Căzuți din junglă

Citiți o cronică a acestei cărți.


Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. În 2021 a publicat, tot la Humanitas, volumul Călătorie în jurul omului. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

A parcurs de la un capăt la altul Siberia, ținutul unde nu se poate trăi, dar nu se poate nici muri. S-a încumetat să calce pe ghețarii Islandei. A stat în calea vântului pe falezele abrupte ale Scoției. A traversat Anzii în Columbia, până a ajuns în bazinul fluviului Orinoco. A dormit nopți întregi în mijlocul junglei de pe Insula cea Mare a Braziliei, din Atlantic. A visat același vis împreună cu milioane de oameni la Carnavalul din Rio. În timpul pandemiei, nevoit să stea închis în casă, și-a explorat amintirile și a sondat, în măsura posibilului, memoria speciei umane. Specie supusă mecanismelor evoluției, ceea ce înseamnă, s-a gândit, că suntem mai degrabă căzuți din junglă decât din paradis... Așa a scris și rescris Alexandru Stermin aceste povești fascinante despre Natură și Om.

"Biologul Alexandru Stermin a înțeles că, în lumea contemporană, a te apropia de natură doar printr-un demers științific nu mai este de ajuns. Formarea sa în sfera disciplinelor umaniste, prin teologie, filozofie și psihologie, îi permite să privească natura dintr-o perspectivă complexă, integratoare. Demersul său este cu totul nou în spațiul cultural românesc, încadrabil în abordarea interdisciplinară de tip environmental humanities. Vizibil încă din Călătorie în jurul omului, discursul autorului este nuanțat, are forță și autenticitate. Printr-un asemenea filtru complex, Alexandru Stermin surprinde întâlnirea dintre om și alteritatea non-umană, văzută nu ca o imagine străină, ci drept o parte integrantă din sine, într-o relație cu dublu sens." (Ioana Clara Enescu)

"Privind jungla, am intrat într-o stare pe care am intuit-o mereu, pe care am chestionat-o în mintea mea de nenumărate ori, dar pe care, până atunci, nu am perceput-o atât de limpede și complex. I-am simțit chemarea! Chemarea junglei nu venea din pădure: venea din mine. Era chemarea junglei din ființa mea. Ca să ajung însă la jungla din mine, trebuia să pășesc în cea din fața mea. Am făcut, în virtutea acestei emoții, primul pas în ceea ce urma să fie aventura vieții și, poate, a morții mele." (Alexandru N. Stermin)

Notă: Fotografia de pe copertă: în jungla Braziliei - pe Insula cea Mare, unde s-a conservat o parte din Pădurea Atlantică (arhiva autorului)


Ploaia se oprise, noi nu, ne căutam calea prin pădure. Pe rând, fiecare dintre noi mergea o bucată de vreme în frunte și tăia cu maceta lianele ca să deschidă cărarea. Unele porțiuni erau incredibil de dense și oboseam imediat, altele însă erau ușor de parcurs. Când s-a nimerit să fiu eu primul și ajunseserăm într-o zonă unde vegetația nu era foarte deasă, am auzit în jur sunete ascuțite și la câțiva metri de mine am văzut niște făpturi negre cu ochii roșii ascunzându-se asemenea stafiilor după frunzele din jur. Aproape de nivelul solului, nu mai sus de un metru. Mai întâi am recunoscut ochii, și apoi mi-am amintit sunetul. M-am întors spre camarazii mei și le-am spus dintr-o suflare, cu toată puterea:
- Trebuie să fugim! Haideți după mine!

Am început să alerg în salturi mari. Ei m-au urmat și am fugit așa vreo două sute de metri. În goana noastră am dat peste un trunchi căzut, învelit de o pâclă deasă, negricioasă, ca o baltă de petrol - și vie. Era o armată de furnici, chiar așa le și spune, "furnicile armată". Ele cutreieră jungla în pete vii, enorme, uneori de sute de metri pătrați. Trec ascunse pe sub frunzele pădurii și mănâncă toate vietățile mai mici sau mai mari pe care le găsesc în calea lor.

