Fetița pierdută (II)

Citiți prologul acestei cărți aici.


Harvey Roberts s-a apropiat de fereastra bucătăriei sale de la fermă și a privit dincolo de curtea acoperită de gheață, către South Downs (Un lanț de dealuri din calcar care se întinde pe o suprafață de 670 km² de-a lungul ținuturilor de coastă din sud-estul Angliei. - nota traducătorului). Era treaz de numai câteva ore, dar abia mergea de oboseală, după timpul petrecut ținând-o de mână pe fiica sa în timpul travaliului. Când ajunsese într-un final acasă, în patul lui, abia dacă dormise și își petrecuse mai toată noaptea făcându-și griji pentru ea. A luat o înghițitură de cafea și s-a străduit să își adune forțele pentru o nouă tură lungă la Spitalul St Dunstan.

Fuseseră câteva zile înfiorătoare. Fiica lui, Jessie, intrase în travaliu cu trei săptămâni înainte de data când ar fi trebuit să nască și, cum prietenul ei, Adam, era în Nigeria, la o ședință foto, telefonul care sunase duminică la ora 2 dimineața, a fost cel al lui Harvey. Se îmbrăcase în grabă și condusese până în Chichester, acolo unde ultimii cheflii de sâmbătă seara își croiau încă drum spre casă. Când Jessie a deschis ușa apartamentului de epocă, cu două camere, în care locuia împreună cu Adam, își scosese deja pijamaua și se îmbrăcase.
- Cred că a început, tati, a zis ea, cu un chip care semăna mai puțin cu scriitoarea de treizeci și nouă de ani care devenise și mai degrabă cu fetița pe care o mângâia altădată, după un vis urât.

Părul lung până la umeri, cu șuvițe vopsite, tuns în stil bob elegant și, de obicei, uscat cu peria era prins la spate într-o coadă; tenul ca de porțelan nu purta urme de machiaj, iar ochii verzi îi erau încadrați de ochelari cu rame din baga.

Stătuseră în picioare în dreptul ferestrei glisante mari din camera de zi a lui Jessie, holbându-se unul la celălalt în stare de șoc.
- Nici măcar nu am intrat în concediu, a zis Jessie în cele din urmă. Camera copilului nu este gata și nu am nimic de mâncare. Ochii i s-au umplut încet-încet de lacrimi. Adam trebuie să se întoarcă abia săptămâna viitoare. Nu reușesc să dau de el. Nu pot trece prin asta fără el.
- Este în regulă, draga mea, spusese el. Dau eu de el. Va ajunge acasă cât se poate de repede - s-ar putea să nu fie decât o alarmă falsă.

Instinctiv, spusese cuvintele pe care voia să le audă ea, chiar dacă știa că cel mai probabil era o minciună.
- Ce-ar fi să mergem la spital, ca să fii consultată? Ai pregătit o geantă cu lucruri?
- Nimic nu este cum trebuia să fie, tati. Nici bazinul pentru naștere nu l-am instalat, a zis Jessie, privind spre cutia care aștepta încă în hol. Tocmai am sunat-o pe moașă și mi-a zis că trebuie să merg la spital, pentru că este încă prea devreme. Plănuisem totul - voiam să nasc acasă, nu voiam să mergem la spital.

După aceea, i se păruse că a intrat într-o stare de agitație crescândă din care simțea că nu mai ieșise. A pus un braț în jurul umerilor ei și i-a spus că totul este bine, că dacă se așază pe pat și îi arată unde sunt lucrurile de care are nevoie, poate să i le adune el.

Dar tot ce sugera el era greșit: rochii și pulovere în loc de pijama și pantaloni comozi, iPadul în locul fișei cu planul de naștere, la care ea și Adam petrecuseră multe ore și pe care acum Harvey n-o găsea. Și avea dureri prea mari ca să poată sta locului. Se mișca încolo și încoace, răstindu-se la fiecare sugestie a lui, până când au adunat în sfârșit lucrurile pe care trebuia să le ia.
- Nu iei și periuța de dinți?
- Bine, a reușit ea să zică, după care a întins o mână spre perete, pentru a se sprijini și a scos un urlet de durere.

Harvey s-a repezit în baie și a luat-o. Dulăpiorul de medicamente era deschis și ochii i-au căzut pe cutia de Citalopram, antidepresivul pe care Jessie îl lua de când murise mama ei vitregă, în urmă cu doi ani.
- Arunc și astea în geantă, da? a zis el, ieșind din baie și mergând spre ea.

