greier de topaz

Citiți prefața acestei cărți aici.


Florin Spătaru (n. 1983) e prozator, poet și traducător din limbile romanice. A câștigat concursuri literare în Franța și a fost publicat în Nouvelle Quinzaine littéraire din Paris. Romanul Greier de topaz s-a aflat printre finalistele la concursul de debut al Editurii Litera - Primul roman.
Sexualitate, literatură și scene memorabile în peisajul bucureștean actual.
 
"Un roman dens și senzual, cu o imagerie stranie, de avangardă, Greier de topaz amintește prin vervă și intensitatea emoțiilor de scriitura lui Céline, de care îl mai apropie și observația exactă, dar și viziunea sardonică, uneori. Scrisul voluptuos, inventiv, și cultura filologică fac din el un roman de raftul întâi."(Doina Ruști)
 




Un nas mare și o pălărie tuflită un pic într-o parte. Mergea cocoșat și nu s-ar fi zis că o să intre în clădirea nouă-nouță de lângă Howard Johnson. S-a așezat timid pe canapeaua neagră și a așteptat un timp. Privea spre feriga trufaș de înaltă, din hol. Printre frunzele ei i se profilau bărbia ascuțită, ridurile adânci și părul alb. Dar nu se uita în oglindă, ci pe jos, iar în mână tot frământa o beretă indigo. Din când în când icnea scurt și obosit. Nu știa cât timp trecuse, pentru că ceasul îngălbenit de la mână se oprise. O domnișoară l-a condus până la lift și după ce a analizat situația a urcat cu el.

L-a lăsat la etajul opt și i-a spus că trebuia să intre pe ușa cu dungi portocalii. Nu a găsit din prima, l-au ajutat câțiva angajați în trecere. A străbătut un hol lung, iar apoi a fost preluat de secretara care i-a deschis larg ușa și a pătruns tiptil în biroul masiv. Tot peretele exterior era din sticlă și puteai vedea în tihnă Bucureștiul. De fapt, orașul pulsa constant sub cele două urne etrusce cu picioare de leu. Bine înfipt, cu mâinile strânse la spate, un bărbat în costum Lagerfeld casual, fără cravată, cu o cămașă movulie, scruta și evalua dimensiunile norilor. Avea butoni de aur, cu sidef, și un Rolex Oyster. A întors spre bătrânel un chip sever, cu ochelari de modă veche și zâmbet mai degrabă mimat. Nu știa ce voia acest moșulică, încerca să-și amintească dacă l-a mai văzut pe undeva. L-a invitat să ia loc și calcula în gând dacă merita să irosească un pahar cu whiskey.
- Mi s-a spus că îl știți pe Artur.
- Eu sunt, Dorinele, da' mi-a fost rușine să mă prezint cu numele meu.

Dorinel ezită și renunță la a mai privi hainele ponosite și pantofii de cel puțin treizeci de ani, pentru a se concentra pe figură. Nu recunoștea părul și nici ochii, parcă nasul amintea de cineva cunoscut. Fostul lui maistru aviator și vecin de cartier.
- Știu, Dorinele. Nici eu nu mă mai recunosc în oglindă. M-am uitat prin fotografii și mi-e greu să mă recomand cu același nume.
- Să bem ceva în cinstea vremurilor trecute, Artur.
- Poate un deget. Știi, am ceva probleme cu ficatul ăsta păcătos.

Dorinel prinse sticla cu o mână sigură și turnă exact de un deget în jurul cubului de gheață. Evalua motivele pentru care ar fi putut să vină pe capul lui. Bani, favoruri, senilitate. Mai derulă în minte câteva scenarii până să se întoarcă bățos pentru a se uita în ochii bătrânului. Îi separau treizeci de ani.
- Păi, să-ți fac prezentarea. De la intrare și până la ficus e bifată mai toată cariera mea. Suveniruri, poze și diplome între astea două paralele perfect trasate. M-am ținut de capul lor să nu greșească nici măcar cu un milimetru. Aici sunt înainte de Revoluție, cred că la vreo doi ani după ce te-ai pensionat pe caz de boală, a urmat contractul cu americanii, apoi cu Japonia. Ia uite aici, mă chinuiesc cu niște bețigașe. Aici, cu blonda asta am inaugurat o clădire în Chile. Chiar, doamna Sofia ce mai face, e bine?
- A murit acu' doi ani. De un cancer la stomac, săraca.

