a.normal

Citiți prefața acestei cărți aici.


Andrei Velea (n. 3.02.1980), poet și prozator, este, printre altele, autorul volumelor Gimnastul fără plămâni (2010), Lumea e o pisică jigărită (2012), Plaja de la Vadu (2013), Benzinăria whiskey (2017) și #Agora (2018). Scriitor gălățean, cu activitate culturală complexă, e membru al Uniunii Scriitorilor, cel mai recent volum al său fiind imn tandru pentru dragoste, libertate și distrugere (2021).
Un bărbat însurat, o femeie măritată - o legătură pasională, cu scene hard. Scris cu sinceritate, alert și minimalist în construcție, romanul aduce în prim-plan labilitățile iubirii și zonele alunecoase ale oricărei pasiuni.



Așa se încheie. Nu e ca la raftul de beletristică. Totul e-n cabinetul notarial de pe strada principală. Totul e tehnic, totul e juridic. Așteptăm acolo, la câțiva metri distanță unul de celălalt. Politicoși. În față, un ecran lăsat pe un canal neutru. Glume proaste, muzică de duzină. Înaintea noastră, o mână de oameni dezbat aprins. I-am observat și-atunci când intram, stăteau ciorchine și se scormoneau de-un card să achite călătoria cu un taxi fără pilot parcat în față, pe banda specială. Sunt aprinși, în vervă, au întrebări peste întrebări și îi agită pe toți angajații. Unul dintre ei are idei cât tot restul. Conduce discuțiile, se remarcă. Eu n-am nicio idee. Am doar un sentiment de gol. Mă simt vag, pătruns din toate părțile de aer. Ca și cum n-ar exista mâine.

Nu-mi pot stăpâni un zâmbet ironic. E felul meu de-a mă apăra. Dar mă și distrează scena, nu pot ascunde asta. Pe ecran, una are nu'ș ce probleme cu iubitul, ăla-i găsește silicoanele exagerate. Arată de parcă e bătută, cu buzele umflate și vorbirea precipitată, trăsături care trădează mintea de găină. Formularea nu-mi aparține, de abia am citit-o în cartea care-a inspirat filmele Blade Runner. Titlul e complicat, ceva cu androizi și oi electrice.

La fel și tipul care pare tartorul în toată pălăvrăgeala, tot o minte de găină. Genul descurcăreț, care știe el că doamna notar va face, va drege... Nu înțeleg nimic. Nu vreau să înțeleg nimic. Zâmbesc din complezență privind tâmpenia aia pe ecran. Așa par normal. Un om normal e un om amuzat de glumele convenționale. Zâmbesc înspre ecran. Dar gândul meu e la altceva, la golul pe care-l simt în mine. Înspre el zâmbesc ironic de fapt.

Secretara ne cere cărțile de identitate. O întind politicos pe-a mea. Zice să așteptăm, o să intrăm în curând "la doamna". Apoi iar show-ul de cea mai joasă speță. Zâmbesc. Sunt normal. Minte de găină ar vrea să judece publicul dacă silicoanele ei par false, asta în timp ce altă minte de găină tot vrea să intre peste doamna notar în birou, că are el soluții. Familia îl trage afară, în stradă, la sfat de clan. Rămân singur cu viitoarea fostă soție. Încerc să n-o privesc direct, să par indiferent. Îi iese și ei, privește concentrată ecranul din mână. Poate-și scrie cu vreun iubit nou, cine știe. Sau poate că muncește. De azi e femeie liberă. Fostă soție. Să rețin nuanța asta: fostă. Repet, să se întipărească: fostă soție.

La întrebarea ce nume să poarte după divorț, zice că al meu. Ei, asta-i bună! Că cică așa o știe lumea la muncă, că așa semnează prin acte la firmă, că așa o cunosc clienții, site-urile profesionale și altele la fel... Ce să mai comentez? E doar un nume... Nu mă costă nimic în plus. Oricum, eu achit cheltuielile notariale. Na, sunt bărbat... Dar tot nu înțeleg infidelitatea înnăscută a femeilor față de numele de domnișoară. Zen. Astăzi sunt generos, sunt un adevărat domn. Nu mă opresc eu într-un nume. Nu-i frecvent numele ăsta în oraș. O să zică lumea că mi-e verișoară. Semănăm fizic. Fie, verișoară îndepărtată, așa o să explic. Dar de azi, îmi repet ca să se întipărească clar, e fostă soție!