Jessie a clătinat din cap.
- Nu le-am mai luat - moașa mi-a zis că nu pot alăpta cât timp le iau.

Harvey a simțit o greutate în stomac. Fusese un carus el de suferință pentru amândoi, iar Jessie îi supra viețuise doar datorită nenumăratelor ședințe de consiliere și colacului de salvare numit Sertralină.
- Înțeleg, a reușit să spună, știind că era prea târziu ca să mai spună altceva. Moașa ți-a spus despre biberon? Ție nu ți-a făcut nici un rău.

Harvey a încercat să își mascheze supărarea cu un zâmbet.
- Nu, tată, i-a trântit-o Jessie. Vreau să alăptez la sân. Este cel mai bine pentru copil. Oricum mă gândeam să renunț la pastile. Adam zice că nu mai am nevoie de ele.

Harvey a rămas în fața fiicei sale într-o tăcere uluită. Simțea că Adam habar n-avea despre adâncurile în care se scufundase Jessie după ce murise Liz, femeia care îi fusese ca o mamă de când era abia un bebeluș, iar să o încurajeze să renunțe la medicamente când mai avea puțin și năștea, iar el era plecat cu serviciul, nu făcea decât să o dovedească.

Dar când a dat să spună ceva, să o implore să se mai gândească, a simțit mâna lui Liz pe brațul lui, trăgându-l în spate, oprindu-l. Așa că nu a mai spus nimic. În absența mâinii călăuzitoare a soției sale, se simțea paralizat.

Într-adevăr, din clipa în care Jessie îi deschisese ușa, simțise cum moartea soției sale năvălise înapoi peste ei. Parcă primea vestea din nou. Știa că și Jessie simțea aceleași lucruri: furia cauzată de pierderea suferită plana în aer, între ei; furia pentru că vor fi nevoiți să se descurce fără ea; că, așa cum se întâmplase de fiecare dată, el nu era la înălțimea responsabilității.

În timp ce părăseau apartamentul, în tăcere, i-a trecut prin minte că Jessie i-ar fi spus mamei sale vitrege că se gândea să renunțe la Citalopram. Ar fi menționat acest lucru la o ceașcă de ceai sau în timpul unei plimbări de duminică după-amiază, iar Liz ar fi găsit o cale să o facă să se răzgândească. Sertralina o făcuse pe Jessie să uite cât de rău a fost totul - atacurile de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă; toate lucrurile care atinseseră apogeul înainte de apariția lui Adam, la un an după moartea lui Liz. Iar acum, decizia potențial catastrofică fusese deja luată și era prea târziu ca Harvey să mai poată face ceva.
- Auuu! a țipat Jessie când au trecut pe lângă afișul care anunța că liftul este defect și au început să coboare pe scări.

S-a oprit la fiecare val de durere, ținându-se strâns de balustrada din lemn a celor trei etaje de scări, până la mașina lui Harvey.

În timp ce o privea neajutorat, Harvey se gândea la seara când încercase să abordeze subiectul mutării ei și a lui Adam într-un loc mai practic. Îl invitaseră la cină în apartamentul imaculat al lui Adam, în care Jessie se mutase când rămăsese însărcinată, la numai șase luni după ce se cunoscuseră. După ce i-au spus că vor avea o fetiță și după o mulțime de îmbrățișări, urări de bine și plânsete, el sugerase că dacă doresc să caute o casă, astfel ca Jessie să nu se chinuiască pe scări cu un cărucior, sau să suporte zgomotele vieții de noapte din centrul orașului, el ar putea să-și reînnoiască împrumutul ipotecar și să îi ajute cu avansul.

Jessie și Adam se uitaseră unul la altul și, în câteva secunde, Adam respinsese oferta. Iubeau apartamentul acesta, a zis el pe când Jessie se cuibărea lângă el pe canapeaua bej, cu perne asortate, perfect aranjate. Nu voiau să fie unul dintre cuplurile acelea care se mutau din cartierul pe care îl iubeau și apoi erau nefericiți. Bebelușul se va adapta la viața lor, adăugase Adam. Jessie plănuia să se întoarcă la muncă în scurt timp; nu era nevoie să se schimbe nimic. Jessie se uitase la Adam și apoi îi zâmbise, același zâmbet pe care îl îndrepta spre el când era copil și Harvey o întreba cum fusese la școală, iar ea încerca să îi ascundă faptul să o supărase din nou bătăușul clasei.