Dorinel strânse paharul. Aștepta continuarea. După ce s-a uitat la vârful pantofilor maronii, din piele întoarsă, Artur a continuat turul în tăcere. S-a oprit la un citat: "De la soif de vie surgit la douleur, de la soif de vie surgit la peur; mais, libéré de la soif de vie, on ne connaît ni douleur, ni peur". Din setea de viață țâșnește durerea, din setea de viață apare frica; dar astâmpără-ți setea de viață și nu vei mai cunoaște nici durere, nici frică. Scris cu litere aurite pe fața unui premiu sub formă de dolar.
- Asta e din Buddha.
- Corect. Ai citit despre Orient?
- Nu chiar. Fac rebusul cu religiozitate, mai ales noaptea, când am grijă de blocul meu din Nerva Traian.

Artur se uita la fiecare element în parte. În pozele pline de zâmbete și de mâini strânse ar fi putut să se strecoare și el. Ar fi avut aceeași alură de mops obosit.
- O balerină de Degas, un ochi de Dalí și trei nuduri galbene de Tonitza. Ai gusturi.
- Ești primul care le observă. Majoritatea se concentrează pe minele de diamante și pe mașina de Formula 1 pe care am sponsorizat-o. Astea sunt niște amintiri de la Paris.

Nu menționa că atunci era în călduri după o moldoveancă blonduță, cu aere de actriță și cu buzele rujate intens. Avea obiceiul să-i ceară lucruri imposibile și așa ajunsese să alerge după picturi. Nici acum nu știa dacă-și bătuse joc de el sau dacă era cu adevărat pasionată de artă. Artur se oprise în fața unui pastel de Tonitza. Trei fete goale într-o horă frântă.
- Îți aduci aminte de ștrand, Dorinele? Cum stăteam noi între tufe la Izvor și ne-o luam la labă uitându-ne la fetele alea lungite la soare? Ne uitam după alea cu țâțe mari sau cu câte-o bucă pe-afară.
- Câteodată eram câte patru-cinci. Dacă ne nimeream în spate, dădeam cu curu-n urzici.
- De mulți ani, eu și cu nevastă-mea așteptam să ne ducem. Nu credeam că o să fie ea prima. M-am mutat la fi-miu și dorm cu nepotu' cel mic. Ăsta e tot timpul lipit de calculator, iar noaptea, când mă prefac eu că dorm, se uită la femei goale pe internet. D-alea negre sau cu cercei prin nas, unele își bagă și niște furtunuri colorate-n cur. Ceva de speriat, Dorinele. Și sunt rase peste tot.

Dorinel surâse părintește și termină liniștit paharul. Artur simțea că nu putea să se ducă până nu vedea din nou bulanele alea nonșalante de la ștrand. Nu știa cum să facă. Dorinel își anunță secretara că vor ieși amândoi la o plimbare prin parc. Ea îi reaminti de ședința de peste un sfert de oră. Dorinel îi spuse lui Artur să o ia înainte.

