Podul spionilor (II)

Citiți prologul acestei cărți aici.

Citiți primul capitol al acestei cărți aici.

Există multe țări în sângele nostru, nu‑i așa, dar numai o singură persoană. (Graham Greene (prin intermediul domnului Wormald, într‑o telegramă către sediul MI6, în Omul nostru din Havana)

Cu puțin înainte de prânz, pe 14 noiembrie 1948, o navă de croazieră Cunard care dădea semne de îmbătrânire, încărcată cu imigranți, s‑a oprit să ia la bord un pilot pentru ultimii ei kilometri din traversarea Atlanticului. S‑a îndreptat către Canalul Maritim Sfântul Laurențiu, a trecut pe sub întunecimea mohorâtă a Câmpiilor lui Abraham și a acostat în Québec la ora 13.05. Un vânt rece biciuia cheiurile. Vasul SS Scythia se aflase nouă zile pe mare de când plecase din Cuxhaven, de pe coasta de nord a Germaniei. Majoritatea pasagerilor erau grupați pe familii, fiind întâmpinați de cei care parcurseseră călătoria înaintea lor. Cei mai mulți erau refugiați, fugind de austeritatea posomorâtă a unei țări distruse de război și ocupate de învingătorii ei.

Ei au pășit cu grijă pe scara de acces la bord a vasului Scythia, îmbrăcați în haine groase, ținând strâns în mâini lucrurile de care urmau să aibă nevoie în primele ore ale noii lor vieți.

Pentru o clipă, probabil că Andrew Kayotis s‑a remarcat printre ei. Fiind un bărbat singur, între două vârste, cu o înălțime peste medie în ciuda spinării lui încovoiate, acest lucru era inevitabil. Dar el nu a ieșit în evidență pentru multă vreme. Nu l‑a așteptat nimeni. Ducea cu sine o singură valiză, astfel încât nu avea nevoie de un hamal. Actele lui au fost în ordine. Și‑a arătat pașaportul, s‑a îndreptat sprinten către gara de pe Rue Saint‑Pierre și a cumpărat un bilet pentru primul tren către Montréal.

"Kayotis" petrecuse traversarea oceanului citind liniștit în cabina sa, făcând plimbări pe puntea vasului Scythia și vorbind foarte puțin. Voiajul fusese un hiatus între două lumi și două identități. Numele său real era William Fisher. Viitorul său nume avea să fie Emil Goldfus. Actele sale de identitate pe numele Kayotis erau necesare tranziției, ele putând fi rupte și aruncate imediat ce Goldfus era gata să prindă viață. Numele său de cod a fost "Arach", iar timp de nouă ani din momentul în care a pășit pe țărmul din Québec el a fost cel mai important spion sovietic din America de Nord.
 
La procesul său, Fisher avea să fie numit o amenințare pentru lumea liberă și pentru civilizație. E mult mai adecvat să ne gândim la el ca la un Forrest Gump al spionajului sovietic de peste hotare. Majoritatea americanilor care au avut relații cu el au ajuns la concluzia că a fost "genial" și au confirmat faptul că vorbea cinci limbi și se putea distra ore întregi cu tabele de logaritmi matematici și cu numere vechi ale publicației Proceedings of the National Academy of Sciences. Însă inteligența lui sclipitoare nu i‑a fost niciodată de prea mare folos. Norocul a fost cel care l‑a dus mult mai departe. Era un bărbat blând, stoic, generos, cu o fire mult prea bună în raport cu profesia lui, care a fost ajutat de noroc în deceniile îngrozitoare de la mijlocul secolului XX, până a ajuns direct în siguranța sanctuarului numit Penitenciarul Federal din Atlanta.

Până la momentul în care revista Life a publicat articolul despre exploziile din atolul Bikini, Fisher fusese instruit timp de aproape un an pentru cea mai dificilă sarcină a carierei sale. Aceasta îl va duce în inima și în sufletul Dușmanului Principal - Statele Unite -, țara vastă și derutantă care a produs, în mod paradoxal, arme și unt (și pe Rita Hayworth) în lipsa unei îndrumări și a unui control al economiei sale.

Sarcina principală a lui Fisher a fost să refacă rețeaua de spioni din America. Dacă reușea, fluxul de informații de la Los Alamos și de la laboratorul secret de îmbogățire a combustibilului din Oak Ridge, Tennessee, ar fi început să curgă din nou. Savanții staliniști aveau să intre în posesia secretelor fisiunii nucleare, după care să o ia înaintea Occidentului, transformând în realitate fuziunea nucleară și bomba cu hidrogen. Berlinul, Washingtonul și Londra urmau să se cutremure, fără să fie tras un singur foc de armă. Aceasta era o fantezie, iar atâta vreme cât Fisher a fost ascuns în siguranță în tabăra de instruire a KGB din pădurile de lângă Moscova, fanteziile nu au făcut rău nimănui.