Harvey se uitase cu atenție la apartamentul lor elegant, cu suprafețe albe și nici un obiect nepus la locul său. Poze făcute de Adam în activitatea sa de fotograf de călătorii fuseseră mărite și înrămate și atârnau pe toți pereții. Totul fusese aranjat și cartografiat cu atenție, la fel ca viața lor. Harvey nu își putea imagina ce urma: mâncarea pentru copii, dezordinea, lipsa de somn. Munca lui Adam îl ținea departe multă vreme, dar când era acasă se răsfățau - mâncau la restaurant, mergeau prin magazine, stăteau la plajă. Apoi, când începeau să se calce pe bătături și totul devenea prea real, era timpul ca el să plece din nou în vreun loc îndepărtat. Iar Jessie se arunca din nou cu pasiune în munca ei, care - dacă avea un eveniment sau o cină cu un client - putea însemna un program de lucru de douăsprezece ore. Lui i se părea că nu se oprește niciod ată, că își trage pântecele după ea prin tren până la gara Victoria și înapoi în fiecare zi. Nu făcuseră nici o încercare de a se opri, sau măcar de a încetini și de a se bucura de evenimentul metamorfic care urma să li se întâmple.

Dorise să se bucure pentru ei, dar de când îi spuseseră Jessie și Adam despre copil, îl învăluise un sentiment de depresie. Era mai mult decât tristețea acută că Liz nu se afla acolo să împărtășească bucuria cu el, era un sentiment rău-prevestitor care părea să crească în intensitate odată cu pântecele lui Jessie.

Ceva i se părea anormal și bănuia că de vină era faptul că bebelușul era și nepoata Rebeccăi, dar nimeni nu îndrăznea să menționeze elefantul din cameră.

Adam nu o cunoscuse pe mama naturală a lui Jessie și, cu toate că Harvey o încurajase de câteva ori pe Jessie să îl prezinte pe Adam Rebeccăi, Jessie a șovăit. Până în urmă cu cinci zile, Rebecca nici măcar nu aflase despre bebeluș, dar vinerea trecută Jessie anunțase, spre uluirea lui Harvey, că se dusese să o vadă. Îi era limpede că întâlnirea fusese un dezastru și nu făcea decât să îi înmulțească grijile pe care și le făcea în legătură cu anxietatea tot mai mare de care suferea Jessie.
- Nu o vreau prezentă în viața noastră, tată, este prea greu. Nu vreau să fie prin jur când se naște copilul.

Ochii lui Jessie se umpluseră de lacrimi, iar Harvey își simțea tot stomacul nod de îngrijorare.

Acum, Harvey și-a lăsat jos cafeaua și și-a tras din nou în picioare cizmele de cauciuc. După ce ieșise cu greu de sub duș, dusese câinii la o alergare de înviorare de-a lungul valurilor glaciale ale dimineții, în Golful Wittering, plaja copilăriei sale, pe care nu suporta să o mai viziteze acum decât iarna, din pricina traficului aglomerat care era o pacoste în lunile de vară. Abia suporta cele două autobuze care o traversau zilnic, blocând aleea îngustă în noiembrie, iar în starea în care se afla acum, nedormit, îi era greu să își astâmpere furia provocată de faptul că fusese nevoit să dea înapoi pentru a lăsa să treacă un autobuz care îi venise din față pe alee în dimineața aceea.

Semnul DE VÂNZARE din dreptul Casei Seaview a lucit în lumina dimineții când a ajuns la capătul potecii care ducea la ușa lui. Din câte știa el, Seaview era încă proprietatea familiei care cumpărase Ferma Seaview de la el în urmă cu aproape patruzeci de ani.

În timp, oamenii uitaseră ce se petrecuse acolo, dar în săptămânile și lunile de după aceea nu se vorbise despre altceva.
- Ce oribil, spuneau ei, aplecându-se unul spre celălalt, cu încântare.
- Ai auzit, legistul a spus că suferea de nevroză de război. Fetița lor, Rebecca, a fost în casă tot timpul. Fata i-a găsit pe amândoi. Oribil.

Dar trauma acelei nopți a continuat, atât pentru el, cât și pentru Rebecca, până în ziua de azi, manifestându-se cel mai vizibil în relația zdruncinată dintre Rebecca și Jessie, fiica lor.

În timp ce hrănea câinii, oglinda de lângă ușa din spate i-a reflectat imaginea jalnică: cu părul albit, neîngrijit, cearcănele grele de sub ochi și pielea pământie, își arăta toți cei șaizeci și opt de ani. Dar apoi soarele s-a ivit dintre nori, o rază i-a strălucit pe chip în timp ce traversa curtea și a simțit-o atât de caldă pe piele, încât, timp de o clipă, s-a relaxat și la colțurile gurii i-a înflorit un zâmbet.