Artur stătea pe o bancă, lângă intrarea din parcul Icoanei. Din când în când, întorcea capul către hotelul impunător, dar mai apoi a scos din buzunarul interior al hainei lui verzi un carnet în care avea scrise expresiile și cuvintele zilei: am rămas fără ochiul ăsta, mi-au tăiat îndoiturile genunchilor, Furii, a coase cu fluturi. Uneori râdea pentru sine, legând cuvintele de amintirile lui, iar apoi o luă agale spre Nerva Traian. Parcă Dima îi povestise într-o zi despre un pasaj din Titus Livius, în care plouase cu pământ și capul lui Vulcanus a fost aprins. Venise o veste că pe râul Nera curgea lapte, iar că la Arminium, ăsta era Rimini de astăzi, s-au născut copii din părinți liberi, fără ochi și fără nas. Hm, înseamnă că pentru ei nu se puseseră coronițe deasupra ușii: din dafin, iederă sau pătrunjel pentru băieți sau din lână pentru fete. Dacă aveau defecte urmau să fie abandonați, deși Dima avea dreptate, nu ăsta era termenul corect, ci se vorbea despre expunerea copiilor nou-născuți. Deși dacă aveau asemenea defecte, cu siguranță că acei copii au fost înecați, dați câinilor pentru a fi mâncați sau vânduți ca sclavi. Artur îi zâmbi unui copilaș îmbrăcat cu o geacă verzuie, care se juca cu o acadea. Iar prizonierilor de război le erau tăiate uneori tendoanele din îndoiturile genunchilor, ca să nu fugă. Artur se gândi că așa se simțea el acum, avea genunchii tăiați de timpul prea îndelungat. Dar nu voia să fie cuprins de Furii, cu ochii lor roșii și șerpi în loc de păr. Bunicii lui le spuneau Vântoase sau Șoimane, iar dacă te uitai după ele în văzduh, te șoimăneau.

Artur se opri să cumpere un rebus și își dădu seama că obosise. Creierul lui nu mai percepea decât bucăți lipite haotic: avarul gras, întunecat la piele și bărbos plătește anticipat birjarului 80 de zloți tătărești ca să nu mai aibă pe urmă discuții. Pe birjar îl chema Turnavitu și cânta sacadat despre un ventilator uitat prin cafenele murdare, grecești.



Regizorul scund și negricios se plimba agitat printre bărbații care pregăteau camerele de luat vederi. Strângea în mâna stângă o minge de cauciuc cât o nucă. Ar fi vrut să o sfărâme, să aibă atâta putere încât să o poată risipi ca pe firele de nisip. Se opri câteva clipe și se uită la blocul cu nouă etaje din față. Când tremura din cauza stresului repeta pe litere numele lui Kubrick ca pe o mantră, așa cum, atunci când era mic, taică-su șoptea ca pentru el numele lui Le Corbusier în fața planșelor cu schițe de blocuri.

Înghiți în sec, își mușcă arătătorul și dădu câteva indicații. Pe o cutie neagră, monograma unui castel apărea printre picioarele unei fete, o puștoaică brunetă, îmbrăcată zbanghiu și totuși ignorată de toți cei preocupați de reclama la bere. Avea în palme un aparat de fotografiat Leica vechi și își alegea cu atenție fețele celor care apăreau în poze. Fascinată de ridurile de pe fața unui moșneguț cu un ziar sub braț, îl urmărea amuzată. Mersul lui agale îi aducea aminte de bunicul ei matern, mort de mult, cu fața lui blândă și cu buzunare largi care miroseau a mere verzi. Intră în vorbă cu el și își dădu seama că era portar la blocul din față. Amândoi păreau nesemnificativi în grupul de oameni agitați ce întindeau cabluri, potriveau lumini și îi așezau pe actorii care trebuiau să promoveze: Berea rotundă și albă Avallon, cu gust nemaiîntâlnit. Până și Lancelot renunță la a sa regină Guinevere pentru o halbă de Avallon. Actorul se tot încurca în cuvinte și întreba de ce nu avea voie să spună că era o bere belgiană, el așa ar fi promovat-o. Regizorul îi strigă din nou să reia doar ce era scris pe panou, fără să adauge nimic de la el. Filmarea se reluă, dar țipătul regizorului opri sceneta.
- Cine a băgat bălăriile alea în cadru?
- Sunt de la primărie. Vreți să mutăm toată partea asta? Containerele sunt din beton.
- Nu mă interesează din ce sunt, vreau să știu cine a avut ideea să filmăm cu bălăriile astea, cu porcăriile astea albicioase în cadru. Cine? Cum? În liniștea așternută pentru câteva minute se auzi vocea blândă a moșulețului care le spuse că e palma-voinicului sau potentilla alba, din familia rozaceelor. Regizorul se uită o clipă la el, nu îl recunoscu, iar apoi începu să țipe la electricienii care se ocupau de lumini. Clar nu aveau să termine reclama în aceeași zi. Fata cu Leica îl urmări pe bătrânul care traversă bulevardul și intră în scara de bloc. Voia să-l roage să-i pozeze.
- Mi se spune Artur.
- Cu h, ca la americani? Vine de la Arthur Conan Doyle?
- Nu, e fără haș. Accept să mă pozezi, dar cu o condiție: să treci pe la mine și să-mi aduci și mie poza, da' pe hârtie, nu pe telefon cum aveți voi, tinerii, acum.
- Pe mine mă cheamă Melania.