Doamna notar, altminteri o doamnă blândă, ca o mamă, spune câteva chestii acolo, nu prea le bag în seamă. Ne place, așa simt din tonul ei. Mă înduioșează un pic. Are atitudinea unei femei cu experiență în fața unor tineri care fac prostii. Îmi stăpânesc cu greu zâmbetul și încerc să privesc spre actuala soție, în curând fosta soție. Acră. Dură. Rezistă. Îmi mușc buzele până la sânge, nu cumva să izbucnesc în râs. Câtă crispare... Joacă bine, respect. Ori poate o fi pe bune fața aia scorțoasă? Nu, doar se preface. E puternică. Eu par aiurit, probabil. Și am gust de sânge în gură.

Minte de găină bagă capul pe ușă fix când sunt cât pe ce să semnez actul de divorț. A reușit să treacă de familie și de secretară. O dă pe "Săru'mâna, coană-mare" și începe să descrie cum stau "pe șleau" lucrurile. Omul are soluții "cu duiumul", trebuie doar să i se spună "când e în păpuriș". Doamna e încurcată. Izbucnesc în râs. Din semnătură iese o caricatură. Numai viitoarea fostă e sobră. Ce bine joacă...

Mai așteptați un pic, o să vă înmâneze câte o copie domnișoara, suntem înștiințați. Luăm loc din nou pe hol, cu ochii în același ecran. Tribul intră peste doamna notar, cu minte de găină vârf de lance. Domnișoara notar aplică sigiliul și îndeasă actele într-o folie de plastic. E foarte drăguță domnișoara. Fiica doamnei, presupun, pentru că are același nume. Brunetă, păr lung, zâmbet discret. Tenul putea fi mai fin, se vede că se cam chinuie să și-l acopere cu farduri. Dar e frumușică, chiar foarte. Dacă-mi pun ochelarii inteligenți în locul celor de vedere, o reperez imediat pe site-urile de socializare. Dar aș da de bănuit dacă fac mișcarea. O s-o caut mai târziu, îmi zic. Tot ar fi ciudat, complet ciudat. Ne întinde actele și ne urează o zi frumoasă. Sunt mai politicos decât atunci când mi-aduce curierul roșiile bio.

Socrate avea o vorbă. Nu mai știu exact cum spunea, dar ideea era că omul recomanda tinerilor să se căsătorească. Dacă vei avea o soție bună, vei fi fericit. Dacă nu, vei deveni filosof.

Mă simt pregătit să îmbrățișez calea filosofiei. Diseară mă văd cu Ovidiu să bem în Daily. Am câteva chestii să-i spun. Poate o adaugă el pe domnișoara notar în lista de prieteni și-mi spune dacă-i singură.

Ieșim din biroul notarial ca doi oameni civilizați. E important să faci o impresie frumoasă în public. Așa pari normal. Eu dau să fac dreapta, deja fosta soție o ia la stânga. Am gust de sânge în gură. M-a încercat tot timpul râsul. Probabil că am părut penibil nemaiputând să mă abțin în cabinetul doamnei notar. Noroc că m-a acoperit minte ăla de găină. Bine că m-am oprit la timp. Oricum, fosta e beton. Demnă până la capăt. Scorțoasă, acră, profi. M-a făcut. Jap-jap.

Îi spun "O zi frumoasă", îmi replică "La fel" și mă întorc rece, ferm, indiferent, de parcă aș fi cunoscut-o alaltăieri. Măcar asta mi-a ieșit. Mă felicit. A meritat din plin să am buzele rănite.

Ne-am întâlnit într-o campanie electorală în urmă cu zece ani. În fapt, nici nu mi-era foarte clar ce căutam acolo. Eram singur și m-am băgat mai mult din curiozitate. Conta ideea că, poate, cunosc pe cineva. Era un mix de implicare civică și socializare. Alții merg la dansuri latino sau la cenacluri literare. Ori stau și frunzăresc înfrigurați tot soiul de site-uri de matrimoniale, populate acum de aplicații de inteligență artificială, fără o persoană reală în spate. Aveam atunci un blog renumit în oraș. Începusem de la câteva idei mai sărite de pe fix aruncate în spațiul virtual și ajunsesem să fiu citat și-n presa națională. O nebunie totală, scriam cu pseudonim. Acel timp era un tăvălug, un carusel, și m-a prins într-un mod pe care nici n-am mai încercat să mi-l explic.

Dar ea... Ea rupea privirile tuturor. Atunci când a intrat în barul din care a început povestea acelei campanii electorale, toți ochii erau ațintiți asupra ei. Cămășuța mov, vaporoasă, fustița scurtă și mulată pe trup, felul în care lingea câteva granule de zahăr de pe marginea paharului de limonadă, apoi poveștile despre cum l-a cunoscut pe individul al cărui partid a trebuit, practic, să-l preluăm cu forța... Privirea hotărâtă, formele generoase, sprâncenele alungite, părul lung, despletit, lăsat liber pe spate. Și decolteul, da, decolteul... Era încă vară, berile curgeau la halbe de-un litru. Am ezitat să dau un răspuns clar celor de la partid până am cunoscut-o. De abia atunci mi-a fost clar și m-am băgat în toată nebunia care s-a încheiat undeva prin noiembrie.