Avea o nepoată. Era Adam în hăinuțe de bebeluș, cu fruntea lui înaltă și ochii închiși la culoare, dar era frumoasă. Iar el fusese acolo în fiecare clipă, două zile și două nopți la rând.

Jessie refuzase anestezia epidurală prea mult timp. În timp ce Harvey o masa pe spate și o ținea de mână de câte ori era traversată de un alt val de durere intensă, i-a spus că îi promisese lui Adam că va naște natural, că voia să îl facă mândru de ea. Tatăl ei a încercat disperat să o convingă, dar ea nici nu voia să audă. Apoi, când a atins pragul durerii și nu a mai suportat, i-au zis că este prea târziu. Când a venit timpul să împingă, nu dormise și nu mâncase de patruzeci și opt de ore și nu mai avea forță să o facă. Bebelușul se înțepenise, iar Harvey a privit cu groază cum doctorii au folosit ceea ce lui i se părea forța brută, pentru a sucționa, tăia și trage copila moale din ea.

Jessie o numise Elizabeth Rose. Se așteptase - sperase - ca numele să fie Elizabeth, dar aproape că era prea mult după lunile acelea în care Jessie abia putuse să rostească numele mamei sale vitrege și credea că ar fi o amintire funestă a ceea ce bolborosea sub pojghița de la suprafață.

Harvey a descuiat lacătul de la ușa atelierului său și a tras de cârligul înțepenit. Încercând să își facă de lucru înainte de a avea voie să se întoarcă la spital, a căutat uneltele de care avea nevoie pe bancul de lucru acoperit de pânze de păianjeni pentru a repara poarta de intrare pentru mașini, care îi dăduse mereu bătăi de cap lui Jessie. Un crâmpei de lumină a pătruns prin geamuri și a căzut pe mănușile de grădinărit ale lui Liz. Le-a ridicat încet, și-a strecurat degetele lungi în materialul lor elastic și a ridicat mâinile înaintea ochilor, așa cum făcea ea. A închis ochii.

Stăpânește‑te, bătrâne. Îi auzea vocea la fel de limpede cum auzea lătratul câinilor de afară. Te‑ai descurcat bine până acum, dar trebuie să continui. Jessie are nevoie de tine. Nepoata ta are nevoie de tine.

Și chiar așa era. Când au rămas singuri, la scurtă vreme după naștere, moașa părea să o atragă pe Jessie într-un vârtej de teamă că bebelușul nu prindea sânul. Era patru după-amiaza și începea să se întunece, iar Jessie se apropia de a treia noapte la rând lipsită de somn, când o moașă a considerat că este o idee înțeleaptă să îi spună lui Jessie că are "sfârcuri ciudate".
- Trebuie să încerci să o hrănești, Jessie.

O moașă cu păr negru, tuns scurt și respirație care puțea a ceapă, apăruse lângă Jessie cu copilul în brațe pe când încă o coseau după naștere.

Se întorsese spre el, cu ochii mari.
- Când ajunge Adam, tată? Se întunecă, iar tu nu ai voie să rămâi cu mine în noaptea asta, numai tații au voie. Am nevoie de el, ca să aibă grijă de ea. Îmi este teamă că o va lua cineva în timpul nopții.

