Despre originea scrierii - Sângele făgăduințelor: Litoral, Incendii, Păduri, Ceruri

Citiți un fragment din această carte aici.


Înainte de orice, a fost o întâlnire. Isabelle Leblanc și cu mine, așezați la Isabelle, în bucătărie, cu o sticlă de șampanie, fiindcă de prea multă vreme nu mai stătusem de vorbă. Nu ne văzusem. Nu ne privisem. A fost, așadar, înainte de orice, o fată cam sastisită, așezată în fața unui tip cam buimac. Între cei doi (chiar lângă sticla acum pe jumătate goală), setea de idei. Adică dorința de a găsi o ieșire, de a se extrage dintr-o lume care căuta prea mult să ne facă să credem că inteligența e o pierdere de timp, gândirea un lux, ideile o cale greșită. Erau așadar două persoane, față-n față, cărora le era, și lor, o sete mistuitoare de infinit, acea sete pe care-o simt câinii lui Lautréamont în adîncul gâtlejurilor.

Apoi au fost actori și alți creatori de teatru, prieteni, oameni de care eram atașați, care ne dădeau de gândit, așezați în jurul unei mese. S-a pus o întrebare: "Iată-ne ajunși la treizeci de ani. Care sunt lucrurile de care ne temem?" Să reflectăm asupra acestei întrebări, să încercăm fiecare să elaborăm un discurs, un concept pentru a numi ceea ce se urzește în străfundul sufletului nostru, ne-a permis să atingem anumite elemente esențiale. Invariabil, am vorbit despre iubire, despre bucurie, despre durere, despre moarte. De asemenea, ne-am dat seama că, dacă ne temeam să iubim, nu ne temeam de moarte. Teama de moarte o simțeam pentru părinții noștri. Nu ne temeam într-atât de propria moarte, cât de moartea celor care ne-au dat viață și ne-au călăuzit-o; nu doar părinții noștri naturali, ci și părinții noștri întru creație. În decursul acestor dialoguri, am început să dezvolt o idee de spectacol, născută din câteva lecturi ale mele - Oedip, Hamlet și Idiotul, lecturi care mi-au permis să-mi dau seama ce anume îi unește pe acești trei giganți. Nu doar faptul că toți trei erau prinți (prinț al Tebei, prinț al Danemarcei și prinț Mîșkin), dar, pe lângă asta, toți trei erau implicați într-o relație strânsă cu Tatăl. Unul și l-a ucis pe-al lui, altul trebuie să răzbune asasinarea părintelui său, iar al treilea nu și l-a cunoscut niciodată. În fine, mi s-a părut limpede că aceste trei personaje spun, cumva, o poveste în ștafetă. Dacă Oedip e marcat de orbire, Mîșkin, opusul său, întruchipează clarviziunea pură; cât despre Hamlet, care se află în centru, sălășluiește în interogația adâncă dintre conștiință și inconștient. Astfel s-a născut ideea de a crea un spectacol despre un personaj care, pierzându-și tatăl, să caute un loc pentru a-l înhuma; în decursul căutării sale, ar întâlni trei băieți, fiecare fiind, pentru mine, o reflexie a celor trei giganți. Iar dacă Wilfrid este reflexia rătăcirii mele, Simone este reflexia lehamitei lui Isabelle. Și, din perspectiva mea, e semnificativ că primul personaj real pe care îl întâlnește Wilfrid este Simone, interpretată prima oară de Isabelle însăși. Deopotrivă semnificativ e că personajul lui Joséphine, a cărei vocație este să poarte cu ea amintirea celor învinși, va fi ultimul personaj întâlnit de Wilfrid. Căci dacă Wilfrid aparține mai mult universului meu, iar Simone celui al lui Isabelle, Joséphine este mariajul perfect între cele două; Isabelle venind cu ideea fabuloasă a anuarelor, iar eu găsindu-i o dramaturgie proprie, cu războiul și cu ideea de a produce din acestea ancora care-l va ține pe tată în adâncul valurilor. De aici încolo, calea părea limpede: un bărbat caută un loc în care să îngroape rămășițele pământești ale tatălui; se întoarce în țara originilor sale, unde va trăi întâlniri semnificative care îi vor permite să regăsească chiar fundamentul existenței și identității sale. Atunci, scrierea s-a pus în mișcare, însetată, halucinată, solitară. Țin, astăzi, să-mi urlu mulțumirea către actorii și ceilalți creatori de teatru care m-au urmat în labirinturile mele de autor și regizor, cu umor și rigoare, cu o generozitate de care încă mustesc, într-atât nu s-a ținut socoteala orelor. Litoral s-a născut așadar, mai întâi și înainte de toate, dintr-o întâlnire și și-a dobândit sensul prin întâlniri. Adică această nevoie înfricoșătoare de a ne extrage din noi înșine permițându-i celuilalt să dea năvală în viețile noastre și să ne smulgă din apăsarea existenței. Pe lângă asta, Litoral ne-a permis, prin sensul său, lui Isabelle, lui Lucie Janvier și mie, să definim vocația companiei Ô Parleur, ancorând-o definitiv într-un teatru care, întâi și înainte de toate, dă glas.

Citiți un fragment din această carte aici.