Văzusem din prima seară pe Facebook că n-are pe nimeni și am zis să încerc. Partidul în care intrasem aparținea, în fapt, altcuiva. Era o preluare, avea deja câteva filiale în țară. O situație jenantă, cel puțin pe plan local. Omul care o conducea aici era un aventurier, un măscărici, dat mai târziu în judecată pentru trafic de persoane, dar pe atunci foarte plin de sine, că avea în birou un tablou cât tot peretele cu el îmbrăcat în cavaler teuton. Recita pe bandă rulantă din clasicii naționalismului românesc și se lăuda cu studii militare în Ucraina, dar nu-i găsea nimeni diploma. Filiala centrală fusese preluată de grupul civic din care făceam și eu parte și urma ca peste tot să fie puși oamenii noștri la butoane. În oraș exista deja filiala condusă de marele cavaler. Avea și susținere la centru, de la cei din garda veche. Unde să ieși cu el în public? Individul trebuia ținut în cușca lui, ne tăiam craca de sub picioare dacă ne afișam cu el.

Atunci am zis să negociem, că, na, în politică ne-am băgat... La început a fost amabil, că să vorbim, că să vedem, că tot felul de vrăjeli care-i mergeau cu cei de speța lui. Voia să candideze la parlamentare și să-l susținem și noi, asta în schimbul unor funcții-cheie în filială. Dar cum să ieși să candidezi cu un om care a măsluit sondaje și pe care presa îl vedea ca pe un arlechin? I-am spus că nu se poate și-a luat foc. Au zburat scaune, vorbe de tot felul și câte și mai câte. Atunci, în toată nebunia aia, am dat s-o iau de mână. Și mi-a răspuns.

Făceam dragoste ca nebunii în apartamentul în care stăteam cu chirie. Pe atunci ne potriveam de minune și nicio partidă nu semăna cu alta. La un moment dat, am avut un speech pe o scenă publică alături de toată conducerea centrală. Emoții cât Casa Poporului, nu alta... Erau prezenți cei mai grei oameni din partid. Au participat mii de oameni la acel miting. Eu am deschis întâlnirea, cu un discurs scurt, care aproape că o dădea spre poezie pe final. A fost un succes și am reușit să nu mă las sugrumat de emoții. O prietenă, pictoriță, a invitat-o să-i fie model fix în aceeași seară. Înfierbântat de toată mulțimea căreia a trebuit să mă adresez, purtat pe norii unui joint relaxant după, am făcut dragoste în atelier cât timp gazda era plecată după țigări și băutură. Mă simțeam ca-n Porțile percepției a lui Huxley, cartea care a inspirat toată generația hippie și a dat numele formației The Doors. Sloganul nostru de campanie a fost chiar inspirat de una dintre piesele lor.

Nu mi-a fost niciodată clar atunci cât mă implicasem pentru ea, cât pentru partid. Se formase o gașcă faină și-am luat-o mai mult ca pe-o distracție. Pentru presa locală eram o curiozitate, pentru greii din celelalte partide, niște amatori. Nu mă simțeam atât de motivat de acțiunea efectiv politică. Noi eram undeva între un grup civic și un partid politic. Un prieten îi spunea "politica lui 2%". Noi îi ziceam politică la firul ierbii. Eram cu toții lipsiți de experiență, abia veniți și făceam greșeli uluitoare. Dar ăsta era și farmecul nostru. Așa că l-am susținut pe unul dintre noi la parlamentare, pe cel care ne adunase împreună. Ne-a luat ceva timp să-l convingem, i se părea mult prea mare expunerea mediatică. Dar Mădălina a fost decisivă, ea a avut argumentele secrete. Și pe mine tot Mădălina m-a convins... Eram normal atunci.

Daily Pub era locul nostru clasic de întâlnire. Cât era cald, stăteam la terasă. Când a început toamna, ne-am mutat înăuntru. E un irish pub situat lângă un parc central, cel mai popular din categoria lui, chit că centrul istoric al orașului, proaspăt reconstruit, s-a umplut acum de baruri similare. În continuare au loc petreceri pe cinste în Daily, printre cele mai tari din oraș. La una dintre ele, în vremea acelei campanii electorale, i-am spus că aș vrea să organizez un miting de protest. Aveau loc prin toată țara tot felul de mișcări, guvernanții intenționau să restricționeze dreptul la vot al celor din diaspora. Mi s-a părut momentul oportun să facem un pic de vâlvă. Dar mi-era că e prea mult, mă încerca un fel de teamă ca nu cumva să scape lucrurile de sub control. Când i-am zis ideea, speram să mă contrazică. A sărit încântată prin tot barul pe muzica lui Billy Joel, We didn't start the fire, de parcă cel mai interesant lucru de făcut în acel moment era o mică revoluție în orașul amorțit. Era cinci noiembrie a doua zi și de abia ne uitaserăm la V from Vendetta, filmul inspirat de anarhistul englez Guy Fawkes, cel care a vrut să arunce în aer clădirea Parlamentului Britanic în 1605 și care a inspirat celebrele măști folosite de hackerii de la Anonymous.