Superiorii lui Fisher îl aleseseră pentru cariera și personalitatea sa. Din câte își dădeau seama, ei puteau să spună că Fisher era un bărbat de o loialitate și o disciplină statornice. Era educat, dar nu depășea limitele normalității. În război, el a aplicat fidel metodele spionajului și a dat dovadă de curaj în situații de luptă. Era un geniu al radiourilor și era capabil să devieze atenția celor din jur de la persoana lui precum o oglindă.

Fisher era destul de diferit de cei mai cunoscuți recruți britanici ai KGB, așa‑numitul Grup al Celor Cinci de la Cambridge, pe care el îi detesta. Kim Philby, Donald Maclean, Guy Burgess, John Cairncross și Anthony Blunt erau copii alintați ai sistemului de clasă englez. Lui Fisher îi erau străine privilegiile. Se considera un patriot sovietic, în timp ce ceilalți erau trădători ai patriei lor. Ei erau decadenți și libidinoși. El era ascetic. Ei erau amatori. El era un bolșevic pursânge - rămânând totuși irezistibil de uman. "Exista ceva - pot să spun asta? - plăcut la el." Acesta a fost verdictul unui bărbat pe care Fisher l‑a păcălit în cea mai mare măsură cu privire la identitatea sa reală, artistul newyorkez Burton Silverman.

Fisher era slab ca o scândură, cu un chip de nevăstuică și o rezistență mentală care încă îi uimește pe cei care l‑au cunoscut. A schimbat identități de‑a lungul activității sale profesionale, dar nu și‑a uitat nici odată identitatea proprie. Putea să vorbească ore întregi despre teoria muzicală sau despre matematică, pe care le‑a învățat singur. Era un interpret pasionat la chitară clasică și un pictor acceptabil, ale cărui lucrări Robert Kennedy a încercat ulterior să le expună la Casa Albă.

S‑a născut la Newcastle upon Tyne în nordul Angliei, în 1903, din părinți germani. S‑a mutat împreună cu ei în Rusia la vârsta de 18 ani. Acele date simple ale biografiei sale i‑au conferit fluența în cele trei limbi de care un agent secret al epocii sale avea cea mai mare nevoie. Tatăl i‑a inspirat vocația: Heinrich Fisher era deja un revoluționar devotat când l‑a întâlnit prima oară pe Lenin în anii 1890. Crescând pe moșia unui aristocrat din centrul Rusiei, el s‑a orientat către marxism cu zelul și aroganța unui autodidact. El și Lenin au predat și au agitat spiritele la Institutul Tehnologic din Sankt‑Petersburg până când Fisher seniorul a fost arestat pentru răzvrătire și exilat în 1896 la Arhanghelsk, în nordul extrem al Rusiei. După asta, în calitate de etnic german, s‑a confruntat cu deportarea și serviciul militar obligatoriu în armata germană. Anglia i‑a oferit refugiu. Heinrich a călătorit pe mare cu tânăra lui soție până la Newcastle upon Tyne, unde au avut doi fii. Pe primul l‑au numit Henry, după tatăl său. Pe cel de‑al doilea l‑au botezat William, dar i‑au spus Willie.

După ce Revoluția Rusă din 1905 a eșuat, tatăl lui Willie s‑a implicat în contrabanda cu arme și muniții pentru a ajuta proletariatul pe care îl lăsase în urma lui. (Într‑un transport care a fost descoperit înainte de a fi trimis în zona baltică se aflau peste un milion de gloanțe, printre care unele pentru tipul de pistol Mauser, utilizat la asasinarea țarului Nicolae.) După succesul Revoluției din 1917, membrii familiei Fisher au revenit în Rusia pentru a se pune în slujba țării.

Willie Fisher a îmbrățișat experimentul sovietic de construire a unei utopii și a fost îmbrățișat la rândul lui de acest experiment. S‑a alăturat Ligii Tineretului Comunist, care i‑a oferit sarcina de traducător. După care a făcut un stagiu de doi ani în Armata Roșie ca operator radio. Era suficient de tânăr pentru ca stăpânirea unor limbi străine și experiența lui de peste hotare să constituie o calificare profesională, nu motive de suspiciune. Până la vârsta de 24 de ani, în ochii aparatului sovietic aflat în veșnică expansiune, el era copt pentru recrutare. Era, totodată, căsătorit cu fiica ilegitimă a unui conte polonez.