Jessie avea în ochi aceeași privire hăituită pe care o avusese Rebecca, aceeași convingere că cineva voia să-i facă rău copilului ei.
- A rezervat bilet la un avion care decolează mâine-dimineață. Va ajunge aici mâine-seară, scumpo, a zis el cu blândețe, ascunzându-i faptul că tocmai îl sunase pe editorul lui Adam pentru a patra oară, cerând să îi spună unde dracu' era Adam. Nu îți face griji pentru seara aceasta, iubito, a spus el. Să sperăm că te vor lăsa să pleci acasă în curând. Voi sta cu tine cât pot de mult, până ce ajunge Adam aici.
- De ce nu mă place? De ce nu suge? a zis Jessie, iar pe chip avea o paloare cadaverică.
- Jessica, știu că este greu, dar este important să continui să încerci. Trebuie să o hrănești în prima oră de viață, altfel ar putea fi rău pentru copil. Poate dacă o miști puțin, așa este bine, și îi susții capul, ca să stați amândouă un pic mai comod. Nu este mai bine acum? spunea moașa, în timp ce copilul urla ca din gură de șarpe, iar pe obrajii lui Jessie curgeau lacrimile.
- Nu am putea să îi dăm bebelușului un biberon, până mai târziu? sugerase Harvey, străduindu-se să își domolească furia, dar moașa nu s-a dat bătută și i-a aruncat o privire de oțel.
- Bebelușul are nevoie de colostru matern, s-a oțărât ea când Harvey a scos-o ușurel pe coridor. S-ar putea să existe un motiv pentru care nu se hrănește cum trebuie.
- Cum rămâne cu nevoile lui Jessie? Știi că suferă de depresie, că a renunțat la Citalopram din cauza obsesiei ăsteia cu alăptatul la sân?
- Înțeleg îngrijorarea dumneavoastră, domnule Ro-berts. Cunoaștem situația medicamentelor pe care le ia Jessica și rămânem vigilenți, dar bebelușul ei are un timp scurt în care să primească colostrul. Jessie va avea destul timp să se odihnească după aceea.
- O să moară, tată.

Jessie avea ochii larg deschiși când a intrat înapoi la ea, după ce a ieșit un pic afară, ca să ia o gură de aer și să încerce să se calmeze. Părea foarte agitată și nu se atinsese de mâncare. Fiica lui reacționa la fel ca Rebecca - aceeași panică în priviri, aceeași insomnie. I se părea că retrăiește un coșmar.
- Nu o să moară, scumpa mea, a zis el, ridicând-o pe Elizabeth din brațele lui Jessie, moment în care copilul a încetat pe loc să mai plângă, nemaifiind forțat să ia sânul.

Un poster de promovare a alăptării la sân îi privea sfidător pe amândoi: LA SÂN ESTE CEL MAI BINE. O mamă care săruta mulțumită piciorul bebelușului ei, în timp ce copilul sugea fericit. Laptele matern scade riscul de infecții ale urechii la bebeluși. Laptele matern scade riscul de diaree. Laptele matern scade riscul de pneumonie.

S-a apropiat de fereastră cu nepoata sa în brațe și a privit pe deasupra orașului Chichester, în timp ce un grup de rude gălăgioase înarmate cu baloane se opreau la patul de alături.
- Este atâta gălăgie aici, vreau să plec acasă, a zis Jessie și a început să plângă, iar el a încercat să o prindă de mână, ținând copilul cu stângăcie la îndoitura cotului.
- De ce nu încerci să te odihnești acum? a zis el, cu toată fermitatea de care era în stare. Întinde-te și încearcă să închizi ochii. Eu o să aflu când au de gând să te externeze.
- Promite-mi că nu îți iei ochii de la ea, ca să vezi dacă se oprește din respirat. Promite-mi, tată.

Încheieturile degetelor ei erau albe când și-a înfipt unghiile în brațul lui.
- Îți promit, scumpa mea.

Dar când Jessie a încercat să adoarmă, o doctoriță tânără a venit să le spună că, întrucât bebelușul nu prin dea sânul și nu se hrănea, îi recoltaseră o mostră de sânge din călcâi, care indica un nivel mare de globule albe.
- Ce înseamnă asta? se rățoise el.
- Înseamnă că bebelușul prezintă semne de infecție. O pornim pe un antibiotic cu spectru larg de acțiune, până ce vom avea timp să creștem o cultură de sânge, care durează douăzeci și patru de ore. Când primim rezultatele, vom ști dacă i-am dat antibioticul corect și dacă trebuie să continue tratamentul.
- O să fie bine?

Harvey s-a ridicat, ținând-o încă pe mica Elizabeth în brațe.

Doctorița a dat din cap în semn de încuviințare.
- Bănuiesc că este un streptococ de grupa B, care este o infecție obișnuită. Va avea nevoie de antibiotic timp de șapte zile.
- Trebuie să rămână aici? Adică, i s-ar putea administra antibioticul acasă? Fiica mea are mare nevoie de liniște ca să se poată odihni.

Doctorița a scuturat din cap.
- Vom lua bebelușul acum și îi punem branula pe mână, ca să poată primi antibioticul intravenos. Mă tem că trebuie să primească tratamentul până la capăt, altfel s-ar putea agrava starea într-un timp foarte scurt.