Oamenii treceau pe trotuarul plin cu scaune de la terasa de lângă intrarea în bloc. Exact acolo a vrut să-l fotografieze pe Artur, cu ziarul într-o mână și cu o pungă cu fructe în cealaltă. Își aranjase bereta movulie peste părul alb, iar la mâna stângă i se vedeau verigheta și un inel mai mic, bizar. În spatele lui, blocul renovat se ridica monstruos, cu balcoane strâmte, geamuri prăfuite și coaja groasă de beton. La etajul unu, un alt bătrânel fuma tacticos dintr-o pipă și intră în vorbă cu Artur. În câteva minute, Melania, fotografă de ocazie, ajunse într-un apartament cu trei camere. Fiecare raft era burdușit de cărți, de tablouri și de câte o hartă rulată. Ar fi vrut să aibă răbdarea să-i asculte pe cei doi, dar voia să fotografieze mai degrabă toate detaliile din acest depozit uitat de timp. Cu ceașca de cafea în mână, se uita la fiecare imagine de parcă ar fi avut obiective în loc de ochi și ar fi vrut să filmeze fiecare pixel. Știa că va trebui să-și folosească, din păcate, și memoria și se gândea cu jind la viitorul în care nu va mai fi nevoită să se bazeze pe ineficientele alcătuiri organice. Va fi un cyborg fericit, cu un scop bine definit.
- Ehe, Artur. Tinerețea, ce să-i faci. Uite cum nici măcar nu ne aude, parcă e nepoată-mea. Cum pot să se izoleze în prezent așa de bine, mă uimește peste măsură. Dar să revenim la ale noastre. Ce ți-a mai povestit doamna Bogdana, ce pacienți a avut azi?
- Domnule profesor Dima, știți bine că nu îi ia în ordine și că nu le spune pacienți, ci prieteni. Nici nu știu despre care dintre ei îmi povestește. Dar azi am văzut urcând un tinerel cu șuvițe roz, o doamnă mai corpolentă și o femeie între două vârste. Dacă e să mă întrebați pe mine, cred că povestea ei de azi nu are legătură cu niciunul dintre ei. În fine, stați să scot fișa cu numărul 1118, știți că doamna Bogdana e tipicară, noroc că îi place scrisul meu citeț, spune ea că o calmează și o uimește cum pot să scriu după dictare, ce să-i faci, obiceiurile din armată nu mor niciodată.
- Hai, Artur, lasă sporovăiala. Spune repede, că mor de curiozitate.