Elena Lebedeva, o balerină convertită în harpistă la Conservatorul din Moscova, l‑a întâlnit pe Fisher la o petrecere în 1926. Ea a întrezărit în el o singurătate și o încredere în sine care au intrigat‑o și, în același timp, i s‑au părut amenințătoare, neprietenoase, trăsături pe care el le‑a purtat cu sine tot drumul până la Podul Glienicke. Când el a cerut‑o în căsătorie, ea l‑a întrebat: "Dar mă iubești?"

"Cum știu dacă te iubesc?", a răspuns el. "Caracterul tău e blând și cald. Eu sunt opusul, dar vom fi un cuplu reușit. Ne vom completa unul pe celălalt."

Ne vom completa unul pe celălalt. O detașare atât de rece e posibil să‑l fi ajutat să facă față presiunilor vieții de agent sub acoperire, dar ea își avea originea într‑o tragedie. La câteva săptămâni după sosirea lor în Rusia, în vara anului 1921, Willie și Henry ajutaseră la supravegherea unui grup numeros de copii care au mers în tabără pe malurile unui râu din afara Moscovei. Unul dintre copii fusese tras sub apă de un curent nevăzut. Henry a plonjat și a salvat copilul, dar s‑a înecat imediat după. Willie, care nu a învățat niciodată să înoate, nu a putut face altceva decât să stea pe mal și să privească. Durerea lui a fost de nemângâiat.

Alături de Elena, el putea cel puțin să găsească mulțumire și siguranță. Datorită legăturilor ei de familie, Fisher a ocupat primul său post în cadrul OGPU, precursorul KGB. În 1931, au plecat din Moscova cu o fetiță nou‑născută în prima lui misiune peste hotare. Destinația: Norvegia.

Când membrii familiei Fisher au traversat frontiera în Finlanda în septembrie 1931, ei au trecut în lumea întunecată a agenților sovietici "ilegali". Termenul e amăgitor, de vreme ce toți spionii care își merită titlul încalcă legea. Dar în limbajul CEKA, primul aparat bolșevic al terorii, "ilegal" avea o semnificație specială. El amintea de mediul revoluționar subteran în care fondatorii partidului înfruntaseră prima oară poliția secretă țaristă, de numele de cod pe care ei le adoptaseră și de faptele vitejești ale primei generații de agenți sovietici trimiși peste hotare să răspândească revoluția atunci când nici o altă țară europeană nu recunoștea noul regim criminal.

"Lenin" a fost numele de cod al lui Vladimir Ulianov. "Stalin" a fost cel al lui Iosif Djugașvili. Pentru început, numele de cod al lui Fisher a fost "Frank". Nu l‑a păstrat multă vreme, dar șefii din spionaj care îi îndrumau cariera au rămas cu obsesia cultului agenților ilegali cu mult după ce aceștia își pierduseră utilitatea, și erau convinși că Fisher reprezenta candidatul ideal pentru această sarcină.

Într‑un fel, era. Întocmai unui submarin nuclear, el a dovedit că putea sta ascuns o perioadă aproape nedeterminată. Dar faptul de a sta ascuns i‑a consumat energiile în asemenea măsură, încât e îndoielnic că îi mai rămăsese vlaga necesară pentru a afla ceva util despre inamicul lui. "A fost un spion genial și conștiincios", insistă până în prezent un general KGB care a jucat un rol central în obținerea în cele din urmă a eliberării lui Fisher. "E un fapt evident că el coordona agenți despre care americanii încă nu știu nimic." De fapt, acest lucru nu e deloc evident. Nu există dovezi că Fisher ar fi recrutat vreun agent folositor care nu a fost încă identificat sau că ar fi transmis informații semnificative adunate de cei identificați. Acest fapt nu a împiedicat ambele tabere să urzească împreună legenda lui Willie Fisher - cu un alt nume - ca fiind cel mai eficient spion sovietic din timpul Războiului Rece.

În Oslo, munca lui l‑a protejat. Era simplă și discretă: sarcina lui a fost să își creeze acoperirea ca importator de dispozitive electrice și să elaboreze o rețea de stații de relee radio pentru a ajuta Moscova să comunice cu alți spioni din nordul Europei. Vreme de trei ani a lucrat în mansardele simpatizanților comuniști și ale clienților nebănuitori, ascunzând și testând echipament radio. El și tânăra sa familie au dus o viață liniștită pe coasta baltică, în vreme ce, în Rusia, CEKA a început să‑și devoreze propriii membri.