Unele insecte încearcă să scape și ies din ascunzișul frunzelor, se urcă pe trunchiul arborilor sau încearcă să zboare ca să se salveze. în aceste momente de agonie, insectele sunt atacate deasupra frunzelor de ființele acelea negre cu ochii roșii pe care le văzusem mai devreme și care se numesc Papa-taoca-do-sul (Pyriglena leucoptera). Sunt păsări care urmăresc armatele de furnici și se hrănesc cu insectele care încearcă să scape din fața lor. Am prins câteva anul trecut, atunci când am fost în jungla de pe continent și am dormit pe jos în baraca despre care v-am povestit la începutul cărții. Am avut norocul să le prindem și să le punem inele speciale pentru că o armată de furnici a trecut pe sub plasa noastră ornitologică. Așa le-am recunoscut acum, țin minte că povestea și ochii lor m-au marcat. Când le-am revăzut, mi-am dat seama că pe sub frunzele pe care pășim este o armată de foc și dacă poposim prea mult sau mergem încet riscăm să se urce pe noi și să ne muște zdravăn. N-am fi murit, dar nici n-am fi trăit fericiți. La urma urmei, nu totul este despre moarte, trebuie să lăsăm loc și pentru calitatea vieții, chiar și în mijlocul junglei.

Departe de armata de furnici, pe când ne trăgeam sufletul, le-am spus camarazilor mei de ce am luat-o la fugă. Caio, colegul meu de nădejde, un tânăr de 23 de ani, puternic și hotărât, al cărui bunic fusese vraci într-un sat din junglă, mi-a spus:
- Tu ești un Caboclo!

Așa a început expediția mea, călăuzită de Caio, în lumea credințelor unui sat din jungla Braziliei, o fereastră spre inconștientul colectiv al nostru, al tuturor.
- Caboclo sunt o parte din spiritele junglei, o categorie a lor, îmi povestește Caio. în junglă există patru forme de spirite. Caboclo sunt spiritele oamenilor care au trăit în pădure, au fost vraci. Ei au căutat să cunoască și să înțeleagă și jungla, și oamenii, ca astfel să-i poată proteja și să-i reunească, să coexiste în pace. Caboclo protejează oamenii de junglă și jungla de oameni, pentru că ei iubesc și oamenii, și jungla în egală măsură. După ce mor, spiritul lor rămâne în pădure și se arată oamenilor, în momente de cumpănă, sub formă de animale. Eu cred, spuse Caio privindu-mă în ochi, că cel mai adesea iau înfățișarea unor păsări colibri. Așa credea și bunicul meu, de la el știu. Amintește-ți, în ziua aceea, când a încetat ploaia și noi stăteam la soare, iar tu ți-ai scos picioarele umflate din bocanci ca să se vindece, o pasăre colibri a venit și a fremătat în jurul tău! Am știut că o să te faci bine, era un Caboclo. De când am ajuns în pădure, te-am tot privit și am simțit, văzându-te cum comunici cu jungla, că este ceva în tine. Acum m-am convins: ești un Caboclo.
- Dar tu, Caio, ce ești?
- Eu sunt un Războinic! Spiritele războinice sunt cele care luptă, care intervin atunci când haosul tulbură echilibrul. Sunt spirite aflate de partea binelui, dar surprinzător la ele este că de multe ori se arată având înfățișarea spiritelor întunericului, ale răului. Asta pentru că Războinicii se luptă cu spiritele malefice ca să restabilească pacea, dar ca să se poată lupta și să le poată învinge trebuie să fie asemănători lor, să posede din trăsăturile, din atributele lor. Este aproape imposibil atunci când vezi un spirit războinic să-ți dai seama dacă este bun sau rău. Nu însușirile sau înfățișarea îi deosebesc de ceilalți, ci intenția, ce vor să facă.

Povestea lui mă hipnotiza, vedeam cum din ochii lui întunecați ieșea lumină. Caio era, într-adevăr, un războinic al binelui. Am căzut pe gânduri și mi-am zis că atunci când voi ajunge acasă, la cursul de bioetică, o să le spun această poveste studenților, ca să înțeleagă că știința nu este în sine nici bună, nici rea: valoarea și calitatea actului ei sunt date de felul în care e folosită. Știința este aluatul spiritului, suma însușirilor lui, spiritul însă e bun sau rău nu în funcție de aceste atribute, ci de scopurile în care le folosește.
- Caboclo și Războinicii fac echipă bună împreună, de asta ne înțelegem noi așa bine. (Mă bate pe umăr și râde.)
- Dar ce alte spirite mai sunt pe lângă astea două? întreb eu, uluit de poveste și intrigat de faptul că scepticismul meu se pierduse pe undeva, în povestea lui Caio.
- Un alt spirit este Negrul înțelept, pe el îl invocă oamenii atunci când trebuie să caute soluții concrete la diferite situații care se iscă între cei dintr-un trib sau între triburi. Caboclo intervine în relația dintre om și natură, iar Negrul înțelept în relațiile dintre oameni și dintre comunități. Pe lângă aceste trei spirite, îmi spune el în șoaptă, de parcă n-ar vrea să fie auzit, mai este unul, Spiritul copilului! Pe el nu e bine să-l invoce adulții, căci își pierd mințile, înnebunesc. Spiritul acesta păzește copiii, le poartă de grijă în jocurile lor, le înțelege și le determină acțiunile, este spiritul invocat de ei atunci când au nevoie de ajutor și adulții fie nu știu ce să facă, fie nu sunt în preajmă.