Ne-am trezit cu poza noastră în toate ziarele. Eram în fruntea coloanei de protestatari când, în centrul orașului, pe atunci gri, jilav, scufundat în ceață, am trecut pe lângă un miting de susținere organizat de cei de la putere. A ieșit un tămbălău generalizat, în care mulți s-au luat la bătaie. Mădălina se păruia cu o descreierată de la celălalt miting de protest când am sărutat-o în mijlocul furtunii ca să se calmeze. Un fotograf ne-a surprins și a devenit poza fanion a acelor proteste. Mii de distribuiri în mediul virtual și mesaje de felicitare din toată țara. Așa a devenit relația noastră oficială, fiindcă nici cei de la partid nu știau că suntem împreună.

Mă plimb acum prin locurile pe unde am trecut cu ea în seara alegerilor din acea toamnă, în timp ce așteptam, ca pe ghimpi, să ne sune colegii și să ne anunțe rezultatele. Orașul s-a schimbat mult, e plin de mașini fără pilot, dar "Nespălata", cum îi ziceam noi, arteziana cu o fată goală stropită de jeturi de apă din gura unor pești din metal, a rămas la fel, chit că fântâna a fost renovată împrejur. Mașinile, inteligente. Gerul, sticlos. Mă simt concret și viu. Cerul, albastru curat. În mine, un gol care a înghițit zâmbetul ironic, reamintindu-mi toate astea.

Eram frumoși și normali atunci, prinși în dragoste și implicări sociale.

Nervi abstracți dau să se înfiripe.

Un nod în gât mă face să inspir adânc aerul tare din apropierea Dunării.
Orașul s-a schimbat mult între timp. Câteva idei l-au reinventat. Prima dintre ele a fost exact cea pe care am susținut-o în campania electorală: aeroportul. Rostogolită de noi, propunerea s-a impus în mentalul public și a găsit ecou în birourile ministeriale din Capitală. Ideea concurentă, celebrul tunel pe sub Dunăre, o bazaconie ridicolă, a fost trecută sub tăcere, în timp ce a noastră a fost preluată de partidele care au câștigat alegerile parlamentare. Întrucât nu se mai făcuse nicio investiție majoră în infrastructura locală, a fost aprobată și bugetată anul următor. Un fel de bomboană pentru întreaga regiune. Privit cu scepticism de unii politicieni locali, dar dorit de populație, aeroportul a fost construit în timp-record și a început să deservească cele două orașe apropiate.

Efectul a fost cel anticipat. În cercurile în care se învârt banii se auzea din ce în ce mai des de orașul de la Dunăre. De mult era așteptat un declic. Iar când surpriza politică s-a produs și primul partid local a câștigat alegerile, colegi de-ai mei din campania electorală devenind consilieri locali, investițiile au început să curgă masiv în regiune. Noul primar, un tip tânăr, cu experiență în domeniul privat, inginer software la o corporație internațională, a deschis orașul către industria IT și a atras în zonă capitalul care a schimbat fața orașului. Un mic Silicon Valley s-a născut în portul care fusese mare hub comercial în secolul al XIX-lea, urbe pe care poeții de atunci o considerau "oraș cumplit de negustori", dar care a adăpostit sediul primei instituții europene a tuturor timpurilor, Comisia Europeană a Dunării.

Refăcute după pandemia de coronavirus și după războiul din Ucraina, economiile dezvoltate au pompat sume fantastice de bani în inteligența artificială, noul Eldorado al tehnologiei. Acest domeniu a confirmat, iar rezultatele au început să curgă. Mai întâi telefoanele personale, care oricum dominau piața cu tot soiul de algoritmi inteligenți înăuntru, apoi dispozitivele casnice, de la ochelari la aspiratoare sau la frigidere care comandă singure mâncare. Acum trei ani au apărut primele mașini complet autonome pe străzile orașului și sunt din ce în ce mai ieftine și mai populare. Firme puternice s-au unit în proiecte scumpe de cercetare pentru a ajunge la taxiurile fără șofer. Orașul de la Dunăre a fost primul din România care a investit în autobuze autonome, asta datorită deschiderii primarului către tehnologie, un proiect-pilot care s-a dovedit un succes și a fost urmat de celelalte orașe mari din țară. Universitatea a început să țină mai aproape de mediul privat, secțiile de informatică s-au înmulțit ca ciupercile, iar firme celebre, precum Intel, Samsung sau Tesla, și-au deschis puncte de lucru pe malul Dunării. Un aflux de tineri IT-iști din state precum Moldova, Ucraina sau India a oferit suficientă forță de muncă și a revigorat economia locală. În doar zece ani, pornind de la ideea aeroportului, orașul și-a schimbat complet fața.