Timp de decenii întregi, regimul de teroare al lui Stalin a fost înțeles ca o expresie a nebuniei ciudate. Dar purificarea de către el a aparatului de spionaj pe care s‑a bazat pentru a‑și controla imperiul se poate să fi avut o explicație mai rațională - anume că fusese el însuși un trădător. Această afirmație a fost publicată prima dată în anii 1990 într‑o biografie rusă a lui Stalin, scrisă de Edvard Radzinski. Tezaurul de documente al lui Vasili Mitrohin în domeniul spionajului extern, sustras din Rusia în timp ce Uniunea Sovietică se destrăma, a conținut de asemenea dovezi cum că e posibil ca Stalin să fi fost un informator plătit al poliției secrete țariste înainte de 1917. Dacă acest lucru e adevărat, informațiile ar explica cel puțin într‑o anumită măsură paranoia lui nemiloasă față de oricine avea legătură - oricât de puțin - cu vechea gardă bolșevică.

Ca cekist al cărui tată îl cunoscuse pe Lenin, Fisher a fost norocos să nu fie trezit în miez de noapte și executat sumar la întoarcerea lui la Moscova. În schimb, a fost doar concediat. Un prieten al tatălui său i‑a găsit un loc de muncă într‑o fabrică de avioane, înainte ca Hitler să schimbe totul prin invadarea Rusiei. Din momentul în care panzerele au intrat huruind pe străzile din Minsk, supraviețuirea națională sovietică a căpătat prioritate în raport cu cea individuală - iar supraviețuirea națională avea nevoie de un serviciu de spionaj funcțional. În septembrie 1941, Fisher a fost repus în funcția de locotenent în cadrul CEKA, redenumită Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne sau NKVD. "A fost norocos", a remarcat mai târziu biograful său rus. "Rusia era ineficientă. Dacă s‑ar fi aflat în Germania, ar fi fost împușcat."

Cariera lui a înregistrat o ascensiune neobișnuită pe durata războiului. Devenind protejatul lui Pavel Sudoplatov, creierul din spatele asasinării lui Troțki în Mexic cu un an înainte, Fisher s‑a strecurat, în stilul lui Forrest Gump, pe scena principală a vastului teatru de război de pe Frontul de Est. Pe 7 noiembrie 1941, o zi încă gravată în aur în istoria oficială a Rusiei, el s‑a aflat în viscolul din Piața Roșie.

Era aniversarea revoluției. Germanii avansaseră până la o zi de marș de Kremlin, dar Stalin a decretat că parada anuală a Armatei Roșii avea să se desfășoare ca de obicei. "Permisul meu de trecere la paradă avea ștampila PROHOD VEZDE, care însemna că aveam acces la membrii conducerii aflați în tribună, deasupra mormântului lui Lenin", și‑a amintit Sudoplatov. Primise ordin de la Lavrenti Beria, omul de încredere al lui Stalin, să vină pe platforma mausoleului lui Lenin și să‑i raporteze imediat orice activități militare. "Situația era critică: armata germană era la doar 48 de kilometri de Moscova. Am adus cu mine în Piața Roșie un căpitan tânăr, William Fisher, șeful secției de comunicații radio a depar tamentului meu... Am păstrat contactul cu sediul central al NKVD și cu brigada care apăra Moscova. Ningea cu atâta putere, încât germanii nu au putut să‑și trimită avioanele să bombardeze Piața Roșie. Cu toate acestea, ordinele pentru trupele care participau la paradă au fost foarte stricte: indiferent ce se întâmplă, rămâneți calmi și mențineți disciplina."

În timp ce parada ajungea la final, căpitanul Fisher a primit de pe front o cerere pentru întăriri. El a transmis‑o lui Sudoplatov, care i‑a comunicat‑o lui Stalin. Acesta a dat apoi poate unul dintre cele mai teatrale ordine ale carierei sale. Prin zăpadă, mai multe batalioane au mărșăluit direct din Piața Roșie pe front, unde s‑au acoperit cu laurii gloriei respingând înaintarea germană.

