse corporale, ci a încercat să mă atingă în mândria mea și să mă pedepsească pe această cale. A învățat să joace mai bine ca mine și m‑a bătut la sânge. A trebuit să‑mi înghit mânia și să mă ascund într‑o indiferență prefăcută... Cam în aceeași epocă, tata m‑a învățat să călăresc.

Într‑o zi, călăream împreună de‑a lungul unui drum plin de praf, pustiu; calul meu a făcut un salt și eu am căzut în praf. Când m‑am ridicat, m‑am uitat cu băgare de seamă în jur și am strigat: "Tată, n‑a văzut nimeni că am căzut?" Oh, amorul‑propriu al micului George Enescu!

Cu mult înainte de a împlini opt ani, când aveam doar trei, am auzit din întâmplare un taraf de țigani cântând într‑o stațiune balneară din vecinătatea satului nostru. Curios taraf, format dintr‑un nai, din câteva viori, un țambal și un contrabas! Cred că am fost totuși foarte impresionat, pentru că, a doua zi dimineața, m‑am jucat încercând să întind un fir de ață de cusut pe o bucată de lemn și, întru totul încredințat că făcusem o vioară, imitam ceea ce auzisem în ajun. Fluieram imitând naiul și, cu niște bețe din lemn, imitam țambalul. M‑am dus în livada casei să‑mi ascund sub un arbust mica orchestră, în vreme ce mama, înnebunită, mă căuta peste tot strigându‑mă cu voce pierită, în toate cele patru zări!

Aceasta a fost prima mea experiență muzicală. Ceva mai târziu, cum eram un elev harnic care‑și vedea de treabă, părinții mi‑au făcut cadou o vioară cu trei corzi, ca să mă recompenseze. Am luat‑o și, fără să stau pe gânduri, am aruncat‑o în foc! Iată ce însemna să‑l iei pe George Enescu drept un țânc și să‑i oferi un simulacru de vioară!

Uitasem de mult prima vioară, construită cu mâinile mele, voiam deja una adevărată, cu numărul reglementar de strune.

Și, tot insistând, vă dați seama că am obținut‑o... M‑am pus atunci pe lucru de unul singur, cu încăpățânare. Într‑o zi, l‑am chemat pe tata și i‑am cântat, cu un singur deget, pe coarda re, popularul vals celebru al lui Ivanovici, Valurile Dunării. Tata a fost impresionat. Mi‑a spus cu o voce gravă și blândă: "Vei fi muzician..." Dar, chiar fără să te gândești la o carieră, cum să găsești un profesor demn de acest apelativ într‑un sătuc din Moldova?

La Liveni, eram tot atât de pierdut ca și Franz Liszt la Raiding, în fundul Ungariei, cu șaptezeci și cinci de ani în urmă...

La cinci ani, sunt dus la Iași și prezentat unui discipol al lui Vieuxtemps, care se numește Caudella. Ajungem la el, văd două viori frumoase pe pian, Caudella mă bate ușor pe obraz și îmi spune cu bunătate:
- Hai, puștiule, vrei să‑mi cânți ceva?
- Cântați mai întâi dumneavoastră, să văd dacă știți!

Tata se grăbește să intervină, îl roagă pe Caudella să mă ierte. Dar violonistul s‑a supărat de‑a binelea:
- Ce copil prost‑crescut!

Iar eu nu tac din gură:
- Ah, așa? Tată, hai să mergem!

În ciuda firii mele detestabile, Caudella a avut bunătatea să mă încurajeze, căci era un om lipsit de ranchiună.

A recomandat să învăț notația muzicală. Așa că, odată întorși acasă, tata mi‑a declarat pe un ton hotărât:
- Dacă vrei cu adevărat să faci muzică, trebuie să înveți notele.
- Dar, tată, muzica se cântă, nu se citește!
- Ei bine, mi‑a răspuns tata ridicând vocea, dacă nu vrei să înveți pentru muzică, vei păzi porcii!
- Dacă‑i vorba de așa, tată, mai bine învăț la muzică...

Și așa se face că pe pământ a trăit un muzician în plus și un porcar în minus! Mult mai târziu, la Conservatorul de la Paris, am aflat că pot să existe și porcari muzicanți, fiindcă Gounod a consacrat o pagină din opera sa Ulysse unui "cor al porcarilor", un cor frumos, pe cuvânt! Dacă aș fi știut...

Un inginer din vecini m‑a învățat primele noțiuni de notație muzicală: era ceva foarte rudimentar, însă, mulțumită lui, am învățat cum să citesc și să transcriu bucățile mici, copilărești, pe care mi le dădea să le descifrez, apoi să le copiez.

De îndată ce am avut la dispoziție un pian, am început să compun. Pianul nu era nici un Steinway, nici un Gaveau; era un instrument foarte vechi, foarte modest, foarte uscat și definitiv ostil oricărei inflexiuni suave pe care o încercai, dar, în fine, era un pian! Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut niște melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfășor acum în acorduri! E ca plăcerea încercată de un om însetat când i se dă un pahar cu apă rece...

