Cum am devenit vrăjitor. Din carnetul unui explorator

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Alexandru N. Stermin (n. 1985, Viștea de Sus, Brașov) este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, neurobiologie și evoluția creierului, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română, iar în 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. I-au urmat Călătorie în jurul omului (2021) și Căzuți din junglă: Poveștile unui explorator (2022), care au devenit bestselleruri Humanitas. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. A primit din partea Universității Babeș-Bolyai Premiul de Excelență pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate (2021) și Premiul de Excelență în Educație (2022).

Ilustratoarea Mădălina Surducan s-a născut în 1991 la Cluj-Napoca și a absolvit Universitatea de Artă și Design din același oraș, cu o licență în arte plastice, specializarea grafică. Și-a continuat studiile cu un masterat în filozofie, urmat de un doctorat în filozofia artei contemporane în cadrul Facultății de Istorie și Filozofie a Universității Babeș-Bolyai. A fost bursieră la National College of Art and Design din Dublin. A participat la proiecte și expoziții locale și internaționale.
Biolog pasionat și călător neobosit în spațiu, în timp și în sine însuși, Alexandru N. Stermin este, înainte de toate, un om care iubește magia lumii înconjurătoare, pe care o străbate cu pasul și o cercetează cu priviri mereu curioase. Prin intermediul însemnărilor de față te invită să-l însoțești într-o călătorie fabuloasă prin lume, din trecutul omenirii până în prezentul recent și din cea mai mare mlaștină din Transilvania până în jungla amazoniană. Ești gata?

"Am pășit pe tărâmuri fermecate, am ajuns să explorez cele mai mari mlaștini din România și din lumea largă, am cercetat cele mai de nepătruns și mai forfotind de viață jungle de pe Glob, am văzut păsări-dragon, am căutat păsări-de-foc și am găsit lighioane cu trei ochi. Am învățat limbajul florilor și al animalelor, și am descifrat semnele ascunse în oasele craniilor pe care le-am descoperit în expediții. Așa am devenit vrăjitor. Poveștile pe care le-am însemnat aici chiar s-au întâmplat de-adevăratelea. Le-am scris din nevoia de a surprinde cât de uluitoare este lumea în care trăim. Le dedic tuturor copiilor, deci și ție, pentru curiozitatea care te-a îndemnat să iei în mână această carte ca să te miri și ca să călătorești cu gândul până departe." (Alexandru N. Stermin)


Ploaia se oprise după cinci zile, noi însă nu. Eram patru și ne căutam drumul prin junglă.

Asta s‑a întâmplat în 2020, când, împreună cu trei colegi de la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro, Brazilia, am pornit într‑o expediție care ne‑a purtat prin jungla de pe o insulă din Oceanul Atlantic numită Insula cea Mare (Ilha Grande). Timp de două săptămâni, cu un rucsac în față și unul în spate, am bătut jungla după păsări. În vremea asta, am dormit în cort sau în hamac și am mâncat ce s‑a găsit.

În fiecare dimineață ne trezeam pe la patru și plecam pe întuneric spre un loc dinainte stabilit, unde, la ora șase, deschideam niște plase speciale ca să capturăm păsări. Nu le prindeam ca să le facem rău, dimpotrivă, voiam să le protejăm. Pentru asta trebuia să aflăm mai întâi cu ce fel de păsări avem de‑a face. Cum insula este rezervație naturală, iar jungle este foarte deasă, nimeni nu știa cu siguranță ce specii de păsări trăiesc acolo și câte sunt, și de aceea a fost nevoie de această expediție.

Misiunea noastră era să prindem păsările, să le inelăm, adică să le punem un inel de identificare la picior, să le măsurăm și să colectam diverse probe: bucăți mici de pene sau câte o picătură de sânge. Ca să putem face asta, am avut nevoie de permisiunea autorităților care se ocupă de protecția animalelor în Brazilia.

După ce deschideam plasele, aprindeam focul unei butelii de campanie și, într‑o tigăiță, topeam câteva bucăți de brânză provolone, o brânză afumată, unul dintre puținele feluri de brânză care rezistă în căldura de la tropice. Întindeam crema astfel obținută pe câte o felie de pâine dulce de mălai și mâncam. După ce ne făceam treaba, la ora unu strângeam plasele și, înainte să pornim spre următorul punct, pregăteam prânzul: amestecam o conservă de ton cu maioneza dintr‑un tub care semăna cu unul de pastă de dinți, întindeam terciul acela pe câte două bucăți de pâine cu tărâțe și mâncam. Aveam astfel energie până seara la cină.