În anul următor, Fisher a fost implicat în ceea ce Sudoplatov a numit "cea mai reușită înșelătorie radio a războiului". Farsa a fost jucată în cooperare cu locotenent‑colonelul Heinrich Scherhorn, un comandant german de artilerie prins de forțele sovietice în pădurile Bielorusiei în vara anului 1944. Pe 19 august, un agent dublu sovietic cu numele de cod Max a raportat spionajului german că Scherhorn era înconjurat de 2.500 de oameni, dar încă în măsură să lupte. De fapt, el fusese luat prizonier de ruși, și a rămas astfel pentru tot restul războiului, în vreme ce Înaltul Comandament german a irosit resurse prețioase realimentând cu provizii această forță militară fictivă. Un transport de provizii a implicat 67 de avioane de marfă, 13 radiouri portabile și zece milioane de ruble în numerar. Unora dintre avioane li s‑a permis să aterizeze și să se întoarcă pentru a prelungi farsa. Restul au fost sechestrate, iar membrii echipajelor lor au fost luați prizonieri.

Fisher a fost un om extrem de modest și, ulterior în viață, nu a făcut niciodată greșeala de a crede în propria publicitate. Dar dacă fiica lui l‑a întrebat vreodată ce a făcut în război, el a putut răspunde pe bună dreptate că și‑a adus contribuția la victorie. Aceasta a fost cu siguranță viziunea șefilor săi din KGB. Recompensa lui a fost cel mai prestigios post din spionajul sovietic extern: America.
 
"Mai degrabă aș pieri decât să trădez secretele care mi‑au fost încredințate... Cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare zi care trece, jur să‑mi servesc Partidul, patria și poporul sovietic."

La sfârșitul lunii octombrie 1948, Willie Fisher a depus jurământul agenților "ilegali" la o întâlnire solemnă cu agenții care îl coordonau în Lubianka, unde își avea sediul central NKVD‑ul. A fost chemat atunci în biroul lui Viaceslav Molotov, fostul ministru de externe sovietic. Au discutat despre misiunea lui Fisher, iar apoi membrii familiei sale li s‑au alăturat pentru masa de seară. I se acorda o atenție uluitoare, de care nu ar fi beneficiat un simplu agent ilegal. Indiferent ce i s‑a întâmplat în America, el se remarcase deja în Rusia.

În afară de Stalin însuși, nimeni altcineva nu mai personifica puterea și viclenia sovietică precum Molotov. El a luat cina alături de Hitler, a semnat pactul de neagresiune nazisto‑sovietic prin care a cedat Polonia și țările baltice, a mobilizat imperiul sovietic pentru a opune rezistență invaziei lui Hitler și a inspirat cocktailul care‑i poartă numele, bomba cu benzină antisovietică. Acum îl miruia pe Willie Fisher ca arma lui secretă în noul război împotriva Americii. Bătrânul Heinrich Fisher ar fi fost mândru de fiul lui.

După cină, Willie s‑a întors împreună cu soția și fiica sa la dacea lor și și‑au luat rămas‑bun. Avea să nu‑și mai revadă familia vreme de șapte ani.

A fost condus la gara din Leningradski într‑o limuzină neagră și petrecut din priviri de Viktor Abakumov, fondatorul organizației SMERȘ (în română, Moarte Spionilor, al cărei acronim Ian Fleming l‑a împrumutat în căutarea unui rival demn de James Bond)^[i]. De acolo, Fisher a luat un tren spre Varșovia și un altul către Cuxhaven. Singur și cu siguranță însingurat, el a urcat la bordul vasului SS Scythia. Pașaportul său autentic american purta fotografia lui, dar numele de Andrew Kayotis. Fisher nu și‑a mai folosit niciodată numele real.

Adevăratul Kayotis, un lituanian născut și crescut în Detroit, murise, în mod convenabil, cu prilejul unei vizite pe care le‑o făcuse rudelor din Vilnius în anul precedent. Actele sale au fost trimise în secret la Moscova. Povestea vieții lui, culeasă de la familia sa lituaniană care a supraviețuit, fusese însușită de pasagerul înalt, uscățiv, care a mâncat de unul singur și a citit ore în șir în liniștea cabinei, în vreme ce Scythia a luat drumul Lumii Noi prin Le Havre.
 
Pe hârtie, îndatoririle lui Fisher erau copleșitoare. În afară de a revitaliza rețeaua de spioni care demarase programul nuclear sovietic, el era însărcinat cu pregătirea pe cont propriu a continentului nord‑american pentru al Treilea Război Mondial. "Misiunea sa urma să fie obținerea accesului la instalații militare, depozite și provizii de muniții", a scris Sudoplatov, ca și cum nici una dintre sarcinile respective nu ar fi fost o problemă pentru un radioamator competent sub acoperire. "Aveam mare nevoie să știm cât de repede puteau să apară din nou întăriri militare americane în Europa." Ulterior, biograful lui Sudoplatov a descris rolul lui Fisher în termeni chiar mai grandioși: "El a îndrumat pregătirile pentru ocuparea emisferei vestice în cazul în care tensiunile în creștere dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică se transformau într‑un nou război mondial."

