Despre fiica mea

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Kim Hye-Jin (n. 1983) a scris mai multe romane și un volum de povestiri. Despre fiica mea a devenit un bestseller în Coreea de Sud (peste 70.000 de exemplare), iar drepturile de traducere au fost vândute în 14 țări.
Mama din romanul Despre fiica mea se trezește locuind în aceeași casă cu fiica ei și cu partenera acesteia. Marcată de relația dintre ele, dar și de contexte ale societății coreene contemporane, de dramele acestei societăți și de derutele ei, protagonista încearcă să găsească un echilibru între valorile tradiționale în orizontul cărora a fost crescută și realitățile vieții de azi.
 

Angajatul restaurantului ne aduce două boluri de tăiței udon aburinzi. Chipul fiicei mele, care tocmai scoate două linguri și două perechi de bețișoare din cutia de tacâmuri de pe masă, pare obosit, slăbit și îmbătrânit.
- N-ai văzut că ți-am trimis mesaj? mă întreabă ea.
- Ba da. M-am gândit să-ți dau telefon, dar m-am luat cu treburi și am uitat.

Îi spun că am uitat, dar de fapt e o minciună. Din contră, tot weekendul nu m-am gândit decât la asta. Până la urmă, am venit la întâlnire fără nicio soluție concretă.
- Ai plecat undeva în week-end?

Inventez pe moment o cină fictivă cu o cunoștință de care să fi auzit și ea. Parcă ar mai vrea să mă întrebe ceva, dar se răzgândește în ultimul moment și se mulțumește să răspundă numai cu un "aha". De abia după câteva momente adaugă din politețe:
- Ar fi trebuit să faci și o plimbare, dacă tot ai ieșit din casă. În ultimul timp se țin multe festivaluri în oraș.
- Nu știu ce să zic... Nu prea am tragere de inimă să mă plimb pe la festivaluri.

Pescuiesc din supă cu bețișoarele niște tăiței și îi bag în gură. Țin minte că în tinerețe mâncam cu plăcere orice fel de mâncare cu tăiței. Din trei mese pe zi, una era un fel cu tăiței. Încă îmi plac, doar că acum îmi pică greu la stomac. Mă balonez de la ei și mă doare burta de nu-mi găsesc nicio poziție confortabilă în pat. Asta e bătrânețea. O pierdere continuă a micilor lucruri care te bucură.

În restaurant intră un grup de tineri ce par studenți, iar un alt grup tocmai se ridică de la masă și se îndreaptă spre casa de marcat. Diverse voci și râsete provoacă gălăgie în interior. Peste tot sunt numai tineri. Eu, cu colecția mea de riduri și pete de bătrânețe, cu părul meu rărit și cu spatele din ce în ce mai gârbovit, nu mai aparțin unui astfel de loc. Mi se pare că toți cei din jur nu simt decât dispreț față de mine. Ochii mi se plimbă, fără să vreau, de ici până colo. Bolul de tăiței al fiicei mele se golește cu viteză, iar eu rămân în continuare căzută pe gânduri. Oare ar fi bine să-i spun așa ceva? Am voie? Sau e mai bine să mă abțin? De fapt, nu îmi este cu adevărat frică decât de un singur lucru.

De resentimentele pe care le-aș putea crea prin acest refuz.
- După cum știi și tu... îmi fac curaj să zic după câtva timp.

"După cum știi". Expresia clară a unui refuz. Pentru o clipă, văd în ochii fiicei mele umbra dezamăgirii.
- Știu. Știu că pe moment îți este greu și ție, îmi zice ea uitându-se la mine ca și cum ar aștepta să mai adaug ceva.

Nici eu nu mai pot face față chiriilor din ce în ce mai scumpe. Prețurile caselor nu fac altceva decât să crească! A trecut mult timp de când am fost complet exclusă din acest joc în care trebuie să te zbați, să alergi și să asuzi ca să continui să ții pasul cu chiriile.
- Așa e! Știi și tu că nu mi-a mai rămas nimic altceva decât casa.

