Prefață la Viața este grea

Citiți un fragment din această carte aici.

M-am gândit la această carte înaintea pandemiei de Covid-19. Am scris-o într-un moment de concentrare maximă, ca o cursă nebună pe parcursul a optsprezece luni, începând cu vara lui 2020, în timp ce lumea se năruia în jurul meu. Sunt un filosof care scrie despre cum să trăiești, iar provocările vieții nu mi s-au părut niciodată un subiect mai urgent ca acum. Am vrut să le cunosc.

Relația mea cu adversitatea s-a schimbat pe măsură ce am îmbătrânit. Greutățile și cumpenele, din propria existență și din viața oamenilor dragi mie, îmi par tot mai clare zilele acestea. Doliu, cancer, suferință cronică: toate schimbă felul în care privești lumea. Când eram mai tânăr, nu-mi prea păsa de asemenea lucruri. Era nevoie de mementoul cu care mi-am început cartea - o remarcă a filosofului Ludwig Wittgenstein către sora lui, Hermine^[i] - pentru a-mi aminti că deseori oamenii suferă în feluri cărora nu le dau expresie. Greutățile sunt de regulă tăinuite.

S-a schimbat, de asemenea, raportul meu cu filosofia. Ca adolescent, iubeam teoriile abstracte ale metafizicienilor, sondând structura de bază a minții și a lumii. Pentru mine, era o evadare din viața obișnuită. Încă mai admir filosofia în formele ei cele mai absconse și aș apăra-o în fața oricărui contestatar. O societate care nu sprijină preocuparea pentru interogațiile despre realitate și locul nostru în lume - ba chiar și pentru acele întrebări cărora știința nu le poate răspunde - este una esențialmente mai săracă.

Dar filosofia este și poate fi mai mult de atât. A studia această disciplină înseamnă a deveni un artizan al argumentelor, învățând să diseci și să raționezi pentru a răzbi prin hățișul unor probleme insolubile. Asta este ceea ce am învățat să fac la facultate; este ceea ce am predat cu convingere mulți ani. Și totuși, am ajuns să-mi doresc o filosofie care să poată vorbi pe un ton mai apropiat vieții. Când am absolvit examenele de licență, raportul întocmit de examinatori a fost, în mare parte, pozitiv. Am uitat de atunci toate lucrurile drăguțe care erau scrise acolo. Tot ce-mi mai amintesc este o observație critică: ideile mele, avertizau examinatorii, nu fuseseră "testate în malaxorul experienței morale nemijlocite". Am luat în derâdere acea remarcă împreună cu prietenii mei. Dar nu mi-a ieșit din minte. Ceea ce voiau examinatorii să spună nu era atât că experiența contrazicea teoriile mele incipiente, ci mai degrabă că acele teorii erau prea îndepărtate de ea.

Cum ar arăta o filosofie care a fost testată în malaxorul experienței morale nemijlocite? E o întrebare intimidantă. Nimeni nu are o experiență suficient de vastă sau de profundă pentru ca ea să fie valabilă pentru toți. Perspectiva ne este mereu limitată, cu distorsiuni și unghiuri moarte unice. Dar o filosofie care vorbește din interiorul existenței individuale, chiar și bazată pe argumente și experimente de gândire, pe teorii și distincții filosofice, este posibilă. Aceasta ar face greu de distins granițele dintre eseul argumentativ și cel personal, dintre disciplina filosofiei și experiența trăită a unei persoane care socotește filosofia un instrument la îndemână, o unealtă de care să te folosești în confruntarea cu adversitățile vieții. Ne-ar conduce înapoi către înțelesul original al "filosofiei" - iubirea de înțelepciune - și către filosofie ca fel de viață. Acesta este spiritul de care am fost animat, în vremuri tulburi, când am scris această carte.

Citiți un fragment din această carte aici.