În practică, Fisher fusese trimis în lumea occidentală cu puține obligații realiste și fără termene‑limită serioase. El a avut la dispoziție zece zile în care să meargă cu autobuzul prin New England pentru a ajunge la o întrevedere dinainte programată la New York. Acolo, o persoană de con tact de la consulatul general sovietic i‑a dat 1.000 de dolari bani gheață și o nouă identitate, sub numele Emil Goldfus. Iar de atunci a devenit Emil Goldfus.

Willie Fisher împlinise 45 de ani, avea o căsnicie fericită și era un comunist de un devotament profund. Era în același timp mai singur ca niciodată, fiind nevoit să se bazeze pe el însuși la fel ca un cosmonaut căruia i se rupsese cordonul ce îl lega de stația lui orbitală. E greu de imaginat starea lui mentală în vreme ce căuta prin țară depozite de muniție și lupta să reconcilieze caricatura comunistă a Americii cu primele sale impresii asupra realității - o realitate a celei mai bogate națiuni de pe pământ, ferită de cicatricele războiului. El trebuie să fi avut conștiința amplificată a călătorului solitar, să fi resimțit salivarea abundentă a muncitorului sovietic pe jumătate înfometat lăsat slobod într‑un loc de o bogăție inimaginabilă și paranoia tot mai redusă a unui spion ajuns pe tărâmul celor liberi.

Sunt chiar mai greu de știut cu siguranță locurile în care a mers Fisher și activitățile lui - deși toate indiciile arată că el s‑a îndreptat către soare. A fost atras mai întâi spre California. Avea ordine să afle dacă Statele Unite încă mai livrau arme lui Chiang Kai‑shek și naționaliștilor săi chinezi din portul Long Beach (era adevărat). Câtă vreme s‑a aflat în California, Fisher a avut, de asemenea, timpul necesar pentru a crea o rețea nouă de "agenți informatori" recrutați în principal din rândurile emigranților politici evrei, conform lui Sudoplatov.

Rolul lor în eventualitatea unei "Perioade Speciale" (a unui război între Statele Unite și Uniunea Sovietică) ar fi fost să se alăture agenților ilegali deghizați ca muncitori sezonieri venind din America Centrală pentru a paraliza uriașii contractanți furnizori ai apărării naționale de pe Coasta de Vest, printr‑o campanie de sabotaj coordonat. Totuși, nu a existat niciodată o Perioadă Specială, așa că probabil nu vom ști în ce măsură agenda ambițioasă a lui Fisher a fost reală și în ce grad ea a fost doar un camuflaj pentru o vacanță meritată din plin.

La întoarcerea sa în New York, el a făcut probabil un popas în Santa Fe.

Piața cu clădiri din chirpici, aflată în destinația turistică preferată din New Mexico, era locația cea mai apropiată de Los Alamos în care putea ajunge un ofițer de spionaj sovietic fără să atragă atenția FBI. Era, prin urmare, un noroc că exista acolo o casă conspirativă, deghizată în farmacie, deținută de KGB. Aceasta fost identificată ca fiind Zook's Drugstore de către Jerrold Schecter, un fost șef de birou din Moscova al publicației Time, care a adus pe furiș din Rusia autobiografia lui Hrușciov pentru a o publica în anii 1960. Farmacia nu mai există, dar ea se afla acolo în anii 1940. Avea o tejghea unde se servea o mâncare decentă și există motive să credem că a fost folosită în scopul despre care vorbește Schecter: Sante Fe fusese un punct de organizare vital pentru echipa NKVD care l‑a ucis pe Troțki într‑o vilă din afara orașului Ciudad de México în 1940.

Santa Fe a fost, totodată, punctul evident de colectare a diagramelor furate din cadrul Proiectului Manhattan, iar o fostă elevă a lui Fisher petrecuse acolo un an pe durata războiului, înmânând curierilor sovietici secrete de la fizicieni. Numele ei era Kitty Harris. Soția bigamă a șefului Partidului Comunist din Statele Unite și fosta amantă a suavului trădător britanic Donald Maclean, Harris fusese recrutată de spionajul sovietic la începutul anilor 1930. Ca parte a instruirii ei de bază, ea fusese învățată de Willie Fisher cum să folosească un radio.