Casa mea din acel cartier de periferie, cu străduțe înguste și clădiri vechi înghesuite unele într-altele. Casa aceea cu etaj, care, ca și mine, începe să se fărâmițeze pe la încheieturi, să putrezească din interior și să se prăbușească puțin câte puțin sub propria greutate. O casă care n-are nimic de-a face cu blocurile noi de locuințe care se înalță falnice peste tot în ziua de azi. Casa aceea este tot ce mi-a mai rămas de la bărbatul meu. Singurul lucru material asupra căruia mai am putere de decizie și drept de proprietate.
- Știu... Știu... Te-am întrebat din cauză că eu nu mai am nicio soluție. Numai cu tine pot vorbi despre astfel de probleme. Cui altcuiva să-i spun, dacă nu mamei mele? murmură ea în timp ce amestecă fără vlagă cu bețișoarele în bolul cu tăiței.

Vocea ei pendulează continuu între resemnare și speranță. În final, adaugă că, dacă o împrumut cu o sumă mai mare de bani, îmi va plăti înapoi lunar cu dobândă. Probabil că se referă la apartamentul de la etaj. Acela cu tavanul de la baie pătat din cauza infiltrațiilor, cu linoleumul înnegrit și cu rama ferestrelor atât de învechită încât tot curentul, praful și zgomotul de afară se revarsă înăuntru neîncetat. Probabil că îmi sugerează discret să dau afară familia de tineri căsătoriți care trăiește acum acolo cu chirie, să închiriez apartamentul pe jeonse și să-i împrumut ei acei bani.

Din păcate nu va fi ușor să dau familia afară și să pun pe piață apartamentul. În urmă cu câteva zile soția chiriașului de la etaj a coborât să mi se plângă că îi curge apă din tavanul de deasupra chiuvetei. Mi-a sugerat ca de data aceasta să nu-l mai chem pe instalatorul gârbovit cu care lucrez de obicei, ci o echipă de profesioniști care să se ocupe de problemă. În glas i se citeau atât părerea de rău și ezitarea, cât și supărarea, dar mai ales jena. I-am spus că așa voi face și am rugat-o să mai suporte un pic situația neplăcută. Dar, de fapt, nu prea am ce face pe moment. Nu-mi pot permite lucrarea de reparație. Și probabil că și chiriașii sunt în aceeași situație.

Sub masă, fiica mea dă din picior. Talpa tenișilor cu care e încălțată e roasă la călcâi, iar tivul blugilor zdrențuit. Oare nu știe că tocmai aceste detalii mărunte sunt, de fapt, cele care influențează impresia despre cineva? De ce lasă să se întrevadă atât de ușor lucruri precum situația materială sărăcăcioasă, caracterul delăsător și tot felul de alte circumstanțe pe care ceilalți n-ar trebui să le afle? De ce nu-i pasă dacă cei din jur își fac o părere proastă despre ea? De ce nu acordă nicio importanță stilului, curățeniei, ordinii și celorlalte valori considerate importante în societate? Mă abțin să-i spun tot ce gândesc.
- Mamă, mă asculți sau ce faci? mă aduce fiica mea înapoi la realitate.

Las tăcută bețișoarele din mână și mă șterg la gură. Privirile ni se intersectează. În definitiv, asta înseamnă familia. Iar eu sunt singura familie pe care o are fata aceasta. Și singura casă. Casa pe care o am și eu. Asta înseamnă familia.
- Bine. Hai că găsim noi o soluție!
- Câți bani ai băgat în plic ? șoptește soția profesorului.

"A șopti" e un fel de a spune. De fapt vorbește suficient de tare încât să audă cei din jur. Mă opresc la intrarea în clădire și o bat ușor pe mână, lăsând să se înțeleagă că nu contează neapărat suma.
- Am băgat cincizeci de mii de woni . Cam asta e suma pe care oamenii o dau în ziua de azi, nu?

Soția profesorului scoate plicul din geantă comentând.
- Cincizeci de mii e prea mult! Ajung treizeci.