Spre următorul punct mergeam de cele mai multe ori câte patru‑cinci ore, dar au fost și zile când am ajuns în locul unde aveam să ne instalăm cortul abia la miezul nopții. Înainte de culcare ne pregăteam cina: fierbeam orez sau paste pe care le amestecam cu o conservă de fasole. Asta mâncam în fiecare zi. Mai aveam, fiecare dintre noi, câteva bucăți dintr‑o marmeladă făcută din banane și o ciocolată. Le păstram cu sfințenie și doar din când în când gustam din bucata de marmeladă sau ne dădeam voie să ne bucurăm de ciocolată.

Mușcam câte puțin din ele ca să ne ajungă două săptămâni, până traversam insula.

Așa am descoperit cât de importantă este cumpătarea. Chiar dacă pe termen scurt ne supără - căci cu greu mă abțineam să nu mănânc ciocolata toată, ceea ce puteam face într‑o clipită -, pe termen lung ne face bine, căci, drămuindu‑mi‑o cu grijă, m‑am putut bucura de gustul ciocolatei de‑a lungul celor 14 zile.

Când eram copil, mama era mereu atentă la porțiile mele de dulciuri, în ciuda plânsului și insistențelor mele, ceea ce m‑a învățat să fiu cumpătat.

Acum mama nu mai era cu mine, și mi‑am dat seama că, atunci când creștem mari, trebuie să devenim noi înșine părinții noștri și să începem să avem noi grijă de ce facem și să ne educăm noi pe noi, uneori cu prețul frustrărilor și supărărilor. Să începi să ai tu grijă de tine și să te educi este unul din secretele care te ajută să te bucuri de o aventură în junglă sau oriunde în lume, căci uneori lumea este o junglă.

În timp ce înaintam prin pădure, fiecare dintre noi mergea o bucată de vreme în frunte și tăia cu maceta lianele ca să deschidă cărarea. Făceam asta până oboseam și apoi un camarad ne lua locul, la fel ca în stolurile de gâște care, în timpul migrațiilor lungi, zboară în formă de V: prima gâscă, cea care conduce stolul, taie aerul și depune cel mai mare efort. Când obosește, rămâne mai în spate și gâsca din stânga sau din dreapta îi ia locul. Cooperarea și grija față de camarazi este esențială.

La un moment dat, când s‑a nimerit să fiu eu primul și tocmai ce ajunseserăm într‑o zonă unde vegetația nu era foarte deasă, am auzit în jur sunete ascuțite. La câțiva metri de mine am văzut niște făpturi negre cu ochii roșii ascunzându‑se, ca niște stafii, după frunzele din jur, aproape de nivelul solului, în orice caz, nu mai sus de un metru. Mai întâi le‑am recunoscut ochii și apoi mi‑am amintit sunetul. M‑am întors spre camarazii mei și le‑am spus dintr‑o suflare, cu toată puterea:
- Trebuie să fugim! Haideți după mine!

Am început să alerg în salturi mari. Ei m‑au urmat și am fugit așa vreo două sute de metri. În goana noastră, am dat peste un trunchi căzut, învelit într‑un fel de pastă deasă, negricioasă și vie. Era o armată de furnici cărora chiar așa li se și spune, "furnicile‑armată". Ele cutreieră jungla în grupuri enorme - uneori acoperă sute de metri pătrați, mărșăluind ascunse pe sub frunzele pădurii -, și mănâncă toate vietățile mai mici sau mai mari pe care le găsesc în calea lor.

În natură, unele insecte mai norocoase scapă din ascunzișul frunzelor, se urcă pe trunchiul arborilor sau încearcă să zboare ca să se salveze. Altele, fără noroc, sunt atacate deasupra frunzelor de ființele acelea negre cu ochii roșii pe care le văzusem mai devreme. Se numesc Papa‑taoca‑do‑sul (Pyriglena leucoptera).

Sunt păsări care urmăresc armatele de furnici și se hrănesc cu insectele care încearcă să scape din calea acestora. Am prins câteva anul trecut, atunci când am fost în jungla de pe continent. Am reușit să le capturăm și să le punem inele speciale pentru că o armată de furnici a trecut pe sub plasa noastră ornitologică, semnalându‑ne astfel prezența lor. Așa le‑am recunoscut acum și, când le‑am revăzut, mi‑am dat seama că pe sub frunzele pe care pășeam este o armată de foc și că dacă poposim prea mult sau mergem încet, riscăm să se urce pe noi și să ne muște zdravăn.

Departe de armata de furnici, pe când ne trăgeam sufletul, le‑am spus colegilor, care între timp au înțeles de ce‑am luat‑o la fugă, ce văzusem. Caio, tovarășul meu de nădejde, al cărui bunic fusese vraci într‑un sat din junglă, mi‑a spus:
- Tu ești un caboclo!