Perla investițiilor în zonă a făcut-o gigantul Intel. Acolo lucrez. Corporatist. Acolo a lucrat și actualul primar. Am fost colegi câțiva ani, am lucrat chiar și împreună într-un proiect. Colaborăm acum pe diverse subiecte civice. M-am implicat în campania lui, l-am susținut, chiar dacă blogul meu nu mai era ceea ce fusese în urmă cu zece ani. Intel a mutat aici centrul de antrenament al rețelelor neuronale din componența mașinilor inteligente, centru proiectat inițial pentru München. Un Data Center imens, cu sute de angajați și condiții speciale de muncă. Conduc divizia care integrează și scrie software-ul final pe procesoarele mașinii. Au amplasat supercomputerele sub dealul traversat, în urmă cu un secol și jumătate, de carele cu mărfuri orientale aduse în port. Vasele comerciale turcești străbăteau Marea Neagră, apoi urcau pe Dunăre și acostau aici, cel mai important port din estul Europei. Pe atunci, Dobrogea era parte din Imperiul Otoman. Sub deal e o temperatură scăzută tot anul, un mare avantaj pentru tehnologia de vârf, așa că Intel a săpat adânc și a construit cel mai mare centru de antrenament al rețelelor neuronale din Europa. Buncăre de date și tehnologie de top printre beciurile și galeriile săpate în urmă cu secole. O investiție colosală, la care orașul, scufundat în zgura combinatului siderurgic construit de comuniști, nici nu mai visa și care-i reabilitează imaginea de mare port și hub comercial de odinioară.

O altă idee care a schimbat complet fața orașului a fost refacerea centrului istoric. Bombardat de trupele germane aflate în retragere la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, centrul orașului a fost abandonat intenționat de comuniști și lăsat mai bine de un deceniu în ruină. Voiau să dea o lecție, să arate de ce sunt capabili naziștii. Când s-au apucat, chipurile, să-l reconstruiască, comuniștii au trântit blocuri noi printre clădirile istorice și a ieșit o imensă caricatură. Nimeni nu mai credea că orașul a avut cândva un centru istoric, dacă n-ar fi existat fotografii vechi.

Noua administrație locală a refăcut pavajul, apoi a aplicat impozite usturătoare tuturor celor care nu-și renovau fațadele, asta combinat cu multe ajutoare oferite celor care cooperau sau celor care-și mutau terasele în noul centru istoric. Cu o populație în creștere, cu multe investiții în desfășurare și o Universitate aflată în expansiune și conectată bine la mediul privat, străbătut de mașini inteligente și de studenți și angajați de toate națiile pământului, orașul de pe Dunăre pare acum desprins din romanele SF. Dar nu, nu e literatură!

Am văzut toate aceste schimbări cu ochii mei, sunt una dintre piese.

Dar am văzut și alte schimbări.
N-aș putea fi niciodată budist. În fapt, n-aș putea adera la nicio credință sau ideologie trup și suflet. Păstrez mereu o doză de scepticism și cred că în fiecare e un rest care te împiedică s-o îmbrățișezi până la capăt. Fiecare conține și bine, dar și rău în diverse dozaje. Însă asta nu înseamnă că nu îmi place budismul sau că nu văd lucruri bune în creștinism. Până și la adepții teoriilor conspirației, al căror patos seamănă cu cel al unor predicatori religioși, văd expresia unui refuz care, în anumite momente, extrem de particulare, ar putea fi benefic. Altminteri, e ceva obtuz.

În budism, totul e schimbare. Lucrurile sunt și nu sunt la fel, ele se schimbă în mod permanent. Totul are o cauză, nimic nu se întâmplă alandala, totul e ordonat, ca-n științele moderne, după cauză și efect. Nu e nevoie de nicio forță misterioasă care să anime această mișcare, ea e în firea lucrurilor. Ceea ce admir la budism e intuiția psihologică. Poate că tocmai de asta neuroștiințele de astăzi și budismul pot vorbi aceeași limbă. Dacă o teorie științifică dovedește că o idee budistă este greșită, atunci budismul e cel care trebuie să se schimbe, spune undeva Dalai Lama.