Și - fără să mai stau pe gânduri - am început să compun. Lucru curios: nu știam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puțin, nu aveam pe lângă mine vreo persoană să mă influențeze și, totuși, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor. Cu o idee fixă în minte miști munții din loc, căci faptul că nu știe sau că nu poate nu l‑a oprit niciodată din drum pe un om încăpățânat. Firește că, având doar metoda pentru vioară a lui Bériot, n‑aveam nicio idee despre armonie sau contrapunct. Dar poți compune fără să ții cont de reguli atunci când ai instinct: am aflat asta din experiență și am dovedit‑o.

Pentru că un copil este mic, lumea își imaginează că și visurile lui sunt pe potrivă. Ce greșeală! În biografiile oamenilor iluștri, am citit că Mozart și Saint‑Saëns compuneau, la începuturile lor, doar cântece de leagăn, cântecele sau mici dansuri. Eu, care nu eram nici Mozart, nici Saint‑Saëns, aveam oroare de astfel de lucruri și scriam... operă! Niște opere mai speciale, e adevărat, fiindcă cea mai scurtă avea doar douăsprezece măsuri. Mai am manuscrisul celei mai lungi dintre ele. Citesc pe copertă: "Pământ Românesc, operă pentru pian și vioară (!), de George Enescu, compozitor român, în vârstă de cinci ani". Oricât ar fi de sever, cititorul îmi va acorda fără îndoială circumstanțe atenuante!

Lucru ciudat, scrierea acestor mici compoziții nu este un lucru chiar așa de simplu cum s‑ar putea crede. Scriind aceste rânduri, am sub ochi textul unui vals pe care l‑am compus la cinci ani și jumătate: armonia este, dacă nu dintre cele mai bogate, cel puțin extrem de încărcată. Ce de note, ce de note!

Hotărât lucru, tinerețea este timpul abundenței, și vârsta matură - cel al restricțiilor. Înaintând în vârstă, dobândești o mare artă și un talent minunat și rar: folosirea radierei și a lamei pentru răzuit. Să renunți la ce‑i de prisos este întotdeauna dureros, dar adesea profitabil.

Exuberanța mea copilărească se dezlănțuie în manuscrise în alt mod decât în arpegii imense, voios înșirate.

Ignorând lama, mă străduiam să ascund petele de cerneală decorându‑le în fel și chip: unele se deschid ca niște flori, cu petale. Iată, aici am o gâză gata să‑și ia zborul, căci i‑am desenat o pereche de aripi drăguțe... Oh! Ce diez caraghios pe două piciorușe... Iar grupul acesta de opt treizecidoimi, recunoașteți că seamănă leit cu un miriapod! Un puști de la țară redă ceea ce vede în jurul lui: florile, insectele, animalele. Să nu uităm că am fost crescut ca un mic sălbatic - privilegiu pentru care nu‑mi vor ajunge niciodată cuvintele pentru a mulțumi!

Micul sălbatic avea totuși ceva legături cu civilizația și chiar cu divinitatea, dacă stau să judec după o Piesă religioasă, de un stil nobil și sever, aproape pompos. Lumea va râde, firește, văzând că dezgrop, la vârsta mea, niște încercări puerile. Dar voi fi iertat, sunt sigur, dacă voi spune și că, trăind la țară, într‑o vreme în care nu existau acolo nici discuri, nici radio, pe scurt, fără vreo posibilitate de a asculta muzică, nu aveam altă soluție decât să o compun eu însumi, ca mai apoi să o pot asculta...

Îmi amintesc prima lucrare clasică pe care am putut să o execut: era Sonata primăverii de Beethoven, scrisă, cum se știe, pentru vioară și pian, în fa major. În metoda lui Bériot, am descoperit un aranjament pentru două viori, în sol major. Pe urmă am găsit patru Simfonii de Mozart, în aranjament pentru vioară și pian. Mai târziu, la pian, Brahms și Wagner m‑au încântat, dar să nu anticipăm.

În 1888, am împlinit șapte ani - vârsta marilor nebunii... Vestea unei epidemii de difterie se răspândește în ținut. Părinții mei, cărora le-au murit cinci copii de această boală îngrozitoare, se pregătesc grabnic să plece din regiune. Dar, înainte de plecare, mă duc din nou la Caudella: atenție mare la viori și la furiile micului Enescu! Acum sunt însă mare și ascult cuminte sfaturile profesorului. De altfel, ce le spune părinților este încurajator: "Trebuie cultivate darurile naturale ale acestui copil și trebuie trimis la Viena..." Voi părăsi prin urmare, atmosfera fericită de la țară, plină de căldură, de înțelegere perfectă între stăpâni și servitori; din fericire, mă voi întoarce în fiecare vacanță de vară. Totuși, când lași în urmă casa părintească, locul în care ai trăit înconjurat de afecțiune, de grijă, de toate minunățiile naturii, trăiești întotdeauna angoasa de a‑ți lua un definitiv rămas‑bun de la copilărie.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.