Iar profesorul Dima își îndesă niște tutun în pipa din lemn de cireș, îl aprinse cu bricheta și se lăsă pe spate în fotoliul ponosit. Artur își potrivi ochelarii cu rame negre și începu să citească unduios de pe foaia de caiet de matematică pe care copiase ce îi povestea doamna Bogdana:
- Fișa cu numărul 1118: am visat că eram din nou la facultate. Mă trezesc cu greu din patul de cazarmă studențească. Mă simt cam de cacao pentru că n-am putut să o dau gata pe țâțoasa aia de la Chimie. Nici nu mai știu numele filosofului căruia i-am stâlcit numele. Îmi iau puloverul de muritor de foame emerit și viermuiesc spre sala de curs. Poate că azi e ziua în care o să-l întreb pe proful cu cioc dacă ar bea aceeași otravă ca Socrate, că tot îl adoră în ultimul hal. Să trăiască la fel ca el, nu? Căutasem și aflasem că există un șir lung de sinucideri în rândul filosofilor și al poeților. Dar nu sunt foarte inventivi și acest lucru mă dezamăgește. Votul meu merge fără rezerve la Empedocle. Trebuie să fie frumos să te arunci într-un vulcan, deși acest vis fusese spulberat de Războiul stelelor. Darth Vader mutilat de lavă mi-a cam tăiat elanul. Pare visul unui impotent să devii un supererou după ce ai rămas doar un ciot. Cam groasă tușa. Dar filmul l-a ținut ocupat pe fratele mai mic al unei colege, pe care am putut să o mamelesc în voie. La un moment dat, mă sincronizam cu melodiile din film. I-am poreclit Darth Vader partea mustăcioasă, dar nu a prins aluzia. Nici nu trebuia, îmi dăduse suficient, pentru că mă scăldam într-un roz intens. Nu știu de ce tocmai culoarea asta. Când aveam șapte ani am văzut șase pui de șobolan într-o găleată de gunoi și nu știam ce trebuie să simt, intervenea gândul că nu e un lucru pe care să-l povestesc părinților. Voiam parcă să-i ating sau mă gândeam că o să moară cu ochii încă nedezlipiți? Poate că inserez gânduri pe care nu le puteam avea atunci, cert e că îmi revine uneori această imagine prin câte un vis.

Profesorul Dima își mângâie barba și zâmbi spre Artur. Îi plăceau la nebunie confesiunile și încercase mult timp să-l facă pe Artur să treacă peste pudibonderia unor cuvinte tari. Toate pledoariile lui fuseseră inutile, pentru că nu cuvintele lui frumoase îl schimbaseră decisiv. Eliza, masteranda de la Limbi Străine de la etajul 5, îl vindecase pe Artur de frica de cuvinte porcoase. Nu știa exact cum, dar de când se mutase cu chirie în garsonieră, iar Artur o ajuta și pe ea cu diverse, ca pe tot blocul, pronunța fără jenă orice, cu pedanteria unuia născut prin anii '30, iar povestirile nu se mai împotmoleau în cuvintele buclucașe. Profesorul Dima selecta propoziții și le declama în latină, se amuza încercând să parafrazeze realități inexistente acum mii de ani.

Artur îl urmărea pe profesor. Îi plăcuse mult povestea de azi, dar nu se putea lansa într-o pledoarie de-a lui. Ar fi vrut ca și fotografa să îl asculte, dar ea făcea ture prin fața tablourilor, iar acum ajunsese probabil pe balcon. Artur se duse după Melania și îi spuse că e ora de plecare. Cei doi îl lăsară pe profesor cufundat în declamări din Tertulian. După ce o conduse până la ușa de la intrare, care se închidea cu un bipăit enervant, Artur se duse în cămăruța portarilor și se uită la telefonul lui foarte ieftin și la rebus. Optă pentru bucata de plastic.

Lui Artur îi plăcea să asculte câte un mesaj vocal atunci când era liniște sau nu se auzea nimic, iar toți vecinii știau de răbdarea lui fără margini. Artur își lăsa telefonul pe etajera din cămăruța portarilor, între un borcănaș cu pixuri și un ghiveci cu o mușcată cam anemică. Locatarii se obișnuiseră că nu răspundea repede la telefon și îi lăsau mesaje pe care le asculta cu conștiinciozitate. De la cele scurte, de câteva secunde, până la unele de câteva ore. Vecinii mai vechi îi lăsau uneori povești în toată regula, pentru că Artur era peste tot ca un motan bătrân întinzându-se printre razele de soare. Îi asculta pe toți, la cafea, la o bere, la un ceai, seara sau dimineața, noaptea târziu pe somnambuli, pe scară, în apartamente, pe bloc sau cel mai des la intrare.