Categoric, n-aș putea fi budist.

Nu cred în reîncarnări, nu împărtășesc pesimismul fundamental cum că totul e suferință și nu cred în karma. Nu cred în aspectele religioase ale...

Simt o mână pe spate. O voce gravă îmi spune: domnule, trebuie să vă amendez!
Să mă ce?!? Mă întorc contrariat. Dau peste chipul unui gardian care râde cu gura până la urechi.
Las-o, coaie, hai că ai pus botul!

Ha! Mă detensionez brusc. E Mișu, o cunoștință veche. Ieșeam demult să bem bere la aceeași terasă. Un împătimit după meciurile de fotbal. S-a angajat de tânăr gardian public și de atunci tot așa lucrează. De când îl știu, nu s-a schimbat mai deloc. Uite, mă plimbam un pic să nu îngheț pe vremea asta, tu ce mai zici?
Pana mea, tre' să dau rotocoale prin zonă, că a dispărut aseară o dronă și-au înnebunit ăștia de la poliție când au găsit-o pozată într-un anunț de pe un site de vânzări. Sunt niște ciorditori prin zonă și ne-au trimis să degerăm în frig ca scovergile. Basca mea, timpurile se schimbă, mașini fără pilot peste tot, numai hoții rămân la fel. Dau cu ciordeala pe unde apucă. Bine, se mai specializează și ei... Săptămâna trecută au lăsat un taxi autonom fără roți, suspendat pe cărămizi. Parcă știam că astea au tot felul de alarme, da' nu'ș ce-au făcut tipii, că le-au ocolit și n-a simțit nimic mașina. Am râs de m-am stricat când am văzut-o-n parcare. Da' lasă rahaturile astea. Ia spune, Mădă ce mai face, totul bine?

N-am chef să-i zic de divorț. O cunoaște, am ieșit de câteva ori împreună. Îmi spune mereu că e o tipă faină și că ne potrivim de minune.
Da, da. Pe-acasă, citea ceva dimineață și n-avea niciun chef de plimbare. Pe frigul ăsta...
Transmite-i salutările mele. Apropo, diseară joacă Dinamo. Ce zici de-un vin fiert la Taxodos?
Ăăă... Încerc să mă adun. Prefer în Daily, îmi spun în gând. Hai că te sun eu mai încolo, dacă e să ies, închei politicos.
Baftă, șmechere, te pup pe portofel și spor la plimbare! Fug la mașină, că mă cheamă ăștia prin stație, să mă bip pe drona lor minune, că numai de căutat farfurii zburătoare n-am chef când joacă Dinamo.
Zi faină, omule!

La ce mă gândeam mai devreme? Categoric nu la Dinamo, la hoții de drone sau la berea ieftină dintr-o bodegă care nu s-a modernizat de douăzeci de ani. Cred că era ceva referitor la budism. Totul e schimbare... Bine, mai puțin Taxodos din Țiglina 1, barul ăla nu s-a schimbat niciodată. Dar are clienți care îl plac așa și, recunosc, uneori are farmec și berea de trei lei în compania potrivită. Dar rar! Chiar și un meci la care să urli ca apucatul când marchează vreuna dintre echipe merge uneori. Gata cu berea ieftină la pet! Ce oraș de oameni care trăiesc mic și pe fugă...

Budism... Încerc să-mi adun gândurile. Erau niște meditații profunde, simt nevoia să le reiau. Vine dintr-un soi de igienă interioară. Îmi par atât de mici și slinoase conflictele astea care ne macină viețile, încât e un duș, la propriu, să mă las pierdut în meditații despre lucrurile care contează cu adevărat. Simt că mă ridică, că mă purifică. Sufletul meu nu e prizonierul căsniciilor eșuate, al notarilor, al certurilor conjugale sau al partajelor. Gata! Îmi plac la nebunie intuițiile budiștilor despre minte, despre cauzalitate și despre suflet. Mă mobilizez. Acolo văd mult miez și citesc cu plăcere orice îmi cade în mână despre budism.

Credința că sufletul există e principala sursă a nefericirii, ne explică înțelepții budiști. Pentru noi, creștinii, e de neacceptat asta, sufletul este etern. Nici psihologii noștri nu sunt cu toții de acord, pentru ei sinele e nucleul dur ce trebuie apărat cu orice preț. Cu o concesie: Carl Rogers. În psihologia lui Carl Rogers, sinele există, dar nu este acel bulgăre dens împrejurul căruia să desfășori atâtea strategii de apărare, ci, fluid, el se disipează, se dizolvă în experiența vieții. E o intuiție fundamentală pe care a preluat-o de la frumosul nebun, existențialistul Søren Kierkegaard.