Atât de multe drumuri duceau către Santa Fe, încât el s‑a oprit cu siguranță acolo, măcar din curiozitate. Și, după toate probabilitățile, vârful de lance al operațiunii staliniste de spionaj extern, bărbatul căruia Molotov îi ordonase să dezlănțuie infernul pe cuprinsul Statelor Unite în cazul în care ciocnirea ideologiilor degenera într‑un război, a coborât dintr‑un autocar Greyhound în lumina limpede și aerul tare din New Mexico pe la începutul primăverii, în anul 1949. Îi plăcea să poarte o pălărie de paie care să‑i acopere chelia din vârful capului. Pantalonii săi Daks erau un indiciu al stilului și al faptului că nu ducea lipsă de bani. Își tampona constant nasul cu batiste albe de in și purta cu el o valiză. Dacă îl întrebai, locuise pe cuprinsul Vestului Mijlociu. Muncise ca inginer, contabil și într‑un laborator foto, dar acum era "pe jumătate la pensie și liber profesionist". Locuia în New York.

Forțați să trăiască în țări nefamiliare și sub mai multe straturi de camuflaj, mulți agenți ilegali fie au cedat, fie au trecut în cealaltă tabără, fie au devenit agenți dubli. Fisher nu a făcut acest lucru. Devotamentul său fățiș față de comunism a fost unul dintre motive. Devotamentul față de familia sa a fost un alt motiv: soția și fiica lui erau garanția KGB că el nu va dezerta. Dar e posibil să mai fi existat o a treia motivație: dorința de a‑i imita pe marii agenți ilegali, al căror exemplu îl urma. Unul dintre aceștia a fost Arnold Deutsch, cel care i‑a recrutat pe membrii Grupului Celor Cinci de la Cambridge, cărora le‑a trecut cu vederea rătăcirile sexuale. Deutsch fusese recompensat în timpul războiului cu postul de agent ilegal senior în New York - de fapt, sarcina lui Fisher -, dar se înecase pe drum când nava sa a fost torpilată în mijlocul Atlanticului. Un altul era Aleksandr Orlov "Suedezul", cu numele de cod "Schwed". Orlov fusese îndrăgit de Kremlin pentru că trimisese la Moscova toate rezervele de aur ale guvernului spaniol pe durata războiului civil din Spania. După care îl înfuriase pe Stalin prin dezertarea la Chicago și amenințarea că îl va denunța ca informator țarist în cazul în care s‑ar fi întâmplat ceva membrilor familiei pe care Orlov îi lăsase în urmă.

Dacă Fisher a fost uluit de o asemenea indolență, el nu a lăsat să se vadă. În jurul datei de 11 iulie 1949 - la cea de‑a patruzeci și șasea aniversare a sa - el s‑a întors la New York pentru o altă întâlnire programată, de această dată cu un rezident KGB "legal" la consulatul general sovietic, care i‑a umplut iarăși portofelul cu bani și l‑a luat la o plimbare în parcul Bear Mountain. La un moment dat, rezidentul era cât pe ce să întrebe un pădurar din parc cât e ceasul, când Fisher a intervenit și a purtat conversația pentru ca persoana lui de contact să nu fie nevoită să‑și dezvăluie accentul rusesc.

Doi spioni fără nici un ceas la ei.

La scurtă vreme după, lui Fisher i s‑a ordonat să reactiveze rețeaua de Voluntari, care se ocupau de majoritatea operațiunilor logistice implicate în contrabanda cu secrete nucleare către Rusia. Asta era mai ușor de spus decât de făcut. Majoritatea surselor din rețea își încetaseră colaborarea. Măsurile de securitate de la Los Alamos fuseseră intensificate după război, iar principala preocupare a lui Fisher era să nu fie prins. Chiar și așa, el a încercat să urmeze ordinul. Prima sa mișcare a fost să o contacteze pe Lona Cohen, o fostă menajeră a unei familii bogate din Manhattan, acum căsătorită cu Morris Cohen, și jumătatea unui vestit cuplu KGB. Lona și Willie au aranjat să se întâlnească la Grădina Zoologică din Bronx, dar pe drum ea a simțit că era urmărită. Și a avut dreptate; Willie era pe urmele ei, exersându‑și abilitățile de spion. Ea s‑a deplasat în direcția opusă pentru a‑l induce în eroare, a schimbat liniile de metrou, a intrat și a ieșit din vagoane în timp ce ușile se închideau, dar nu a reușit să‑i scape. În cele din urmă, s‑au așezat unul lângă altul pe o bancă din fața coliviei cu păsări și au făcut cunoștință.