De fiecare dată când se mișcă, soția profesorului trimite în direcția mea un damf de parfum ieftin, cu miros de trandafiri. Presupun că geanta ei vișinie este plină de astfel de cosmetice. Produse de care nu-ți pare rău să te desparți, împărțindu-le celor din jur în cazul în care calitatea nu este cea la care te așteptai când le-ai cumpărat sau dacă nu mai e mult până expiră. Ca oricine altcineva, și eu am primit astfel de cosmetice ieftine. Dar n-am ajuns niciodată să le folosesc. De fiecare dată când îmi aduceam aminte de ele, erau deja expirate. Ceea ce mă îngrijorează mai mult e că se fac mulți ani de când această ușoară amnezie mă tot urmărește, amenințând parcă să-mi întunece mințile complet.
- Ce rost mai are să dai atâta bănet dacă omul oricum a murit și nu mai e printre noi? Banii ăștia nu fac altceva decât să le umple buzunarele copiilor lui. Eu consider că e mult mai important cum te porți și ce îi dai omului cât trăiește, nu după! Nu zic corect? Ar trebui să renunțăm de tot la obiceiul acesta de a da bani la înmormântare!

Soția profesorului continuă să vorbească și după ce trecem de ușa turnantă și intrăm în clădire. Lumina puternică și coroanele mortuare albe îmi înțeapă ochii. "Om fără pic de inimă!" îmi spun eu în gând, în timp ce ochii mi se plimbă pe ecranul mare de la intrare, căutând numărul camerei în care are loc priveghiul decedatului .

Mâncarea pe care o băgăm în noi de pe urma decesului domnului Seong depășește o sută de mii de woni de tacâm. Și asta e o nimica toată pe lângă ce am primit de la el de-a lungul timpului! Domnul Seong a fost întotdeauna un om generos. Ba nu! Nu aș zice că a fost generos, din moment ce nici el nu a dus-o prea bine. Dar întotdeauna el era cel care plătea primul în orice situație, astfel încât te făcea să te simți prost. În acest mod a reușit să-și păstreze cunoștințele mereu aproape. Și, cu toate acestea, mi se pare mult mai de prost gust comportamentul soției profesorului și al celor zgârciți ca ea. Știu că îi place mult să fie numită "soția profesorului", dar ea de fapt nu ne-a spus niciodată concret la ce facultate predă bărbatu-său. La urma urmei, pentru persoane în vârstă ca mine, nici nu mai e foarte importantă o astfel de informație. Când suntem tineri, știm să tragem linia și să ne ținem departe de așa oameni, dar pe măsură ce îmbătrânim ajungem să luăm contactul cu tot felul de astfel de indivizi.

Acest lucru o fi din cauză că noi, cu toții, îmbătrânim fără să avem nimic special, nimic numai al nostru. În plus, bătrânii nu au prea multe locuri în care să fie acceptați, așa că, vrând-nevrând, nu avem ce face altceva decât să ne petrecem timpul în preajma altor bătrâni.

Bineînțeles că nu pot spune cu voce tare nimic din ceea ce gândesc cu adevărat.

După ce am găsit camera unde are loc priveghiul și am salutat familia decedatului, mă așez la masă și încep să sorb discret din infuzia de ciuperci pe care mi-am adus-o în termos. Lângă mine, soția profesorului mănâncă din castronul de yukgaejang , în a cărui zeamă roșie și-a amestecat deja un bol de orez. Din când în când, întinde mâna către platoul de bossam , de unde culege câte două-trei bucăți de carne deodată. La un moment dat își deschide telefonul și începe să arate în stânga și în dreapta poze cu fiul ei și cu nepotul.
- Auzi, nu ai și tu vreo pungă? mă întreabă brusc, și imediat o văd cum se întoarce și se apleacă spre mine și începe să adune din garnituri și alte feluri de mâncare pe o farfurie de unică folosință.

Eu, fără să scot nicio vorbă, aduc mai aproape de ea farfuriile de pe masă.
- Știi că lui fi-miu îi place mult, dar nu îl lasă nevastă-sa să mănânce. Cum să faci una ca asta?! Lasă, că îi dau eu pe ascuns, măcar de poftă!
- Da, ia și la pachet pentru el, spun eu fără să arunc nici măcar o privire către mâncarea de pe masă.

Mi-e teamă ca nu cumva să iau cu mine acasă o parte din această atmosferă mortuară; ca nu cumva să se lipească de mine aura celor care au pășit deja dincolo de granița vieții. La un moment dat privirea mi se încrucișează cu cea a cuiva care stă sprijinit de peretele de pe partea cealaltă a sălii. O privire plină de resemnare. Dar în același timp, o privire care știe multe, care deja m-a desemnat pe mine ca fiind următoarea. Evit să păstrez contactul îndelung cu acea privire. Simt că dacă închid ochii și număr până la trei, ceva va apărea în spatele meu și mă va apuca brusc de umăr. Domnul Seong a murit din cauză că inima i s-a oprit brusc, într-o zi normală în care se întorcea de la serviciu. Cauza oficială a morții lui a fost stopul cardiac. Oare cât de aproape sunt eu de moarte? Și de ce am devenit deodată sigură că nici eu nu mai am mult de trăit?