De la o carte de-a lui Carl Rogers ne-am certat ultima dată înainte de divorț. Nu, nu sunt budist.

Citeam înfrigurat acea carte, răpus interior de punctul în care ajunsese relația noastră. Căutam disperat soluții și aveam impresia că le voi putea găsi în cărți. Citeam filosofie, citeam psihologie, citeam budism și stoicism. Acolo erau multe chei și încercam să văd cum le-aș putea aplica, cum aș putea repara cuplul nostru desincronizat și îngropat în certuri inutile. Eram sfâșiat de felul în care degenera o discuție banală și cum de la o șosetă aruncată alandala se ajungea la vorbe grele, jigniri și amenințări cu avocați. Unde eram noi, cei care nu ne-am spus un cuvânt urât în primul an de relație? Unde erau armonia și sentimentul unui dans sincron sub auspiciile căruia ne-am cunoscut? Viața noastră părea redusă la scame, perdele și pahare goale uitate pe masă.

I-am spus printr-un mesaj că am citit o carte care m-a luminat, că am găsit-o într-o bibliotecă virtuală gratuită și că i-o pot trimite. Mi-a replicat că puteam să i-o cer, o avea în mica ei bibliotecă reală, nu avea rost să stau cu ochii în ecrane.
Și ai citit-o?, am întrebat.
Desigur!, mi-a răspuns.

Atunci am văzut negru în fața ochilor.

Nu, nu sunt budist. Am pornit o ploaie de injurii la adresa ei de nici Potopul din Vechiul Testament nu arăta așa. Mă intriga la culme cum ar putea cineva citi o asemenea carte și să aibă în continuare un astfel de comportament față de mine. Totul era acolo, eram eu explicat, sufletul meu deschis, cu cea mai mică ciudățenie a lui devoalată magistral. Nu m-aș fi putut niciodată exprima pe mine mai bine decât o făcea acea carte. Ea o citise. O știa. O avea în bibliotecă, chiar. Toate acele idei care îmi luminaseră mie ziua de aveam impresia unei mari revelații îi erau de mult timp cunoscute. Am luat, efectiv, foc.

Nu, nu sunt budist. Ultimul gând care mi-ar trece prin minte în astfel de situații ar fi să-mi observ furia și să meditez în poziția lotusului. În astfel de momente arunc telefonul, urlu ca toți nebunii lumii laolaltă. Cum pot fi legat printr-un contract de un om care citește o carte și nu înțelege nimic din ea, care nu se lasă schimbat, care nu aplică nimic din ceea ce a citit? Cărțile există pentru a ne schimba optica, felul în care privim lumea și pe cei dimprejur.

Îmi părea o lipsă crasă de respect la adresa mea, a autorului și a lumii în general. Era ceva ce nu puteam admite nici în ruptul capului - să stau lângă un om care citește astfel de cărți și nu permite ca ele să-l schimbe, care e fix același înainte și după lectură. Un om care nu se schimbă, într-o lume a schimbării... La ce bun, atunci, lectura? La ce bun efortul de-a pune acele idei pe hârtie? Am fost o adevărată tornadă. Bine că m-am abținut să sparg telefonul, făcusem asta de mai multe ori. Dacă aș fi îmbrățișat din timp meditația budistă, aș fi economisit o sumă frumușică din obiectele casnice distruse.

Nu, nu sunt budist, sunt om de nervi și carne.

A doua zi i-am scris că, dacă nu acceptă amiabil la notar, merg la avocat.

A acceptat la notar.

Sufletul ori nu există, ori, dacă există, e ceva fluid. Totul e schimbare. Mai puțin bodega Taxodos, care nu s-a schimbat niciodată.

O căsnicie e ca-n imaginea cu omida care stă la un pahar cu vin cu fluturele și-i spune: te-ai schimbat!
Sorbeam zilnic tot felul de otrăvuri rafinate. Și nu, nu deveneam imun la ele asemenea indivizilor care-și injectează venin diluat de șarpe și pot rezista, apoi, la mușcătura adevărată. Încercam un joc complicat în care să le ocolesc și să afișez un zâmbet larg și tâmp în același timp, ca un fel de Joker dansând ambiguu pe o frânghie întinsă între etajele extreme a doi zgârie-nori. Otrava, poluarea nu sunt doar fizice, nu sunt doar substanțe într-un pahar sau răspândite în aerul dimprejur, ele pot fi și idei, fac la fel de mult rău.

Sorbeam zilnic otrăvurile ideologiilor dimprejur.