A încercat să-i oprească, le-a spus că îi promisese lui Jessie că nu va scăpa copilul din ochi. Dar ei au insistat. Așa că, odată ce Jessie a căzut într-un somn agitat, a pus-o pe Elizabeth în pătuțul ei fără prea mare tragere de inimă și i-a privit cum pleacă cu ea. Sperase că Jessie va dormi până ce o vor aduce înapoi pe Elizabeth, dar era atât de mult zgomot în salonul de spital, încât s-a trezit după numai câteva minute. S-a uitat la el, a văzut că nu o are pe Elizabeth în brațe, apoi a întors privirea spre locul unde ar fi trebuit să se afle pătuțul.
- A murit, așa-i? a zis ea, rămasă fără suflare de spai-mă, ridicându-se în capul oaselor și încercând să își coboare trupul nerefăcut din pat.
- Draga mea, copilul este bine, doar că trebuie să îi dea antibiotice. Te rog, Jessie, nu-ți face gânduri rele.
- Antibiotice? Pentru ce? Unde este?

Jessie devenise isterică în câteva secunde și nu s-a calmat până ce a chemat pe cineva care să o ducă la Elizabeth, într-un scaun cu rotile. Iar apoi au stat amândoi și au privit timp de o jumătate de oră cum s-au chinuit doi pediatri să prindă o venă pe mânuțele lui Eliza beth, care urla din toți rărunchii, fără pauză.

După aceea, lui Harvey i s-a părut că Jessie dispare cu totul înăuntrul ei. Nu mânca, nu putea dormi, nu lăsa pe nimeni altcineva să atingă copilul.
- Încearcă să o otrăvească, tată. Nu sunt medicamente, încearcă să îi facă rău.
- Scumpa mea, nu ar face nimeni așa ceva.
- Vreau să o duc acasă. Nu vreau să se afle aici. Nu vreau să îi bage porcăriile alea în vene. Nici nu știm ce este. Te rog, tată, vreau să ies de aici.
- Nu te pot lăsa să faci asta, draga mea, nu ai fost externată. Voi sta cât se poate de mult cu tine, iar într-o zi-două, Adam va fi aici. În scurtă vreme vei putea merge acasă.
- Te rog, tată, o omoară aici. Trebuie să ne duci acasă înainte să vină din nou după ea. Se simte rău - tu nu vezi ce îi fac? Este copilașul meu. De ce nu ne poți duce acasă, dacă așa vreau? Urăsc locul ăsta.
- Draga mea, am avea multe necazuri dacă am pleca acum. Trebuie să îi lăsăm să îi administreze lui Elizabeth aceste antibiotice și apoi vei putea pleca. Doar câteva zile.

Și au vorbit așa, în buclă, în timp ce noaptea se lăsa peste prima zi din viața micuței Elizabeth. A stat alături de ea, încercând să o calmeze, până la ora 8, când i s-a spus că orele de vizită au luat sfârșit. Apoi a plecat, după ce le-a convins pe moașele neatente și extenuate să îi promită că o vor supraveghea îndeaproape pe Jessie. Au zis că în scurtă vreme va fi disponibil un salon privat în care să o mute și unde să se odihnească, dar promisiunea lor n-a reușit să îi aline reaua presimțire care îl învăluia pe măsură ce se îndepărta.

Acum, traversând curtea înapoi spre casă, a văzut mașina poliției oprind în față.

A rămas țintuit locului, dorindu-și să poată opri timpul. Prin minte îi goneau sute de scenarii despre ce i s-ar fi putut întâmpla lui Jessie, dar știa cu siguranță că avea legătură cu ea. Un bărbat și o femeie au coborât din mașină, au pătruns pe poarta grădinii și au înaintat spre el.
- Harvey Roberts?

Harvey a dat din cap în semn că da spre bărbatul înalt cu chip îngust și prelung, care i se adresase.
- Sunt sergentul Paterson, iar aceasta este sergentul Galt, de la Departamentul de Investigații Criminale Brighton.
- Ce s-a întâmplat?

Harvey își simțea gâtul uscat. Cuvintele se înțepeniseră; nu voia să le dea drumul.
- Vrem să vorbim despre fiica dumneavoastră, Jessica.
- Ce este cu ea? Ce s-a întâmplat?
- Înțeleg că nu este aici.
- Sigur că nu este aici, e în spital.
- Mă tem că Jessica a părăsit spitalul împreună cu bebelușul la puțină vreme după ora 8 în dimineața aceasta. Înțeleg după reacția dumneavoastră că nu aveți nici o veste de la ea?

Harvey a rămas cu ochii holbați la el, incapabil să îi răspundă.
- Am putea intra în casă pentru a vorbi?