Elizei îi plăcea să-l maimuțărească pe Artur, renunțase aproape imediat la nea și discuta cu el aproape orice, de la noțiuni obscure de hermeneutică până la cine știe ce cuvânt ciudat japonez. Eliza consuma totul cu o voracitate care îl amuza pe Artur. Se uita la ea îngăduitor când devenea obsedată de vreun anime, și i-l povestea în detaliu, sau când devenea pasionată de influențele celtice din Dacia preromană. Citea până când i se înroșeau ochii și nu mai vorbea coerent sau mai degrabă vorbea ca un comentator de fotbal sud-american. Atunci Artur se ducea la frigiderul ei, desfăcea o șampanie, care nu lipsea dintre borcanele cu mâncare sau cu broccoli, îi aducea niște pișcoturi și o lăsa să adoarmă după numai un pahar băut. Îi plăcea la nebunie șampania, dar nu putea să o bea în exces. Voia doar să se bucure de dansul suav al bulelor. Astăzi, Artur o lăsase să doarmă după ce o săptămână întreagă se informase despre istoria costumelor din perioada fanariotă. Nu găsise prea multe surse, dar cumva compilase ceva materiale și scria de zor un studiu. Numai că fusese deturnată de alte subiecte de pe lista ei: argoul, SF-urile japoneze de pe Netflix, istoria cămășilor bufante, Satyricon, Tanizaki, Genji Monogatari, Walt Whitman, cărțile poștale și altele. Ultimul subiect îl preluase de la Artur care frecvent colinda anticariate și le colecționa. Înainte să plece, luase de pe masa plină de cărți un plic galben, A4, unde știa că era o foaie scoasă la imprimantă. Dacă nu îi povestea câte ceva de pe la cursuri sau vreo idee care îi mai venise, îi descria vreun film sau vreun serial. Preluase inclusiv stilul lui de a îndosaria poveștile de la doamna Bogdana. Artur încerca să-i povestească și Elizei fișele, dar ea nu avea răbdarea de a se concentra la viețile altora.

Eliza începuse să-i citească lui Artur o listă cu înjurăturile inuiților sau mai degrabă cu ce credea ea că erau înjurăturile lor. Parcursese doar articole academice și dicționare canadiene, unde se părea că pudibonderia era la ea acasă. "Acivaqanirtuq" înseamnă să înjuri sau să te apleci. "Akusraruteke" înseamnă să-ți bați joc de cineva sau de ceva, să-l folosești ca pe o jucărie, de asemenea înseamnă și a fute sau a se fute pe ascuns. "Calillu qanrutkumatuluteng akusrarutekesqevkenaki makut tulukaruut, nangcikesqevkenaki", ceea ce înseamnă că ei ne-au spus să nu ne batem joc de acei corbi sau să-i lovim. "Aqevlerte" înseamnă să se legene, să lași în jos pe o sfoară sau a fi gata pentru a fute pe cineva. Artur nu-și dădea seama cum ar fi trebuit pronunțate aceste cuvinte și dacă cei care vorbeau cu inuiții chiar îi înțelegeau. Își aducea aminte de vacanțele lui la munte, când era mic și descoperea acolo o altă lume. Folosea acolo o altă limbă și primul lucru pe care îl făcea era să se îmbrace în alte haine și să renunțe la graba de a trăi. Acolo trebuia să asculte de ritmul bunicului sau al vacilor. Își aduse aminte de cum la început vorbea cu animalele pentru că se plictisea, apoi învățase să se miște încet ca ele și să stea întins pe iarbă ore întregi.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.