În portugheză ultimul "o" de citește "u", deci caboclo se pronunță "caboclu". Nu mă întreba de ce, căci nu știu, dar dacă aflu, îți spun. În cazul în care afli tu înaintea mea, te rog să‑mi spui, că și eu sunt tot atât de curios ca tine.
- Ce‑i aia caboclo? l‑am întrebat eu.
- Caboclo sunt o parte din spiritele junglei, îmi povestește Caio. În junglă există patru feluri de spirite; caboclo sunt spiritele oamenilor care au trăit în pădure, au fost vraci, vrăjitori buni, în triburi. Ei au căutat să cunoască și să înțeleagă și jungla, și oamenii, ca astfel să‑i poată proteja și să‑i reunească. Să facă jungla și oamenii să conviețuiască în pace. Caboclo protejează oamenii de junglă și jungla de oameni. Ei iubesc în aceeași măsură și oamenii, și jungla. După ce mor, spiritul lor rămâne în pădure și li se arată oamenilor în momente de cumpănă, sub formă de animal. De când am ajuns în pădure, te‑am tot privit și am simțit, văzându‑te cum comunici cu jungla, că este ceva în tine. Acum m‑am convins: ești un caboclo.

Văzusem în mijlocul junglei ceea ce ei nu văzuseră: armata de furnici ascunsă de frunze. O văzusem pentru că înțelegeam comportamentul păsărilor Papa‑taoca‑do‑sul. Atunci când înțelegi lumea, poți să treci cu privirea dincolo de aparențe, vezi nevăzutul, și asta te face vrăjitor sau caboclo, cum spunea Caio.

Vrăjitorii sunt de când lumea, și despre ei am să îți spun mai multe în următoarea poveste.


În triburile din junglă, din savană ori din alte locuri îndepărtate, precum stepele Mongoliei sau Siberia, vrăjitorii sunt numiți vraci sau șamani. Ei știu ceva neștiut de ceilalți oameni: pot prezice mișcarea stelelor pe cer după fazele lunii, pot prevesti vremea după mișcarea norilor ori după comportamentul animalelor, cunosc ierburile și se pricep să facă leacuri din ele.

În ziua de azi, în lumea așa cum o știm noi, pare că nu mai sunt vrăjitori, nu se mai vorbește despre ei, se crede că au dispărut.

Să facem însă puțină istorie: în Antichitatea târzie și la începuturile creștinismului, vracii, șamanii și vrăjitorii se numeau "gnostici". Numele lor vine de la cuvântul grecesc gnosis, care înseamnă cunoaștere. Gnosticii erau cei care cunoșteau foarte bine natura cu elementele ei și omul, psihicul uman, tot așa cum caboclo cunoaște foarte bine jungla și oamenii.

Pe măsură ce timpul a trecut și lumea s‑a modernizat, gnosticismul a părut să intre în declin, însă nu este așa, el s‑a transformat, a evoluat și a înrâurit dezvoltarea științelor de astăzi. Ramurile științei moderne legate de studiul mediului și al animalelor au în spate inclusiv tradiția șamanilor, a vracilor, care se orientau după ciclurile naturii, care recunoșteau speciile de păsări, pe baza migrației cărora stabileau vremea recoltelor. Aceste cunoștințe s‑au păstrat și, în timp, au trecut de la om la om, așa încât până și bunicul meu își orânduia munca la câmp după cântatul cucului, sosirea berzelor ori hăulitul lupilor.

Vrăjitorul are două abilități importante: știe lucruri pe care alții nu le știu și poate face lucruri pe care alții nu le pot face. A ști și a face sunt părți esențiale ale științei moderne: cunoașterea și tehnologia.

Asta o să încercăm să facem împreună pe măsură ce vei citi această carte: vom afla ceea ce alții nu știu ca să facem ceea ce alții nu pot să facă. Altfel spus, vom căuta și vom descoperi împreună vietăți fantastice prin locuri îndepărtate, vom învăța să deslușim graiul și comportamentul animalelor, vom asculta poveștile pe care ni le spun plantele și vom citi semnele ascunse în cranii și în oase. Dobândind atâtea informații de la viața care palpită în jurul nostru, vom descoperi magia lumii în care trăim.

Dar, pentru că asta nu este destul ca să ajungi un vrăjitor bun, vom avea grijă ca, descoperind și înțelegând lumea din jur, să ne descoperim și să ne înțelegem atât pe noi, cât și pe ceilalți, căci, după cum spunea colegul meu Caio, un vrăjitor cunoaște foarte bine și jungla, și oamenii.

Poate că tu nu vrei să devii vrăjitor, însă te îndemn să citești povestea mai departe, căci n‑am scris‑o doar pentru viitorii vrăjitori, ci și pentru tine, care ai alte planuri în viață, fiindcă am toată încrederea că poți ajunge orice îți dorești, chiar și ceva ce poate nici nu există încă.

Și pentru că am ajuns să vorbim despre viitor și despre legăturile dintre cele ce sunt și cele ce vor fi, știai că vrăjitorii de demult credeau că, atunci când cântă o cucuvea, zilele cuiva sunt numărate?

Ei bine, despre asta o să-ți spun mai multe în următoarea poveste.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.