Soții Cohen conduceau rețeaua Voluntarilor și erau ei înșiși curieri veterani. De fapt, Lona a fost cea care ascunsese diagrama bombei folosite în testul Trinity din iulie 1945 într‑o cutie de șervețele, pentru situația în care ar fi fost percheziționată pe drumul înapoi către New York. La fel ca Fisher, soții Cohen ar fi fost mult mai ocupați în 1949 dacă Elizabeth Bentley - spioana sovietică ce și‑a dezvăluit secretele FBI‑ului în 1945 - și J. Edgar Hoover nu ar fi închis gura multora dintre cele mai bune surse de spionaj ale Moscovei, ai căror intermediari au fost ei. Totuși, aceste surse nu secaseră complet.

La scurtă vreme după război, Niels Bohr, geniul danez al structurii atomice, a acceptat timorat să‑l ajute pe Kurceatov să obțină o reacție nucleară stabilă. Klaus Fuchs, fizicianul de origine germană, încă dezvăluia informații valoroase, deși el făcea până acum acest lucru din laboratorul său de cercetare de la Harwell, din afara Londrei. Și totuși, o altă cârtiță sovietică, George Koval, care nu a fost demascat până în 2007, a furnizat rețeta de importanță critică pentru un inițiator de reacție pe bază de poloniu fără de care echipa de la Los Alamos descoperise că o bombă cu plutoniu nu genera o reacție în lanț. Kurceatov fusese de multă vreme axat pe plutoniu - își dăduse seama că, în pofida întregii cantități de uraniu din Bulgaria, lui nu îi era de ajuns -, iar pe 29 august 1949, bomba lui cu plutoniu a explodat în sfârșit. Willie Fisher aproape că nu a avut nici o contribuție, dar acesta a fost totuși punctul culminant al carierei sale în spionaj.

Ciuperca atomică ce s‑a ridicat în acea zi deasupra stepei a pus capăt monopolului nuclear american și a determinat un gest rar de generozitate din partea Kremlinului. Din ordinul personal al lui Lavrenti Beria, până atunci al doilea om din structura puterii sovietice, copiilor agenților ilegali străini care fuseseră implicați în marele furt al bombei capitaliste li s‑au oferit automat locuri la universitate. Pentru că s‑au aflat aproximativ la locul și la momentul potrivit, Fisher și soții Cohen au fost, de asemenea, decorați cu Ordinul Steagul Roșu, o onoare în mod normal rezervată eroilor militari. Dar pentru Fisher în special, petrecerea luase sfârșit chiar înainte de a începe. Ted Hall, una dintre cele mai bune surse din Los Alamos ale Lonei Cohen, se mutase la Chicago și renunțase la spionaj. "Gata", le‑a spus el lui Fisher și lui Cohen, când aceștia au încercat pentru ultima dată să îl convingă să renunțe la decizia luată. "V‑am ajutat în timpul războiului, dar acum s‑a terminat." Klaus Fuchs a fost identificat în telegramele de spionaj sovietic decriptate în cadrul proiectului Venona și a fost arestat la Londra în ianuarie 1950. El și‑a numit persoana principală de contact, care l‑a rândul ei a numit doi spioni comuniști ideali, dar în realitate ineficienți, Julius și Ethel Rosenberg. Aceștia au fost judecați și condamnați la moarte în 1951.

Recursurile lor au durat doi ani și au eșuat. Soții Cohen fugiseră deja din țară. Fisher a încercat, dar nu a reușit să recruteze un tânăr căruia Lona Cohen îi fusese menajeră pe durata identității ei anterioare. El putea să le fie recunoscător soților Rosenberg - aceștia nu dezvăluiseră nimic care să îl aducă în vizorul FBI, dar chiar și așa, perspectivele de viitor ale noii lui rețele curajoase de spioni nu ar fi putut fi mai sumbre.

Asta până când a apărut o piuneză albă pe un indicator din Central Park, New York, în octombrie 1952.
 
Agenții ilegali sovietici și‑au petrecut ani întregi elaborându‑și acoperirea și aproape la fel de mult practicând comunicațiile securizate. În anii 1950, securitatea comunicațiilor nu însemna utilizarea unor chei de criptare digitală pe 64 de biți. Ea consta în creioane și foi de hârtie (care erau distruse după o singură utilizare), monede și șuruburi goale pe dinăuntru, role și foițe minuscule de microfilm, livrări de informații în locații secrete prestabilite și semnale folosite pentru astfel de livrări. În afara radiourilor de frecvențe scurte, KGB nu prea mai folosea, la mijlocul secolului XX, alt gen de echipament, care să nu fi fost de asemenea disponibil la sfârșitul secolului al XIX‑lea.

Citiți prologul acestei cărți aici.