Zile întregi mi-a povestit Caio despre credințele lui. Uneori, când ajungeam în situații mai dificile, când aveam de urcat câte o porțiune abruptă ori când unul dintre noi patru claca și începea să plângă, ne căutam privirea unul altuia, confirmându-ne astfel că o să fie bine, o să reușim s-o scoatem la capăt, căci un Caboclo face echipă bună cu un Războinic.

Gândirea magică este un element esențial care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Brazilia, de oamenii ei, de natura și soarele acelui tărâm. Cred că este țara cu cel mai bogat și divers tezaur cultural din câte există. Imaginați-vă acea enormă întindere din America de Sud, unde coexistau sute de mii de triburi și, fiecare în felul său, își cultiva credința. Peste ele au venit europenii care au încercat și încearcă încă să-i convertească la creștinism. în acest peisaj au ajuns și africanii, aduși ca sclavi, la rândul lor cu o aură fabuloasă de credințe și ritualuri. Iată amalgamul din care s-a născut Brazilia și nu cred că poate fi ceva mai divers și mai spectaculos pe lume.

Din păcate, astăzi multe din aceste credințe se pierd din cauza marii presiuni exercitate de creștinism. Caio mi-a povestit că ritualurile lor sunt interzise în orașe. Presiunea creștinismului a influențat puterea politică a țării și se dorește mutarea acestor religii încet, încet din prezentul cultural al tării în memoria ei. Mulți nu au renunțat și au găsit o soluție: au atribuit câte un nume de sfânt creștin fiecărei entități spirituale în care cred. Soluția, din păcate, nu este fericită, căci astfel, treptat, creștinismul o să asimileze și omogenizeze credințele și ritualurile, așa cum s-a întâmplat în Europa. Este nevoie poate de intervenția unui Negru înțelept care să ajute lumea să coexiste în diversitatea ei culturală.

Povestea lui Caio m-a adus într-o stare paradoxală. în forma ei era nouă și de o frumusețe tulburătoare pentru mine, de vreme ce era vorba despre Caboclo ca mediator între om și Natură; dar, în esența ei, îmi era perfect cunoscută, era veche, general valabilă, arhetipală.

Caboclo este o imagine arhetipală, adică reprezentarea unui arhetip. Dar ce sunt arhetipurile? C.G. Jung le definește astfel: "Arhetipurile sunt forme tipice de înțelegere și, pretutindeni unde e vorba de înțelegeri uniforme și regulat repetitive, avem de-a face cu un arhetip, indiferent dacă i se recunoaște sau nu caracterul mitologic"^[i]. Și confirmă, într-o scrisoare trimisă lui Henri Flournoy în 1949, suprapunerea conceptului cu unul familiar biologilor: "Bine-cunoscuta idee de behaviour pattem din biologie este sinonimă cu cea a arhetipurilor în psihologie."^[ii]

În acest sens, arhetipul este forma primă, prototipul, care manifestat în lume se nuanțează, devine specific, se adaptează, devine imagine arhetipală; dar aceasta păstrează în ea esența arhetipului.

Richard Owen (1804-1892), fondatorul Muzeului de Istorie Naturală din Londra si cel care a dat numele dinozaurilor (de la deinos - îngrozitor și sauros - șopârlă), folosește ideea de arhetip pentru a explica asemănările anatomice dintre vietăți în sensul de plan comun, de formă generală care stă la baza arhitecturii tuturor organismelor și de la care creatorul a pornit atunci când și-a început opera. Owen rămâne însă fidel ipotezelor fixismului și creaționismului (care spun că toate speciile, câte există și au existat, au fost create de un demiurg și ele nu se modifică odată cu trecerea timpului, ci doar dispar) și combate cu înverșunare teoria evoluției speciilor formulată de contemporanii săi Darwin si Wallace.