În urmă cu câteva luni, m-am trezit la ușă cu o rudă a fetei care locuia la acea vreme în garsoniera de la etaj. Mai fuseseră cazuri în care diverse persoane au venit la mine și, sub pretextul că sunt fie prieteni, fie iubiți, mi-au cerut cheia să intre. Bineînțeles că i-am refuzat. Cum aș putea avea încredere în oameni care invocă astfel de relații instabile?
- Vă deranjez pentru că nu am reușit să dau de ea și am nevoie urgentă de semnătura ei pe niște acte, mi-a spus băiatul care a venit în acea zi la ușa mea și care s-a prezentat ca fiind fratele mai mic al fetei.

Când a văzut că nu prea am încredere în vorbele lui, a adăugat că actele au legătură cu mutatul mormântului tatălui lor. Într-un final chiar a scos și mi-a arătat actele cu pricina. L-am privit în timp ce urca scările către etaj și l-am auzit când a deschis ușa și a intrat în garsonieră. Apoi s-a lăsat liniștea.
- Hei! Hei! Ce faci acolo atâta timp? am țipat către etaj, fără ca totuși să urc.

După câtva timp, băiatul a coborât. Arăta de parcă îl văzuse pe dracul.
- Sora mea e înăuntru. Cred că trebuie să sun la salvare. La salvare... a spus el și a ieșit în fugă pe poartă.

Apoi nu s-a mai întors. Cred că a plecat departe de nu l-am mai văzut nici după ce a venit ambulanța să ia cadavrul și nici după ce poliția a ajuns să ancheteze cazul. În seara aceea am stat cu polițiștii până târziu ca să le răspund la întrebări.
- L-ați găsit pe fratele ei mai mic? am întrebat eu după două zile, când în sfârșit am reușit să dau de polițistul care se ocupa de caz.
- De câte ori să vă mai zic? Familia a refuzat să ridice cadavrul. Așa că va trebui să vă ocupați singură de lucrurile rămase. De cadavru se ocupă Statul într-un fel sau altul, dar Statul nu vă poate ajuta cu nimic altceva. Am înțeles că fata v-a dat chiria în avans. Încercați să rezolvați cu banii ăia până una alta. Și vă rog să nu ne mai tot dați telefon, că suntem ocupați! m-a repezit polițistul.

Apoi legătura telefonică s-a întrerupt înainte ca eu să întreb din ce cauză a murit fata. Abia după încă două zile mi-am făcut curaj să urc. Și când te gândești cu ce frică mă țineam de clanță când am deschis ușa de la garsonieră, în acea zi de primăvară în care parcă toți copacii înmuguriți sugeau cu sete energia acelei zile calme și călduțe! N-am găsit înăuntru nimic din ceea ce mă temeam că voi găsi. În schimb, am dat peste obiectele, tabieturile și gusturile la care oricine s-ar aștepta de la o fată care locuiește singură. Am descoperit așadar moartea simplă, banală, cea care vine tiptil, fără avertismente, fără indicii și fără alte semne de rău augur.
- Ce moarte regretabilă! șoptesc eu în timp ce-i privesc pe toți bătrânii adunați în camera de priveghi.

Și mă gândesc că nici nu m-ar mira dacă aș afla mâine că unul dintre ei a murit.

Oamenii zic mereu că o moarte este regretabilă. Dar nu cumva gândesc de fapt în batjocură că mortul și-a trăit zilele? Nu cumva, în timp ce nu spun decât că le pare rău și că e păcat că a murit, privesc cu răceală cum și-a trăit respectivul viața, acordându-i calificative? Iar când nu găsesc nimic demn de luat în seamă, îl dau imediat uitării și se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

După ce ies din sală, privirea îmi este atrasă pentru câteva clipe de fiul domnului Seong și de felul în care acesta, îmbrăcat în costum negru și cu banderolă de doliu la braț, salută lumea venită la priveghi.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.