Ciocnirea mentalităților - Despre fiica mea

Citiți un fragment din această cartei aici.


La editura Univers a apărut în 2017, în traducerea lui Virgil-Mihai Țâru, romanul Despre fiica mea al autoarei sud coreene Kim Hye-Jin. Am ajuns să citesc acest roman abia în 2023 pentru că așa se întâmplă, de regulă, cu cititorii de cursă lungă: o carte ajunge la ei atunci când sunt pregătiți să o citească. Kim Hye-Jin este una dintre scriitoarele cele mai premiate și cunoscute din Coreea de Sud. Cu toate acestea, nu știu să aibă un alt roman tradus în limba română în afara celui despre care am pomenit deja. Și este păcat, pentru că scriitura ei are miză, stilul lejer nu dăunează deloc subiectelor serioase pe care le abordează, subiecte la care, de altfel, cred că rezonează și un cititor din afara culturii coreene. Înainte de a vorbi despre subiectul romanului lui Kim Hye-Jin aș vrea să mai spun că îmi place foarte mult formatul în care s-a hotărât să-l publice editura Univers și că de mult n-am mai simțit plăcerea de a ține o carte în mână, ca obiect, cum am simțit cu această carte.

Despre fiica mea începe cu o scenă aproape cinematografică: mamă și fiică iau masa într-un mic restaurant. Mama, care se află la o vârstă nedefinită, dar care se simte aproape bătrână, nu are o relație tocmai fericită cu propria ei fiică pentru că nu poate accepta că aceasta este lesbiană. De aceea este cu atât mai surprinsă de faptul că aceasta o anunță că dorește să se mute împreună cu partenera de viață în casa ei. Această decizie are, în principal, cauze economice, pentru că cele două fete nu își pot găsi o chirie care să poată fi acoperită din salariile lor de angajate temporar. Acest eveniment aparent banal o răscolește și transformă pe mama fetei. Trăind într-o societate colectivistă, în care părerea vecinilor, colegilor și rudelor cântărește greu, mama, cu o mentalitate tradițională nu înțelege alegerile fetei sale și, mai mult, le detestă în mare măsură. Se simte rușinată de faptul că fiica ei nu s-a căsătorit, nu are copii și un serviciu stabil și sigur. În același timp, se simte umilită și jignită de prezența celeilalte fete în casă. Tot zbuciumul interior ni se transmite prin monologul mamei, uneori rațional, alteori emoțional. Kim Hye-Jin a ales să construiască inclusiv portretul și personalitatea fiicei doar din vorbele mamei. Acest lucru este unul din punctele forte ale romanului. Pentru că vedem cum, la un moment dat, opiniile mamei încep să se clatine, cum începe să-și pună întrebări dificile la care până în cale moment poate nici nu se gândise.
"Oare relația lor are vreun viitor? Nu cumva despărțirea poate avea loc în orice clipă, iar, odată despărțite, totul se termină între ele? Stau și mă întreb cu ce obișnuiesc să umple ceilalți oameni această formă goală numită dragoste. Ce ar putea face ele două când sunt singure noaptea, întinse una lângă alta, și se ating? Dacă ceea ce fac poate fi numit sex, atunci chiar sunt capabile să simtă plăcerea și fericirea așa cum le simte o femeie? Iar dacă le simt, cum este posibil acest lucru?"

Sunt convinsă că acest dialog interior este familiar oricărui părinte, din orice colț al planetei, pus în fața faptului că propriul său copil face parte dintr-o minoritate sexuală. Ceea ce diferă este modul în care ajung să interiorizeze și să accepte sau nu această realitate. Mama din romanul scriitoarei coreene are crize de furie, momente în care, după evenimente tragice, pare să accepte și să înțeleagă zbuciumul și greutățile pe care le au de înfruntat cele două fete. Ajunge să le admire curajul de a declara public ceea ce sunt într-o societate plină de prejudecăți.

Romanul mai aduce în discuție și alte subiecte cu care cititorul de oriunde poate rezona. Unul dintre ele este bătrânețea care vine cu momentul acela în care tragi linie și te întrebi dacă ți-ai trăit viața așa cum a trebuit. Bătrânețea care vine cu dureri de oase, dar și cu nesiguranța zilei de mâine într-o societate care se mișcă prea repede și neîndurător pentru cei care nu mai pot să țină pasul. Mama, deși poate ar trebui să fie la pensie, lucrează ca îngrijitoare într-un cămin de bătrâni. Acolo are grijă de o doamnă celebră la vremea ei pentru viața plină de fapte filantropice, experiențe inedite și premii prin care societatea îi recunoștea meritele. Transformată acum într-o bătrână decrepită, Jen nu mai prezintă interes pentru nimeni, nici măcar pentru copilul pe care îl înfiase și crescuse în tinerețe. Căminul de bătrâni face economii la bani, așa că îngrijitoarele sunt nevoite să refolosească sau să înjumătățească scutecele, ceea ce duce la o degradare continuă a bătrânilor pe care-i are în grijă. Dar aproape nimănui nu-i pasă și toată lumea evită să conștientizeze faptul că într-o zi se vor afla ei în locul acelor bătrâni și vor beneficia, cel mai probabil, fix de același tratament. Aproape toate personajele din carte evită confruntările directe, nu își asumă responsabilitatea și nici nu dau dovadă de valori morale. Ceea ce contează este sistemul, imuabil și neîndurător. Atunci când cineva îndrăznește să ridice vocea este imediat admonestat. Societatea cu regulile ei de multe ori stupide și inumane primează în fața bunului simț și omeniei.

Kim Hye-Jin atinge și alte subiecte sensibile inclusiv pentru cititorul care vine din altă cultură: lipsa locurilor de muncă pentru tineri sau existența doar a unora prost plătite, ceea ce îi face pe aceștia să locuiască încă cu părinții la maturitate, studiile care de multe ori nu au legătură cu ceea ce se caută pe piața muncii, chiriile și prețurile exagerate ale apartamentelor, împrumuturile cu dobânzi foarte mari care te îndatorează pe viață, sistemul de sănătate privat care nu pune preț pe viața omului, ci doar pe profit. Despre fiica mea nu este o carte veselă, dar este o carte de o sinceritate brutală care ne pune în față oglinda a ceea ce suntem și a lumii în care trăim. Nu ne minte spunându-ne că există speranță și nici nu vine cu un happy end forțat. Este o carte despre viață și alegerile pe care le facem și cu care trebuie să trăim.

Citiți un fragment din această cartei aici.