Cuplurile sunt prezentate, în funcție de vorbitor, drept cărămizi, nuclee sau celule. În construcția societății, ele sunt scoase la înaintare și desenate cu mândrie pe drapel. Numai bune de produs noi cetățeni, de plătit taxe și impozite, de asigurat stabilitatea socială... În alte viziuni, cuplurile își construiesc un fel de membrană permeabilă împrejur, care să le sigileze, să le apere intimitatea, dar și să le permită să comunice cu mediul dimprejur. Mulți aplaudă, ca focile, o astfel de izolare în forme extreme, care, în viziunea lor îngustă, ar proteja cuplul de ideile nocive dimprejur. Clar, fericirea te face credul și naiv. În cuplul nostru ferit de naivitate nu se putea construi așa ceva. Ne înconjura o destrămare care mai degrabă chema ideologiile dimprejur la dispută tête-à-tête, la săpat tranșee adânci în războiul dintre noi doi.

Cuțitele fluturau la vedere și orice întâmplare nesemnificativă devenea prilej de confruntare între viziuni opuse asupra vieții.

Sorbeam zilnic otrăvurile ideologiilor dimprejur.

Între cele mai rafinate toxine pe care le prizam în celula noastră belicoasă, feminismul ocupa un loc de cinste. Nu că nu aș fi fost feminist în sensul clasic al cuvântului, ieșeam la paradele minorităților sexuale și le susțineam activ cauzele pe rețelele sociale. N-aveam nici cel mai mic dubiu că femeile ar trebui să aibă drepturi egale cu bărbații, mă oripilau viziunile tradiționaliste asupra rolurilor în cuplu și chiar priveam cu o doză rezonabilă de toleranță corectă politic discriminarea pozitivă. În doze mici, corectitudinea politică nu te face să vomiți. Ceea ce mă irita și resimțeam deplin ca fiind strigător la cer era un fel de eclectism, de oportunism pe care-l citeam în atitudinea ei. Fie n-o ajutau lecturile, fie nu avea onestitatea intelectuală care s-o facă să înțeleagă subiectele și să fie consistentă în atitudini cu ceea ce susținea în cuvinte.

Feminismul eclectic este una dintre cele mai periculoase otrăvuri.

În fapt, astfel de substanțe nici n-ar trebui lăsate la îndemâna persoanelor cu viziuni tradiționaliste asupra lumii. La ele, în contextul alambicat de astăzi, aceste idei fragile devin un fel de baros folosit mai degrabă să sfărâme decât să protejeze. Iar cine-și imaginează că femeile nu pot folosi astfel de obiecte e, clar, prizonierul unei viziuni edulcorate. Sunt multe situații care ne invită să asociem feminitatea cu sensibilitatea, cu florile, cu prospețimea. Au făcut-o și o tot fac poeții lumii. Astfel de gânduri sunt fluturate atât de bărbați, care vor să se facă interesanți, plăcuți, cât și de femei, care vor să vândă o anumită imagine despre sine. Feminismul de azi transformă femeile care nu știu cum să gestioneze o astfel de ideologie în adevărați războinici. Mereu nemulțumite, pufăind încruntate și complet neatractive, activistele feministe văd semne ale unei ordini greșite până și-n felul în care se îmbină pietrele din pavaj, în gesturile cele mai nesemnificative ale vânzătorului sau în distribuția locurilor de parcare.

În cuplul nostru toxic, înconjurat de destrămare și cotropit ca un câmp de bătălie de toate ideologiile otrăvitoare dimprejur, feminismul eclectic era scos din joben fix când mă așteptam mai puțin. Citeam în el un fel de emasculare. Dacă nu-mi plăcea să calc cămășile - detest asta! -, era clar că noi, bărbații... Dacă era de schimbat o priză și nu aveam timp exact în acea secundă, era clar că noi, bărbații... Apoi o schimba ea, ostentativ, ca să-mi arate că femeile din ziua de azi se descurcă și fără bărbați. Ajunsesem până într-acolo încât nici în pat nu mai era nevoie de mine, o femeie puternică și independentă nu are nevoie de un bărbat pentru a ajunge la orgasm. Și nici adepta jucăriilor erotice nu era, viziunea tradițională asupra lumii poate împrumuta oportunist idei din feminism atunci când îi folosesc practic, dar asta cu jucăriile erotice, cu tatuajele pe trup sau cu fanteziile erotice sofisticate e prea mult. "Cum o să mă privească mama goală...", mi-a replicat atunci când i-am spus încântat cât de bine i-ar sta cu un tatuaj în zona lombară.

Sorbeam zilnic tot felul de otrăvuri rafinate, iar feminismul eclectic era una dintre ele.

În cuplul nostru, ca un câmp de bătălie, înconjurat de pierdere și destrămare, ars de toate ideologiile momentului, mă simțeam inutil și emasculat.
"Sunt o sensibilă între sensibili", spunea.

Feminitatea își flutură sensibilitatea între floare și baros.

Citiți prefața acestei cărți aici.