Arhetipul își găsește însă locul și în viziunea biologiei evoluționiste, după care, pentru a se adapta, organismele suferă modificări mai mici sau mai mari, dar continuă să păstreze în ele schița unui plan comun. în biologie, această formă de divergență, de diferențiere treptată și multiplicare a unei forme nu a fost observată doar la nivel anatomic, ci și la nivel comportamental. Așa cum și Jung vorbește despre un soi de evoluție, adaptare, modificare a arhetipurilor: "Arhetipurile sunt elemente de nezdruncinat ale inconștientului, dar ele își schimbă mereu forma".^[iii]

Analizând modificările pe care le poartă imaginile arhetipale în diferite culturi am putea desluși istoria, filogenia si modul în care aceste culturi au evoluat unele din altele ori s-au influențat. Ideea existenței, răspândirii, convertirii și modificării imaginilor arhetipale era cunoscută și acceptată în multe domenii ale cunoașterii (etnologie, mitologie, istorie etc.) din acea vreme; în acest context, unul din elementele de noutate pe care le formulează Jung legat de arhetipuri este apariția spontană a imaginilor arhetipale la popoare sau culturi care nu s-au cunoscut. Jung scoate în evidență importanța acestei observații, spunând: "Arhetipurile nu cunosc o răspândire generală doar prin tradiție, prin limbă și prin migrare, ci pot să reapară spontan, oricând și oriunde. [...] Nu trebuie să subestimăm amploarea acestei constatări, căci ea nu înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât că în fiecare psihic sunt prezente predispoziții, forme, care, deși sunt inconștiente, sunt totuși active, adică vii"^[iv]

Este important să înțelegem distincția dintre arhetipul în sine, un factor abstract, și imaginea arhetipală, care e o reprezentare a celui dintâi. După cum spune Jung: "Nici un arhetip nu poate fi redus la o formă simplă. El este un recipient care nu poate fi niciodată golit, nici umplut. El există în sine doar potențial, iar atunci când ia o formă în materie nu mai este ceea ce fusese înainte. El persistă de-a lungul mileniilor, și totuși cere mereu o nouă interpretare."^[v]

Astfel, Caboclo nu e decât imaginea unui arhetip, personificarea acestuia, a unui arhetip care, în multe alte culturi, s-a manifestat în imaginea Vrăjitorului. îl admir pe Jung pentru geniala și profunda lui viziune asupra ființei umane și, dincolo de asta, îl admir, în secret, pentru că el însuși se credea un vrăjitor...

Jung mărturisește că a vrut inițial să devină arheolog, dar studiile într-un asemenea domeniu erau foarte costisitoare în vremea aceea și, oricum, nu existau cursuri de arheologie la Universitatea din Basel. Așa că a ales să se îndrepte spre următoarea lui mare iubire, zoologia. A studiat științele naturii la facultatea de filozofie, care pe atunci îngloba acest domeniu. Orizontul de posibilități pe care l-ar fi putut avea în urma studierii științelor naturii nu se deschidea îndeajuns de amplu din perspectiva lui Jung, pentru el nefiind suficient să predea ca profesor de școală. Voia să caute și să cunoască, să exploreze biologicul și umanul, așa că și-a continuat studiile spre a deveni medic. Era, evident, profilul unui Caboclo, care cunoaște natura și omul în istoria devenirii lor. Chiar dacă nu a putut urma cursuri de arheologie, Jung era nativ, se pare, un arheolog, căci a descoperit și a relevat elemente ascunse în ființa noastră - de pildă, arhetipurile.

Când eram mic, îmi doream să fiu vrăjitor. După ce am crescut și l-am descoperit pe Jung, psihologia lui analitică și bogăția interpretărilor pe care post-jungienii le-au adăugat arhetipurilor, am înțeles că vrăjitorii există într-adevăr, chiar în zilele noastre, așa că acum îmi doresc și mai mult să devin vrăjitor! Experiența din junglă m-a făcut să cred că sunt pe drumul cel bun atâta vreme cât Caio a văzut în mine un Caboclo. Dar este greu nu numai să devii vrăjitor, ci și să fii un vrăjitor bun.

O să vă povestesc acum ce am aflat, de-a lungul căutărilor mele, despre calea pe care trebuie s-o parcurgi dacă vrei să ajungi vrăjitor și despre pericolele ce te pasc în aventura aceasta inițiatică.

Arhetipul Vrăjitorului

Probabil că arhetipurile sunt personificate, devin imagini arhetipale, prind viață în modul cel mai evident în miturile și basmele lumii. Astfel, personajele poveștilor îmbracă în ele, sub diferite nume, câteva arhetipuri care au nuanțele lor masculine sau feminine: Războinicul / Amazoana, Romanticul / Fecioara, Regele / Mama, Vrăjitorul / Vrăjitoarea. Le întâlnim nu doar în cele mai vechi legende și povești, ci și în filme, seriale, cărți SF și chiar în jurul nostru și în noi. Din această pricină ne plac poveștile, miturile și filmele, pentru că ne identificăm cu unul dintre arhetipurile personajelor, ne regăsim în ele.

Citiți o cronică a acestei cărți.